Vizita pastorala a papei Francisc la Torino (21-22 iunie 2015)

- Întâlnire cu lumea muncii (21 iunie 2015, Piazzeta Reale)

- Concelebrare euharistică (21 iunie 2015, Piaţa Vittorio)

- Angelus (21 iunie 2015)

- Întâlnirea cu salezienii şi Fiicele Mariei Ajutătoare (21 iunie 2015, Bazilica Mariei Ajutătoare)

- Întâlnirea cu bolnavii şi neputincioşii (21 iunie 2015, Biserica lui Cottolengo)

- Întâlnirea cu salezienii şi Fiicele Mariei Ajutătoare (21 iunie 2015, Bazilica Mariei Ajutătoare)

- Întâlnirea cu bolnavii şi neputincioşii (21 iunie 2015, Biserica lui Cottolengo)

- Întâlnirea cu copiii şi tinerii (21 iunie 2015, Piaţa Vittorio)

- Vizita la templul valdez (22 iunie 2015, Corso Vittorio Emanuele II)

* * *

Întâlnire cu lumea muncii

(Piazzeta Reale, duminică, 21 iunie 2015)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Vă salut pe voi toţi, muncitori, întreprinzători, autorităţi, tineri şi familii, prezenţi la această întâlnire şi vă mulţumesc pentru intervenţiile voastre, din care reiese simţul de responsabilitate în faţa problemelor cauzate de criza economică, şi pentru că aţi mărturisit că credinţa în Domnul şi unitatea familiei vă sunt de mare ajutor şi sprijin.

Vizita mea la Torino începe cu voi. Şi înainte de toate exprim apropierea mea de tinerii şomeri, de persoanele care sunt în ajutor de şomaj sau în condiţii precare; dar şi de întreprinzători, de artizani şi de toţi muncitorii din diferitele sectoare, mai ales de cei care fac eforturi pentru a merge înainte.

Munca nu este necesară numai pentru economie, ci pentru persoana umană, pentru demnitatea sa, pentru cetăţenia sa şi chiar pentru incluziunea socială. Torino este din punct de vedere istoric un pol de atracţie de muncă, dar astăzi simte puternic criza: munca lipseşte, s-au mărit inegalităţile economice şi sociale, atâtea persoane au sărăcit şi au probleme cu casa, sănătatea, instruirea şi alte bunuri primare. Imigraţia măreşte competiţia, dar migranţii nu trebuie învinovăţiţi, pentru că ei sunt victime ale fărădelegii, ale acestei economii care rebutează şi ale războaielor. Provoacă plânsul a vedea spectacolul din aceste zile, în care fiinţele umane sunt tratate ca marfă!

În această situaţie suntem chemaţi să reafirmăm acel "nu" spus unei economii a rebutului, care cere să ne resemnăm cu excluderea celor care trăiesc în sărăcie absolută - la Torino circa o zecime din populaţie. Se exclud copiii (natalitate zero!), se exclud bătrânii şi acum se exclud tinerii (peste 40% de tineri şomeri!). Ceea ce nu produce se exclude conform "foloseşte şi aruncă".

Suntem chemaţi să reafirmăm acel "nu" spus idolatriei banului, care determină să se intre cu orice preţ în numărul celor puţini care, în pofida crizei, se îmbogăţesc, fără a se îngriji de mulţi care sărăcesc, uneori până la foamete.

Suntem chemaţi să reafirmăm acel "nu" spus corupţiei, atât de răspândită care pare să fie o atitudine, un comportament normal. Dar nu în cuvinte, cu faptele. "Nu" spus înţelegerii mafiote, fraudele, mitele şi lucruri de acest gen.

Şi numai aşa, unind forţele, putem spune "nu" fărădelegii care generează violenţă. Don Bosco ne învaţă că metoda cea mai bună este cea preventivă: şi conflictul social trebuie prevenit, şi asta nu se face cu justiţia.

În această situaţie, care nu este numai torineză, italiană, este globală şi complexă, nu se poate doar aştepta "reluarea" - "aşteptăm reluarea..." -. Munca este fundamentală - declară încă de la început Constituţia italiană - şi este necesar ca întreaga societate, în toate componentele sale, să colaboreze pentru ca ea să existe pentru toţi şi să fie o muncă demnă a bărbatului şi a femeii. Acest lucru cere un model economic care să nu fie organizat în funcţie de capital şi de producţie, ci mai degrabă în funcţie de binele comun. Şi, cu privire la femei - aţi vorbit dumneavoastră [muncitoarea care a intervenit] -, drepturile lor trebuie tutelate cu putere, pentru că femeile, care poartă şi cea mai mare povară în îngrijirea casei, a copiilor şi a bătrânilor, sunt încă discriminate, şi în muncă.

Este o provocare foarte angajantă, care trebuie înfruntată cu solidaritate şi privire amplă; şi Torino este chemat să fie încă o dată protagonist al unei noi perioade de dezvoltare economică şi socială, cu tradiţia sa manufacturieră şi artizanală - să ne gândim că, în relatarea biblică, Dumnezeu a fost chiar artizan... Voi sunteţi chemaţi la asta: manufacturieră şi artizanală - şi în acelaşi timp cu cercetarea şi inovaţia.

Pentru aceasta este nevoie de a investi cu curaj în formare, încercând să se schimbe tendinţa care a făcut să scadă în ultimele timpuri nivelul mediu de instruire şi mulţi copii au abandonat şcoala. Dumneavoastră [tot muncitoarea] mergeaţi seara la şcoală, pentru a putea merge înainte...

Astăzi aş vrea să unesc glasul meu cu acela al atâtor muncitori şi întreprinzători în a cere ca să se poată realiza şi un "pact social şi generaţional", aşa cum a indicat experienţa "Agora", pe care o duceţi înainte în teritoriul diecezei. A pune la dispoziţie date şi resurse, în perspectiva lui "a face împreună" este condiţie preliminară pentru a depăşi actuala situaţie dificilă şi pentru a construi o identitate nouă şi adecvată la timpurile şi la exigenţele teritoriului. A venit timpul de a reactiva o solidaritate între generaţii, de a recupera încrederea între tineri şi adulţi. Acest lucru implică şi a deschide posibilităţi concrete de credit pentru noi iniţiative, a activa o constantă orientare şi însoţire la muncă, a susţine ucenicia şi racordul dintre firme, şcoala profesională şi Universitatea.

Mi-a plăcut mult că voi trei aţi vorbit despre familie, despre copii şi despre bunici. Să nu uităm această bogăţie! Copiii sunt promisiunea de dus înainte: această muncă pe care voi aţi semnalat-o, pe care aţi primit-o de la înaintaşii voştri. Şi bătrânii sunt bogăţia amintirii. O criză nu poate să fie depăşită, noi nu putem să ieşim din criză fără tineri, adolescenţi, copii şi bunici. Forţă pentru viitor şi amintire a trecutului care ne indică unde trebuie să se meargă. Să nu se neglijeze acest lucru, vă rog. Copiii şi bunicii sunt bogăţia şi promisiunea unui popor.

La Torino şi în teritoriul său există încă potenţialităţi însemnate care trebuie investite pentru crearea de muncă: asistenţa este necesară, dar nu este suficient: este nevoie de promovare, care să regenereze încrederea în viitor.

Iată câteva lucruri principale pe care voiam să vi le spun. Adaug un cuvânt care n-aş vrea să fie retoric, vă rog: curaj! Nu înseamnă: răbdare, resemnaţi-vă. Nu, nu, nu înseamnă asta. Ci dimpotrivă, înseamnă: îndrăzniţi, fiţi curajoşi, mergeţi înainte, fiţi creativi, fiţi "artizani" în toate zilele, artizani ai viitorului! Cu forţa acelei speranţe pe care ne-o dă Domnul şi nu dezamăgeşte niciodată. Dar care are nevoie şi de munca noastră. Pentru aceasta mă rog şi vă însoţesc cu toată inima. Domnul să vă binecuvânteze pe toţi şi Sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească. Şi, vă rog, vă cer să vă rugaţi pentru mine! Mulţumesc!

Franciscus

*

Concelebrare euharistică

(Piaţa Vittorio, duminică, 21 iunie 2015)

În rugăciunea zilei ne-am rugat: "Doamne, fă-ne să fim totdeauna cuprinşi şi de frică, şi de iubire faţă de numele tău sfânt, căci tu nu încetezi niciodată să-i ocroteşti pe aceia pe care îi statorniceşti în fidelitatea iubirii tale". Şi lecturile pe care le-am ascultat ne arată cum este această iubire a lui Dumnezeu faţă de noi: este o iubire fidelă, o iubire care recreează totul, o iubire stabilă şi sigură.

Psalmul ne-a invitat să-i mulţumim Domnului pentru că "veşnică este îndurarea lui". Iată iubirea fidelă, fidelitatea: este o iubire care nu dezamăgeşte, nu dispare niciodată. Isus întrupează această iubire, este Martorul ei. El nu încetează niciodată să ne iubească, să ne suporte, să ne ierte, şi astfel ne însoţeşte pe drumul vieţii, după promisiunea pe care a făcut-o discipolilor: "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). Din iubire s-a făcut om, din iubire a murit şi a înviat, şi din iubire este mereu alături de noi, în momentele frumoase şi în cele dificile. Isus ne iubeşte mereu, până la sfârşit, fără limite şi fără măsură. Şi ne iubeşte pe toţi, până acolo încât fiecare dintre noi poate să spună: "Şi-a dat viaţa pentru mine". Pentru mine! Fidelitatea lui Isus nu se opreşte nici în faţa infidelităţii noastre. Ne aminteşte asta sfântul Paul: "Dacă suntem infideli, el rămâne fidel, pentru că nu se poate renega pe sine" (2Tim 2,13). Isus rămâne fidel, şi atunci când am greşit şi ne aşteaptă pentru a ne ierta: El este faţa Tatălui milostiv. Iată iubirea fidelă.

Al doilea aspect: iubirea lui Dumnezeu re-creează totul, adică face noi toate lucrurile, aşa cum ne-a amintit lectura a doua. A recunoaşte propriile limite, propriile slăbiciuni, este poarta care deschide spre iertarea lui Isus, spre iubirea sa care ne poate reînnoi în profunzime, care ne poate recrea. Mântuirea poate să intre în inimă atunci când noi ne deschidem la adevăr şi recunoaştem greşelile noastre, păcatele noastre; atunci trăim experienţa, acea frumoasă experienţă a Celui care nu a venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi, nu pentru cei drepţi, ci pentru păcătoşi (cf. Mt 9,12-13); experimentăm răbdarea sa - are atâta răbdare! - duioşia sa, voinţa sa de a-i mântui pe toţi. Şi care este semnul? Semnul că am devenit "noi" şi am fost transformaţi de iubirea lui Dumnezeu este faptul de a ne şti despuiaţi de hainele uzate şi vechi ale supărărilor şi duşmăniilor pentru a îmbrăca tunica frumoasă a blândeţii, a bunăvoinţei, a slujirii faţă de alţii, a păcii inimii, proprie fiilor lui Dumnezeu. Spiritul lumii este mereu în căutare de noutate, dar numai fidelitatea lui Isus este capabilă de noutatea adevărată, de a ne face oameni noi, de a ne re-crea.

În sfârşit, iubirea lui Dumnezeu este stabilă şi sigură, precum stâncile care adăpostesc de violenţa valurilor. Isus manifestă asta în minunea relatată de Evanghelie, când potoleşte furtuna, poruncind vântului şi mării (cf. Mc 4,41). Discipolilor le este frică pentru că îşi dau seama că nu reuşesc, dar El deschide inima lor la curajul credinţei. În faţa omului care strigă: "Nu mai pot", Domnul îi vine în întâmpinare, oferă stânca iubirii sale, de care fiecare se poate prinde sigur fiind că nu cade. De câte ori noi simţim că nu mai putem! Dar El este alături de noi cu mâna întinsă şi inima deschisă.

Iubiţi fraţi şi surori torinezi şi piemontezi, înaintaşii noştri ştiau bine ce anume înseamnă a fi "stâncă", ce anume înseamnă "soliditate". Dă o frumoasă mărturie un vestit poet al nostru:

"Drepţi şi sinceri, ceea ce sunt, apar:

capete pătrate, puls ferm şi ficat sănătos,

vorbesc puţin dar ştiu ceea ce spun,

chiar dacă merg încet, merg departe.

Oamenii care nu cruţă timp şi sudoare

- rasa noastră liberă şi încăpăţânată -.

Toată lumea cunoaşte cine sunt

şi, când trec... toată lumea îi priveşte".

Putem să ne întrebăm dacă astăzi suntem tari pe stânca aceasta care este iubirea lui Dumnezeu. Cum trăim iubirea fidelă a lui Dumnezeu faţă de noi. Mereu există riscul de a uita acea iubire mare pe care Domnul ne-a arătat-o. Şi noi creştinii riscăm să ne lăsăm paralizaţi de fricile de viitor şi să căutăm siguranţe în lucruri care trec, sau într-un model de societate închisă care tinde mai mult să excludă decât să includă. În acest ţinut au crescut atâţia sfinţi şi fericiţi care au primit iubirea lui Dumnezeu şi au răspândit-o în lume, sfinţi liberi şi încăpăţânaţi. Pe urmele acestor martori, şi noi putem trăi bucuria Evangheliei practicând milostivirea; putem să împărtăşim dificultăţile atâtor oameni, ale familiilor, în special cele mai fragile şi marcate de criza economică. Familiile au nevoie să simtă mângâierea maternă a Bisericii pentru a merge înainte în viaţa conjugală, în educaţia copiilor, în îngrijirea bătrânilor şi în transmiterea credinţei la tinerele generaţii.

Credem că Domnul este fidel? Cum trăim noutatea lui Dumnezeu care în toate zilele ne transformă? Cum trăim iubirea tare a Domnului, care este ca o barieră sigură împotriva valurilor orgoliului şi ale falselor noutăţi? Duhul Sfânt să ne ajute să fim mereu conştienţi de această iubire "stâncoasă" care ne face stabili şi puternici în micile sau marile suferinţe, ne face capabili să nu ne închidem în faţa dificultăţii, să înfruntăm viaţa cu curaj şi să privim la viitor cu speranţă. Ca atunci pe lacul Galileii, şi astăzi în marea existenţei noastre Isus este Cel care învinge forţele răului şi ameninţările disperării. Pacea pe care El ne-o dăruieşte este pentru toţi; şi pentru atâţia fraţi şi surori care fug de războaie şi persecuţii în căutare de pace şi libertate.

Preaiubiţilor, ieri aţi sărbătorit-o Sfânta Fecioară Maria Mângâiata, "la Consola'", care "este acolo: scundă şi masivă, fără fast: ca o mamă bună". Să încredinţă Mamei noastre drumul eclezial şi civil al acestui ţinut: Ea să ne ajute să-l urmăm pe Domnul pentru a fi fideli, pentru a ne lăsa reînnoiţi în toate zilele şi a rămâne tari în iubire. Aşa să fie.

Franciscus

*

Angelus

La sfârşitul acestei celebrări, gândul nostru se îndreaptă spre Fecioara Maria, mamă iubitoare şi grijulie faţă de toţi fiii săi, pe care Isus i-a încredinţat ei de pe cruce, în timp ce se oferea pe Sine însuşi în gestul celei mai mari iubiri. Icoana acestei iubiri este Giulgiul, care şi de data aceasta a atras atâţia oameni aici la Torino. Giulgiul atrage spre faţa şi trupul martirizat al lui Isus şi, în acelaşi timp, împinge spre faţa fiecărei persoane suferinde şi persecutate pe nedrept. Ne împinge în aceeaşi direcţie a darului de iubire al lui Isus. "Iubirea lui Cristos ne constrânge": acest cuvânt al sfântului Paul era motoul sfântului Iosif Benedict Cottolengo.

Amintind ardoarea apostolică a atâtor preoţi sfinţi din acest ţinut, pornind de la Don Bosco, de la a cărui naştere se împlinesc două sute de ani, vă salut cu recunoştinţă pe voi, preoţi şi călugări. Voi vă dedicaţi cu angajare muncii pastorale şi sunteţi aproape de oameni şi de problemele lor. Vă încurajez să duceţi înainte cu bucurie slujirea voastră, mizând mereu pe ceea ce este esenţial în vestirea Evangheliei. Şi în timp ce vă mulţumesc vouă, fraţi episcopi din Piemont şi din Valle d'Aosta, pentru prezenţa voastră, vă îndemn să fiţi alături de preoţii voştri cu afect patern şi apropiere călduroasă.

Sfintei Fecioare încredinţez acest oraş şi teritoriul său şi pe cei care locuiesc aici, pentru ca să poată trăi în dreptate, în pace şi în fraternitate. Îndeosebi încredinţez familiile, tinerii, bătrânii, deţinuţii şi toţi cei suferinzi, cu un gând special faţă de cei bolnavi de leucemie în această Zi Naţională împotriva leucemiei, limfomului şi neoplaziei. Maria Consolată, regina lui Torino şi a Piemontului, să facă tare credinţa voastră, sigură speranţa voastră şi rodnică iubirea voastră, pentru a fi "sare şi lumină" a acestui ţinut binecuvântat, al cărui nepot sunt.

Franciscus

*

Întâlnirea cu salezienii şi Fiicele Mariei Ajutătoare

(Bazilica Mariei Ajutătoare, duminică, 21 iunie 2015)

Discursul pregătit de Sfântul Părinte

Iubiţi fraţi şi surori,

În acest pelerinaj al meu dedicat venerării lui Isus răstignit în semnul sfântului Giulgiu, am ales să vin în acest loc care reprezintă inima vieţii şi a operei sfântului Ioan Bosco, pentru a celebra cu voi al doilea centenar al naşterii sale. Cu voi îi mulţumesc Domnului pentru că l-a dăruit Bisericii sale pe acest sfânt, care împreună cu atâţia alţi sfinţi şi sfinte din această regiune, constituie o onoare şi o binecuvântare pentru Biserica şi societatea din Torino şi din Piemont, din Italia şi din lumea întreagă, îndeosebi din cauza grijii avute faţă de tinerii săraci şi marginalizaţi. Nu se poate vorbi astăzi despre Don Bosco fără a-l vedea înconjurat de atâtea persoane: Familia saleziană întemeiată de el, educatorii care se inspiră de la el şi desigur atâţia tineri, băieţi şi fete, din toate părţile pământului care îl aclamă pe Don Bosco drept "părinte şi învăţător". Despre Don Bosco se poate spune mult! Dar astăzi aş vrea să remarc numai trei trăsături: încrederea în Providenţa divină; vocaţia de a fi preot al tinerilor în special al celor mai săraci; slujirea leală şi activă adusă Bisericii, în mod deosebit persoanei Succesorului lui Petru.

Don Bosco a desfăşurat misiunea sa sacerdotală până la ultima respiraţie, susţinut de o încredere neclintită în Dumnezeu şi în iubirea sa, pentru aceasta a făcut lucruri mari. Acest raport de încredere cu Domnul este şi substanţa vieţii consacrate, pentru ca slujirea adusă Evangheliei şi fraţilor să nu fie un a rămâne prizonieri ai vederilor noastre, ai realităţilor din această lume care trec, ci un continuu a ne depăşi pe noi înşine, ancorându-ne în realităţile veşnice şi adâncindu-ne în Domnul, forţa noastră şi speranţa noastră. Şi aceasta va fi şi rodnicia noastră. Putem să ne întrebăm astăzi cu privire la această rodnice, şi - îmi permit să spun - cu privire la rodnicia saleziană atât de "bună". Suntem la înălţime?

Celălalt aspect important al vieţii lui Don Bosco este slujirea adusă tinerilor. A realizat-o cu fermitate şi statornicie, printre obstacole şi trude, cu sensibilitatea unei inimi generoase. "Nu a făcut un pas, nu a rostit un cuvânt, nu a pornit vreo activitate care să nu aibă ca ţintă mântuirea tineretului... Realmente nu a avut altceva la inimă decât sufletele" (Constituţii Saleziene, nr. 21). Carisma lui Don Bosco ne face să fim educatori ai tinerilor realizând acea pedagogie a credinţei care se rezumă astfel: "a evangheliza educând şi a educa evanghelizând" (Directoriu General pentru Cateheză, 147). A-i evangheliza pe tineri, a-i educa în mod continuu pe tineri, pornind de la cei mai fragili şi abandonaţi, propunând un stil educativ format din raţiune, religie şi iubire, universal apreciat ca "sistem preventiv". Acea blândeţe atât de puternică a lui Don Bosco, care cu siguranţă a învăţat de la mama Margareta. Blândeţe şi duioşie puternică! Vă încurajez să continuaţi cu generozitate şi încredere activităţile multiple în favoarea noilor generaţii: oratorii, centre de tineret, institute profesionale, şcoli şi colegii. Dar fără a-i uita pe cei pe care Don Bosco îi numea "copiii de pe stradă": aceştia au atâta nevoie de speranţă, de a fi formaţi la bucuria vieţii creştine.

Don Bosco a fost mereu docil şi fidel faţă de Biserică şi faţă de Papa, urmându-i sugestiile şi indicaţiile pastorale. Astăzi Biserica se adresează vouă, fii şi fiice spirituali ai acestui mare sfânt, şi în mod concret vă invită să ieşiţi, să mergeţi mereu din nou pentru a-i găsi pe copii şi pe tineri acolo unde trăiesc: în periferiile metropolelor, în zonele de pericol fizic şi moral, în contextele sociale unde lipsesc atâtea bunuri materiale, dar mai ales lipseşte iubirea, înţelegerea, duioşia, speranţa. A merge spre ei cu paternitatea îmbelşugată a lui Don Bosco. Oratoriul lui Don Bosco s-a născut din întâlnirea cu copiii de pe stradă şi pentru o anumită perioadă de timp a fost itinerant printre cartierele din Torino. Să puteţi vesti tuturor milostivirea lui Isus, făcând "oratoriu" în orice loc, în special cele mai inaccesibile; purtând în inimă stilul oratorian al lui Don Bosco şi ţintind spre orizonturi apostolice tot mai largi. Din rădăcina solidă pe care el a pus-o în urmă cu două sute de ani în terenul Bisericii şi al societăţii au răsărit atâtea ramuri: treizeci de instituţii religioase îi trăiesc carisma pentru a împărtăşi misiunea de a duce Evanghelia până la marginile periferiilor. Apoi Domnul a binecuvântat această slujire ridicând printre voi, de-a lungul acestor două secole, o largă ceată de persoane pe care Biserica le-a proclamat sfinţi şi fericiţi. Vă încurajez să continuaţi pe acest drum, imitând credinţa celor care v-au precedat.

În această bazilică, aşa de îndrăgită de voi şi de tot poporul lui Dumnezeu, s-o invocăm pe Maria Ajutătoare pentru ca să binecuvântez pe fiecare membru al Familiei Saleziene; să-i binecuvânteze pe părinţii şi educatorii care-şi dedică viaţa lor pentru creşterea tinerilor; să binecuvânteze pe fiecare tânăr care se află în operele lui Don Bosco, în special cele dedicate celor mai săraci, pentru ca, graţie tineretului bine primit şi educat, să fie dată Bisericii şi lumii bucuria unei noi umanităţi.

Franciscus

*

Întâlnirea cu bolnavii şi neputincioşii

(Biserica lui Cottolengo, duminică, 21 iunie 2015)

Iubiţi fraţi şi surori,

Nu puteam să vin la Torino fără să mă opresc în această casă: Casa Mică a Providenţei Divine, întemeiată în urmă cu aproape două secole de sfântul Iosif Benedict Cottolengo. Inspirat de iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl şi încrezându-se total în Providenţa sa, el a primit persoane sărace, abandonate şi bolnave care nu puteau să fie primite în spitalele din acel timp.

Excluderea săracilor şi dificultatea pentru cei lipsiţi de a primi asistenţa şi îngrijirile necesare, este o situaţie care din păcate este prezentă şi astăzi. Au fost făcute mari progrese în medicină şi în asistenţa socială, dar s-a răspândit şi o cultură a rebutului, drept consecinţă a unei crize antropologice care nu-l mai pune pe om în centru, ci consumul şi interesele economice (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 52-53).

Printre victimele acestei culturi a rebutului aş vrea să amintesc aici îndeosebi pe bătrâni, care sunt primiţi numeroşi în această casă; bătrânii sunt amintirea şi înţelepciunea popoarelor. Longevitatea lor nu este văzută mereu ca un dar al lui Dumnezeu, ci uneori ca o povară greu de susţinut, mai ales când sănătatea este puternic compromisă. Această mentalitate nu face bine societăţii şi este misiunea noastră să dezvoltăm "anticorpi" împotriva acestui mod de a-i considera pe bătrâni, sau persoanele cu handicap, ca şi cum ar fi vieţi care nu mai sunt vrednice de a fi trăite. Acesta este păcat, este un păcat social grav. În schimb cu ce duioşie a iubit Cottolengo aceste persoane! Aici putem să învăţăm o altă privire asupra vieţii şi asupra persoanei umane!

Cottolengo a meditat îndelung pagina evanghelică despre judecata finală a lui Isus, la capitolul 25 din Matei. Şi n-a rămas surd la apelul lui Isus care cere să fie săturat, adăpat, îmbrăcat şi vizitat. Determinat de caritatea lui Cristos a dat început unei Opere de caritate în care Cuvântul lui Dumnezeu a demonstrat toată rodnicia sa (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 233). De la el putem învăţa concreteţea iubirii evanghelice, pentru că mulţi săraci şi bolnavi pot să găsească o "casă", să trăiască precum într-o familie, să se simtă apartenenţi comunităţii şi nu excluşi şi suportaţi.

Iubiţi fraţi bolnavi, voi sunteţi mădulare preţioase ale Bisericii, voi sunteţi carnea lui Cristos răstignit pe care avem onoarea să o atingem şi să o slujim cu iubire. Cu harul lui Isus voi puteţi să fiţi martori şi apostoli ai milostivirii divine care mântuieşte lumea. Privind la Cristos răstignit, plin de iubire faţă de noi, şi cu ajutorul celor care se îngrijesc de voi, găsiţi forţă şi mângâiere pentru purta în fiecare zi crucea voastră.

Motivaţia de a fi a acestei Case Mici nu este asistenţialismul, sau filantropia, ci Evanghelia: Evanghelia iubirii lui Cristos este forţa care a făcut să se nască ea şi care o face să meargă înainte: iubirea de predilecţie a lui Isus pentru cei mai fragili şi cei mai slabi. Aceasta este în centru. Şi pentru aceasta o operă ca aceasta nu merge înainte fără rugăciune, care este prima şi cea mai importantă muncă a Casei Mici, aşa cum îi plăcea Fondatorului vostru să repete (cf. Vorbe şi gânduri, nr. 24), şi aşa cum demonstrează cele şase mănăstiri de surori cu viaţă contemplativă care sunt legate de aceeaşi Operă.

Vreau să le mulţumesc surorilor, fraţilor consacraţi şi preoţilor prezenţi aici la Torino şi în casele voastre răspândite în lume. Împreună cu mulţii lucrători laici, cu voluntarii şi cu "Prietenii lui Cottolengo" sunteţi chemaţi să continuaţi, cu fidelitate creativă, misiunea acestui mare sfânt al carităţii. Carisma sa este rodnică, aşa cum demonstrează şi fericiţii preot Francesco Paleari şi fratele Luigi Bordino, precum şi slujitoarea lui Dumnezeu sora Maria Carola Cecchin, misionară.

Duhul Sfânt să vă dăruiască mereu forţa şi curajul de a urma exemplul lor şi de a mărturisi cu bucurie caritatea lui Cristos care determină la slujirea celor mai slabi, contribuind astfel la creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a unei lumi mai primitoare şi fraterne.

Vă binecuvântez pe toţi. Sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

___________________

Vă salut pe toţi, vă salut din inimă! Vă mulţumesc mult, mult pentru ceea ce faceţi pentru bolnavi, pentru bătrâni şi ceea ce faceţi cu duioşie, cu atâta iubire. Vă mulţumesc mult şi vă cer să vă rugaţi pentru mine, să vă rugaţi pentru Biserică, să vă rugaţi pentru copiii care învaţă catehismul, să vă rugaţi pentru copiii care fac prima Împărtăşanie, să vă rugaţi pentru părinţi, pentru familii, dar de aici rugaţi-vă pentru Biserică, rugaţi-vă pentru ca Domnul să trimită preoţi, să trimită surori, să facă această muncă, multă muncă! Şi acum să o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria şi apoi vă voi da binecuvântarea. [Bucură-te, Marie].

Franciscus

*

Întâlnirea cu copiii şi tinerii

(Piaţa Vittorio, duminică, 21 iunie 2015)

Mulţumesc lui Chiara, Sara şi Luigi. Mulţumesc pentru că întrebările sunt despre tema celor trei cuvinte din Evanghelia lui Ioan pe care am auzit-o: iubire, viaţă, prieteni. Trei cuvinte care în textul lui Ioan se intersectează, şi unul îl explică pe celălalt: nu se poate vorbi despre viaţă în Evanghelie fără a vorbi despre iubire - dacă vorbim despre adevărata viaţă - şi nu se poate vorbi despre iubire fără această transformare din servitori în prieteni. Şi aceste trei cuvinte sunt atât de importante pentru viaţă, dar toate trei au o rădăcină comună: voinţa de a trăi. Şi aici îmi permit să amintesc cuvintele fericitului Pier Giorgio Frassati, un tânăr ca voi: "A trăi, a nu trage înainte!". A trăi!

Voi ştiţi că este urât a vedea un tânăr "oprit", care trăieşte, dar trăieşte ca - permiteţi-mi cuvântul - ca un vegetal: face lucrurile, dar viaţa nu este o viaţă care se mişcă, este oprită. Dar ştiţi că îmi aduc atâta tristeţe inimii tinerii care ies la pensie la 20 de ani! Da, au îmbătrânit repede... Pentru aceasta, atunci când Chiara punea întrebarea aceea despre iubire: ceea ce face ca un tânăr să nu iasă la pensie este voinţa de a iubi, voinţa de a da ceea ce are mai frumos omul şi ceea ce are mai frumos Dumnezeu, pentru că definiţia lui Dumnezeu pe care o dă Ioan este "Dumnezeu este iubire". Şi când tânărul iubeşte, trăieşte, creşte, nu iese la pensie. Creşte, creşte, creşte şi dă.

Dar ce este iubirea? "Este telenovela, părinte? Ceea ce vedem în filmele seriale?". Unii cred că iubirea este aceea. A vorbi despre iubire este atât de frumos, se pot spune lucruri frumoase, frumoase, frumoase. Însă iubirea are două axe pe care se mişcă, şi dacă o persoană, un tânăr nu are aceste două axe, aceste două dimensiuni ale iubirii, nu este iubire. Înainte de toate, iubirea este mai mult în fapte decât în cuvinte: iubirea este concretă. În urmă cu două ore, la Familia Saleziană vorbeam despre concreteţea vocaţiei lor... - Şi văd că se simt tineri pentru că sunt aici în faţă! Se simt tineri! - Iubirea este concretă, este mai mult în fapte decât în cuvinte. Nu este iubire numai a spune: "Eu te iubesc, eu îi iubesc pe toţi oamenii". Nu. Ce faci din iubire? Iubirea se dă. Gândiţi-vă că Dumnezeu a început să vorbească despre iubire când s-a implicat cu poporul său, când a ales poporul său, a făcut alianţă cu poporul său, a salvat poporul său, a iertat de atâtea ori - atâta răbdare are Dumnezeu! -: a făcut, a făcut gesturi de iubire, fapte de iubire. Şi a doua dimensiune, a doua axă pe care se învârte iubirea este că iubirea se comunică mereu, adică iubirea ascultă şi răspunde, iubirea se face în dialog, în comuniune: se comunică. Iubirea nu este nici surdă nici mută, se comunică. Aceste două dimensiuni sunt foarte utile pentru a înţelege ce este iubirea, care nu este un sentiment romantic de moment sau o istorie, nu, este concretă, este în fapte. Şi se comunică, adică este în dialog, mereu.

Astfel Chiara, voi răspunde la acea întrebare a ta: "Adesea ne simţim dezamăgiţi chiar în iubire. În ce constă măreţia iubirii lui Isus? Cum putem experimenta iubirea sa?". Şi acum, eu ştiu că voi sunteţi buni şi-mi veţi permite să vorbesc cu sinceritate. Eu n-aş vrea s-o fac pe moralistul, dar aş vrea să spun un cuvânt care nu place, un cuvânt nepopular. Şi Papa uneori trebuie să rişte asupra lucrurilor pentru a spune adevărul. Iubirea este în fapte, în comunicare, însă iubirea este foarte respectuoasă faţă de persoane, nu foloseşte persoanele, adică iubirea este castă. Şi vouă tinerilor din această lume, din această lume hedonistă, din această lume în care are publicitate numai plăcerea, distracţia, a duce viaţă frumoasă, eu vă spun: fiţi curaţi, fiţi curaţi.

Noi toţi în viaţă am trecut prin momente în care această virtute este foarte dificilă, dar este tocmai calea unei iubiri genuine, a unei iubiri care ştie să-şi dea viaţa, care nu caută să-l folosească pe celălalt pentru propria plăcere. Este o iubire care consideră sacră viaţa celeilalte persoane: eu te respect, eu nu vreau să te folosesc, eu nu vreau să te folosesc. Nu este uşor. Cu toţii ştim dificultăţile pentru a depăşi această concepţie "uşuratică" şi hedonistă a iubirii. Iertaţi-mă dacă spun un lucru la care voi nu vă aşteptaţi, dar vă întreb: faceţi efortul de a trăi iubirea în mod curat.

Şi din aceasta scoatem o consecinţă: dacă iubirea este respectuoasă, dacă iubirea este în fapte, dacă iubirea este în comunicare, iubirea se jertfeşte pentru ceilalţi. Priviţi iubirea părinţilor, a atâtor mame, a atâtor taţi care dimineaţa ajung la muncă obosiţi pentru că nu au dormit bine pentru a-l îngriji pe propriul copil bolnav, aceasta este iubire! Acesta este respect. Asta nu înseamnă a petrece. Aceasta este - mergem la un alt cuvânt cheie - aceasta este "slujire". Iubirea este slujire. Înseamnă a-i sluji pe alţii. Când Isus după spălarea picioarelor a explicat apostolilor gestul, a învăţat că noi suntem făcuţi pentru a sluji unul altuia şi dacă eu spun că iubesc şi nu-l slujesc pe celălalt, nu-l ajut pe celălalt, nu-l fac să meargă înainte, nu mă jertfesc pentru celălalt, aceasta nu este iubire. Aţi adus Crucea [Crucea ZMT]: acolo este semnul iubirii. Acea istorie de iubire a lui Dumnezeu implicată cu faptele şi cu dialogul, cu respectul, cu iertarea, cu răbdarea în timpul atâtor secole de istorie cu poporul său, se termină acolo: Fiul său pe cruce, slujirea cea mai mare, care înseamnă a-şi da viaţa, a se jertfi, a-i ajuta pe alţii. Nu este uşor de a vorbi despre iubire, nu este uşor de a trăi iubirea. Dar cu aceste lucruri cu care am răspuns, Chiara, cred că te-am ajutat cu ceva, în întrebările pe care tu mi le adresai. Nu ştiu, sper ca să-ţi fie de folos.

Şi mulţumesc ţie, Sara, pasionată de teatru. Mulţumesc. "Mă gândesc la cuvintele lui Isus: A-şi da viaţa". Am vorbit acum despre asta. "Adesea respirăm un sentiment de neîncredere în viaţă". Da, pentru că există situaţii care ne fac să gândim: "Dar merită de trăit aşa? Ce pot să mă aştept de la această viaţă?". Să ne gândim, în această lume, la războaie. Uneori am spus că noi trăim al treilea război mondial, dar pe bucăţi. Pe bucăţi: în Europa este războiul, în Africa este războiul, în Orientul Mijlociu este războiul, în alte ţări este războiul... Dar eu pot să am încredere într-o astfel de viaţă? Pot să mă încred în conducătorii mondiali? Eu, când merg să dau votul pentru un candidat, mă pot încrede că nu va duce ţara mea la război? Dacă tu te încrezi numai în oameni, ai pierdut! Pe mine mă face să mă gândesc la un lucru: oameni, conducători, întreprinzători care spun că sunt creştini şi fabrică arme! Acest lucru dă un pic de neîncredere: spun că sunt creştini! "Nu, nu, părinte, eu nu fabric, nu, nu... Am numai economiile mele, investiţiile mele în fabricile de arme". Ah! Şi de ce? "Pentru că dobânzile sunt un pic mai mari...". Şi faţa dublă este monedă curentă astăzi: a spune una şi a face alta. Ipocrizia... Dar să vedem ce s-a întâmplat în secolul trecut: în 1914, 1915, în 1915 propriu-zis. A fost marea tragedie din Armenia. Atâţia au murit. Nu ştiu cifra: peste un milion cu siguranţă. Dar unde erau marile puteri de atunci? Priveau în altă parte. De ce? Pentru că erau interesate de război: războiul lor! Şi aceştia care mor sunt persoane, fiinţe umane de clasa a doua. Apoi, în anii Treizeci-Patruzeci, tragedia Shoah. Marile puteri avea fotografiile liniilor feroviare care duceau trenurile la lagărele de concentrare, precum Auschwitz, pentru a-i ucide pe evrei, şi chiar pe creştini, şi pe romi, şi pe homosexuali, pentru a-i ucide acolo. Dar spune-mi, de ce n-au bombardat acele locuri? Interesul! Şi puţin după aceea, aproape în acelaşi timp, erau lagărele din Rusia: Stalin... Câţi creştini au suferit, au fost ucişi! Marile puteri îşi împărţeau Europa ca pe un tort. Au trebuit să treacă atâţia ani înainte de a ajunge la o "anumită" libertate. Este acea ipocrizie de a vorbi despre pace şi de a fabrica arme şi chiar de a vinde armele pentru acesta care este în război cu acela şi pentru acela care este în război cu acesta!

Eu înţeleg ceea ce tu spui despre neîncrederea în viaţă; şi astăzi când trăim în cultura rebutului. Pentru că ceea ce nu este de utilitate economică, se rebutează. Se rebutează copiii, pentru că nu se fac, sau pentru că se ucid înainte ca să se nască; se rebutează bătrânii, pentru că nu folosesc şi sunt lăsaţi acolo, să moară, un soi de eutanasie ascunsă, şi nu sunt ajutaţi să trăiască; şi acum se rebutează tinerii: gândiţi-vă la cei 40% dintre tineri, aici, fără loc de muncă. Este chiar o rebutare! Dar de ce? Pentru că în sistemul economic mondial nu sunt în centru bărbatul şi femeia, aşa cum vrea Dumnezeu, ci dumnezeul ban. Şi totul se face pentru bani. În spaniolă este o vorbă frumoasă care spune: "Por la plata baila el mono". Traduc: "Pentru bani, dansează şi maimuţa". Şi astfel, cu această cultură a rebutului, se poate avea încredere în viaţă? Cu acel sentiment de provocare [care] se lărgeşte, se lărgeşte, se lărgeşte? Un tânăr care nu poate să studieze, care nu are loc de muncă, unul căruia îi este ruşine că nu se simte demn pentru că nu are loc de muncă, nu-şi câştigă existenţa. Dar de câte ori aceşti tineri ajung în dependenţe? De câte ori se sinucid? Statisticile sinuciderilor tinerilor nu se cunosc bine. Sau de câte ori aceşti tineri merg să lupte cu teroriştii, cel puţin pentru a face ceva, pentru un ideal. Eu înţeleg această provocare. Şi pentru aceasta Isus ne spunea să nu ne punem siguranţele noastre în bogăţii, în puterile lumeşti. Cum pot să am încredere în viaţă? Cum pot să fac, cu pot să trăiesc o viaţă care să nu distrugă, care să nu fie o viaţă de distrugere, o viaţă care să nu rebuteze persoanele? Cum pot să trăiesc o viaţă care să nu mă dezamăgească?

Şi trec să dau răspuns lui Luigi: el vorbea despre un proiect de împărtăşire, adică de legătură, de construcţie. Noi trebuie să mergem înainte cu proiectele noastre de construcţie şi această viaţă nu dezamăgeşte. Dacă tu te implici acolo, într-un proiect de construcţie, de ajutor - să ne gândim la copiii străzii, la migranţi, la atâţia care au nevoie, dar nu numai pentru a le da de mâncare o zi, două zile, ci pentru a-i promova cu educaţia, cu unitatea în bucuria oratoriilor şi atâtea lucruri, dar lucruri care construiesc, atunci acel sentiment de neîncredere în viaţă se îndepărtează, pleacă. Ce trebuie să fac pentru asta? Să nu ieşi la pensie prea repede: să faci. Să faci. Şi voi spune un cuvânt: să faci împotriva curentului. Să faci împotriva curentului. Pentru voi tinerii care trăiţi această situaţie economică, şi culturală, hedonistă, consumistă cu valorile de "baloane de săpun", cu aceste valori nu se merge înainte. A face lucru constructive, chiar dacă sunt mici, dar care să ne reunească, să ne unească între noi, cu idealurile noastre: acesta este cel mai bun antidot împotriva acestei neîncrederi în viaţă, împotriva acestei culturi care îţi oferă numai plăcerea: a petrece, a avea bani şi a nu se gândi la alte lucruri.

Mulţumesc pentru întrebări. Ţie, Luigi, în parte am răspuns, nu-i aşa? A face împotriva curentului, adică a fi curajoşi şi creativi, a fi creativi. Vara trecută am primit, într-o după-amiază - era august... Roma era moartă -; îmi vorbise la telefon un grup de băieţi şi fete care erau în tabără în diferite oraşe din Italia şi au venit la mine - le-am spus să vină - dar sărăcuţii, toţi erau murdari, obosiţi... dar bucuroşi! Pentru că făcuseră ceva "împotriva curentului"!

De atâtea ori, publicitatea vrea să ne convingă că acest lucru e frumos, că acest lucru e bun, şi ne fac să credem că sunt "diamante"; dar, priviţi, ne vând sticlă! Şi noi trebuie să mergem împotriva acestui lucru, să nu fim naivi. Să nu cumpărăm mizerii care ne spun ei că sunt diamante.

Şi pentru a termina, aş vrea să repet cuvântul lui Pier Giorgio Frassati: dacă vreţi să faceţi ceva bun în viaţă, trăiţi, nu trageţi înainte. Trăiţi!

Dar voi sunteţi inteligenţi şi cu siguranţă îmi veţi spune: "Dar, părinte, dumneavoastră vorbiţi aşa pentru că sunteţi în Vatican, aveţi atâţia monseniori acolo care vă fac treaba, dumneavoastră sunteţi liniştit şi nu ştiţi ce este viaţa de fiecare zi...". Da, cineva poate gândi aşa. Secretul este a înţelege bine unde se trăieşte. În acest ţinut - şi acest lucru l-am spus şi Familiei Saleziene - la sfârşitul secolului al XIX-lea erau condiţiile cele mai rele pentru creşterea tineretului: era masoneria în forţă, chiar şi Biserica nu putea face nimic, erau anticlericalii, erau şi sataniştii... Era unul dintre momentele cele mai urâte şi unul dintre locurile cele mai urâte din istoria Italiei. Dar dacă voi vreţi să faceţi o frumoasă temă pentru acasă, mergeţi să căutaţi câţi sfinţi şi câte sfinte s-au născut în acel timp! De ce? Pentru că şi-au dat seama că trebuiau să meargă împotriva curentului faţă de acea cultură, faţă de acel mod de a trăi. Realitatea, a trăi realitatea. Şi dacă această realitate este sticlă şi nu diamant, eu caut realitatea împotriva curentului şi fac realitatea mea, dar un lucru care să fie slujire faţă de alţii. Gândiţi-vă la sfinţii voştri din acest ţinut, ce anume au făcut!

Şi mulţumesc, mulţumesc, multe mulţumiri! Mereu iubire, viaţă, prieteni. Dar se pot trăi aceste cuvinte numai "în ieşire": ieşind mereu pentru a duce ceva. Dacă tu rămâi oprit nu vei face nimic în viaţă şi o vei ruina pe a ta.

Am uitat să vă spun că acum voi încredinţa discursul scris. Eu cunoşteam întrebările voastre şi am scris ceva despre întrebările voastre; dar nu este ceea ce am spus, asta mi-a venit din inimă; şi încredinţez responsabilului discursul şi tu îl faci public [încredinţează foile preotului responsabil cu pastoraţia tineretului]. Aici voi sunteţi mulţi studenţi la universitate, dar feriţi-vă să credeţi că universitatea înseamnă numai a studia cu capul: a fi student înseamnă şi a ieşi, a ieşi în slujire, cu săracii, mai ales! Mulţumesc.

____________________

Discursul pregătit de Sfântul Părinte

Dragi tineri,

Vă mulţumesc pentru această primire călduroasă! Şi mulţumesc pentru întrebările voastre, care ne duc la inima Evangheliei.

Prima, despre iubire, ne interoghează despre sensul profund al iubirii lui Dumnezeu, oferite nouă de Domnul Isus. El ne arată până unde ajunge iubirea: până la dăruirea totală de noi înşine, până la dăruirea propriei vieţi, aşa cum contemplăm în misterul Giulgiului, când în el recunoaştem icoana "iubirii celei mai mari". Însă această dăruire de noi înşine nu trebuie să fie imaginată ca un rar gest eroic sau rezervat vreunei ocazii excepţionale. De fapt, am putea risca să cântăm iubirea, să visăm iubirea, să aplaudăm iubirea... fără a ne lăsa atinşi şi implicaţi de ea! Măreţia iubirii se revelează în a ne îngriji de cel care are nevoie, cu fidelitate şi răbdare; motiv pentru care este mare în iubire care se face mic pentru alţii, ca Isus, care s-a făcut servitor. A iubi înseamnă a deveni aproapele, a atinge carnea lui Cristos în cei săraci şi în cei din urmă, a deschide la harul lui Dumnezeu necesităţile, apelurile, singurătăţile persoanelor care ne înconjoară. Atunci iubirea lui Dumnezeu intră, transformă şi face mari lucrurile mici, le face semn al prezenţei sale. Sfântul Ioan Bosco ne este învăţător tocmai prin capacitatea sa de a iubi şi de a educa pornind de la proximitate, pe care el o trăia cu copiii şi tinerii.

În lumina acestei transformări, rod al iubirii, putem răspunde la a doua întrebare, despre neîncrederea în viaţă. Lipsa locului de muncă şi a perspectivelor pentru viitor contribuie desigur să frâneze însăşi mişcarea vieţii, punând pe mulţi în defensivă: să se gândească la ei înşişi, să gestioneze timp şi resurse în funcţie de propriul bine, să limiteze riscurile oricărei generozităţi... Toate sunt simptome ale unei vieţi reţinute, păstrată cu orice preţ şi care, la sfârşit, poate să ducă şi la resemnare şi la cinism. În schimb Isus ne învaţă să parcurgem calea opusă: "Cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde, dar cine îşi va pierde viaţa pentru cauza mea, o va salva" (Lc 9,24). Asta înseamnă că nu trebuie să aşteptăm circumstanţe externe favorabile pentru a ne pune cu adevărat în joc, ci că, dimpotrivă, numai angajând viaţa - conştienţi că o pierdem! - creăm pentru alţii şi pentru noi condiţiile unei încrederi noi în viitor. Şi aici gândul se îndreaptă spontan spre un tânăr care cu adevărat şi-a trăit viaţa în acest fel, aşa încât să devină un model de încredere şi de îndrăzneală evanghelică pentru tinerele generaţii din Italia şi din lume: fericitul Pier Giorgio Frassati. Un moto al său era: "Trăiţi, nu trageţi înainte!". Acesta este drumul pentru a experimenta în mod deplin forţa şi bucuria Evangheliei. Astfel nu numai că veţi regăsi încrederea în viitor, dar veţi reuşi să generaţi speranţă printre prietenii voştri şi în locurile în care trăiţi.

O mare pasiune a lui Pier Giorgio Frassati era prietenia. Şi a treia întrebare a voastră spunea tocmai: cum să trăim prietenia în mod deschis, capabilă să transmită bucuria Evangheliei? Am aflat că această piaţă în care ne aflăm, în serile de vineri şi sâmbătă, este foarte frecventată de tineri. Aşa se întâmplă în toate oraşele şi satele. Mă gândesc că unii dintre voi vă întâlniţi aici sau în alte pieţe cu prietenii voştri. Şi atunci vă pun o întrebare - fiecare să se gândească şi să răspundă în sinea sa -: în acele momente, când sunteţi în companie, reuşiţi să faceţi "să transpară" prietenia voastră cu Isus în atitudini, în modul de a vă comporta? Vă gândiţi uneori, şi în timpul liber, la distracţie, că sunteţi mlădiţe lipite de Viţa care este Isus? Vă asigur că gândindu-vă cu credinţă la această realitate, veţi simţi curgând în voi "limfa" Duhului Sfânt, şi veţi aduce rod, aproape fără să vă daţi seama de asta: veţi şti să fiţi curajoşi, răbdători, umili, capabili să împărtăşiţi dar şi să vă diferenţiaţi, să vă bucuraţi cu cine se bucură şi să plângeţi cu cine plânge, veţi şti să iubiţi pe cel care nu vă iubeşte, să răspundeţi la rău cu binele. Şi astfel veţi vesti Evanghelia!

Sfinţii şi sfintele din Torino ne învaţă că orice reînnoire, chiar şi cea a Bisericii, trece prin convertirea noastră personală, prin acea deschidere a inimii care primeşte şi recunoaşte surprizele lui Dumnezeu, stimulaţi de iubirea cea mai mare (cf. 2Cor 5,14), care ne face prieteni şi ai persoanelor singure, suferinde şi marginalizate.

Dragi tineri, împreună cu aceşti fraţi şi surori mai mari care sunt sfinţii, în familia Bisericii noi avem o Mamă, să nu uităm asta! Vă urez să vă încredinţaţi pe deplin acestei Mame duioase, care a indicat prezenţa "iubirii celei mai mari" chiar în mijlocul tinerilor, la o nuntă. Sfânta Fecioară Maria "este prietena mereu atentă pentru ca să nu lipsească vinul în viaţa noastră" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 286). Să ne rugăm pentru ca să nu lase să ne lipsească vinul bucuriei!

Mulţumesc vouă tuturor! Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi. Şi vă rog, rugaţi-vă pentru mine.

Franciscus

*

Vizita la templul valdez

(Corso Vittorio Emanuele II, luni, 22 iunie 2015)

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu mare bucurie mă aflu astăzi printre voi. Vă salut pe toţi cu cuvintele apostolului Paul: "Vouă, care sunteţi ai lui Dumnezeu Tatăl şi ai Domnului Isus Cristos, noi vă urăm har şi pace" (1Tes 1,1 - Traducerea interconfesională în limba obişnuită). Salut îndeosebi pe Moderatorul Mesei Valdeze, Reverendul Pastor Eugenio Bernardini, şi pe Pastorul acestei comunităţi din Torino, Reverendul Paolo Ribet, spre care se îndreaptă mulţumirea mea vie pentru invitaţia pe care mi-au adresat-o aşa de respectuos. Primirea cordială pe care mi-o rezervaţi astăzi mă face să mă gândesc la întâlnirile cu prietenii din Biserica Evanghelică Valdeză din Rio della Plata, a căror spiritualitate şi credinţă am putut să le apreciez şi să învăţ atâtea lucruri bune.

Unul dintre principalele roade pe care mişcarea ecumenică a permis deja să se culeagă în aceşti ani este redescoperirea fraternităţii care îi uneşte pe toţi cei care cred în Isus Cristos şi au fost botezaţi în numele său. Această legătură nu este bazată pe criterii pur şi simplu umane, ci pe împărtăşirea radicală a experienţei care se află la baza vieţii creştine: întâlnirea cu iubirea lui Dumnezeu care ni se revelează în Isus Cristos şi acţiunea transformatoare a Duhului Sfânt care ne asistă pe drumul vieţii. Redescoperirea acestei fraternităţi ne permite să percepem legătura profundă care deja ne uneşte, în pofida diferenţelor noastre. Este vorba de o comuniune încă pe drum - şi unitatea se face pe drum - o comuniune care, cu rugăciunea, cu continua convertire personală şi comunitară şi cu ajutorul teologilor, noi sperăm, încrezători în acţiunea Duhului Sfânt, să poată deveni deplină şi vizibilă comuniune în adevăr şi în caritate.

Unitatea care este rod al Duhului Sfânt nu înseamnă uniformitate. De fapt, fraţii sunt uniţi de una şi aceeaşi origine dar nu sunt identici între ei. Acest lucru este foarte clar în Noul Testament, unde, deşi sunt numiţi fraţi toţi cei care împărtăşeau aceeaşi credinţă în Isus Cristos, se intuieşte că nu toate comunităţile creştine, din care ei făceau parte, aveau acelaşi stil, nici o organizare internă identică. Ba chiar, chiar în cadrul comunităţii mici se puteau observa diferite carisme (cf. 1Cor 12-14) şi chiar în vestirea Evangheliei existau diversităţi şi uneori contraste (cf. Fap 15,36-40). Din păcate, s-a întâmplat şi continuă să se întâmple ca fraţii să nu accepte diversitatea lor şi să ajungă să ducă război unul împotriva altuia. Reflectând asupra istoriei relaţiilor noastre, nu putem decât să ne întristăm în faţa certurilor şi violenţelor comise în numele propriei credinţe şi îi cer Domnului ca să ne dea harul de a ne recunoaşte cu toţii păcătoşi şi de a şti să ne iertăm unii pe alţii. Prin iniţiativa lui Dumnezeu, care nu se resemnează niciodată în faţa păcatului omului, se deschid noi drumuri pentru a trăi fraternitatea noastră şi de la asta nu putem să ne sustragem. Din partea Bisericii catolice vă cer iertare. Vă cer iertare pentru atitudinile şi comportamentele necreştine, chiar inumane pe care, în istorie, le-am avut împotriva voastră. În numele Domnului Isus Cristos, iertaţi-ne!

De aceea suntem profund recunoscători Domnului constatând că relaţiile dintre catolici şi valdezi sunt astăzi tot mai întemeiate pe respectul reciproc şi pe caritatea fraternă. Nu sunt puţine ocaziile care au contribuit să se facă mai trainice aceste raporturi. Mă gândesc, numai pentru a cita câteva exemple - şi reverendul Bernardini a făcut asta - la colaborarea pentru publicarea în italiană a unei traduceri interconfesionale a Bibliei, la înţelegerile pastorale pentru celebrarea căsătoriei şi, mai recent, la redactarea unui apel comun împotriva violenţei faţă de femei. Printre multele contacte cordiale în diferite contexte locale, unde se împărtăşesc rugăciunea şi studiul Scripturilor, aş vrea să amintesc schimbul ecumenic de daruri făcut, cu ocazia Paştelui, la Pinerolo, de Biserica valdeză din Pinerolo şi de Dieceză. Biserica valdeză a oferit catolicilor vinul pentru celebrarea Veghii de Paşti, iar Dieceza a oferit fraţilor valdezi pâinea pentru Sfânta Cină din Duminica de Paşti. Este vorba despre un gest între cele două Biserici care merge cu mult dincolo de simpla politeţe şi care face să se preguste, în anumite privinţe - să se preguste, în anumite privinţe - acea unitate a mesei euharistice la care tânjim.

Încurajaţi de aceşti paşi, suntem chemaţi să continuăm să mergem împreună. Un domeniu în care se deschid posibilităţi ample de colaborare între valdezi şi catolici este cel al evanghelizării. Conştienţi că Domnul ne-a precedat şi mereu ne precede în iubire (cf. 1In 4,10), să mergem împreună în întâmpinarea bărbaţilor şi femeilor de astăzi, care uneori par aşa de distraţi şi indiferenţi, pentru a le transmite inima Evangheliei adică "frumuseţea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestate în Isus Cristos mort şi înviat" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 36). Un alt domeniu în care putem lucra tot mai uniţi este cel al slujirii faţă de omenirea care suferă, faţă de săraci, faţă de bolnavi, faţă de migranţi. Mulţumesc pentru ceea ce dumneavoastră aţi spus despre migranţi. Din opera eliberatoare a harului în fiecare dintre noi derivă exigenţa de a mărturisi faţa milostivă a lui Dumnezeu care se îngrijeşte de toţi şi, îndeosebi, de cel care se află în nevoie. Alegerea săracilor, a celor din urmă, a celor pe care societatea îi exclude, ne apropie de însăşi inima lui Dumnezeu, care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa (cf. 2Cor 8,9), şi, prin urmare, ne apropie mai mult unii de alţii. Diferenţele cu privire la chestiuni antropologice şi etice importante, care continuă să existe între catolici şi valdezi, nu ne împiedică să găsim forme de colaborare în aceste domenii şi în altele. Dacă mergem împreună, Domnul ne ajută să trăim acea comuniune care precede orice contrast.

Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc din nou pentru această întâlnire, care aş vrea să ne întărească într-un nou mod de a fi unii cu alţii: privind înainte de toate măreţia credinţei noastre şi a vieţii noastre în Cristos şi în Duhul Sfânt, şi, numai după aceea, divergenţele care încă subzistă. Vă asigur de amintirea mea în rugăciune şi vă cer vă rog să vă rugaţi pentru mine: am nevoie de asta. Domnul să ne dea nouă tuturor milostivirea sa şi pacea sa.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 13.