Reflecţie la duminica a XII-a de peste an - B (2015)

"Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său" (Lc 7,16).

Evanghelia de astăzi ne lasă posibilitatea de a spune o povestire frumoasă şi adevărată. Şi, iată, povestirea frumoasă şi adevărată pe care putem spune: Odată mai multe ambarcaţiuni mici stăteau gata să pornească în larg pentru a traversa marea, mare asemănată de cei din vechime cu un uriaş adormit, care, atunci când se trezeşte, răstoarnă şi distruge totul în cale. Pe mal, un străin, le cerea luntraşilor ca să-l ia cu ei în luntre pentru a-l trece marea. Mulţi dintre luntraşi aveau ambarcaţiunile prea pline pentru a mai adăuga o greutate în plus. Nişte luntraşi, care nu prea reuşiseră nici cu negoţul, nici cu pescuitul, l-au luat pe străin cu gândul de a echilibra barca. Şi l-au pus pe străin în partea din faţă, iar ei s-au aşezat în partea din spate a bărcii. Când toate ambarcaţiunile au ajuns în larg, deodată pe mare s-a iscat o mare furtună ce ridica valuri ca nişte guri de balaur. Toate ambarcaţiunile supraîncărcate s-au scufundat. În schimb, ambarcaţiunea cu străinul la bord înainta liniştită spre destinaţie. Luntraşii au fost uimiţi să vadă cum străinul vorbea cu vântul şi cu valurile şi ele ascultau, lăsând barca în pace. Ne-am dat seama din prima că străinul este Isus, care a creat toate, care poate toate, care le înnoieşte pe toate (cf. Înţ 7,27).

Toţi oamenii trebuie să traverseze marea zbuciumată a lumii, de aici şi până pe tărâmul veşniciei. Pentru că mulţi oameni au naufragiat în drumul lor spre tărâmul veşniciei, Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, l-a trimis pe Isus ca să-i mântuiască pe oameni de păcate şi apoi să le fie de ajutor spre ajungere pe ce celălalt tărâm, tărâmul veşniciei. El locuieşte printre oameni şi le cere tuturor să-l ia şi pe el în barca vieţii lor în drumul spre portul veşniciei. Mulţi oameni sunt prea plini de bunuri şi nu mai au loc pentru el. Mulţi au gânduri diferite de ale lui şi îl refuză. Mulţi îl consideră prea incomod şi nu-l iau cu ei. Însă sunt şi oameni care îi fac loc în barca vieţii lor; dând peste bord multe din lucrurile lor nefolositoare şi îi fac loc lui Isus în barca vieţii lor şi chiar pe locul din faţă, de la cârma vieţii, aşa cum vrea el (cf. Mt 10,37; Lc 14,26).

Într-o bisericuţă din Paris, Franţa, stătea îngenunchiat un tânăr pe a cărei faţă se citea nelinişte şi durere. Oftaturi ieşeau din pieptul lui şi lacrimi îi curgeau din ochi, căci în sufletul lui era o furtună ca cea prin care treceau apostolii pe mare (cf. Mc 4,35-41). Încă din tinereţe iubise mult pe Dumnezeu şi pe semeni, dar dintr-o dată s-a făcut întuneric şi furtună în sufletul său. Dumnezeu parcă îi retrăsese orice lumină şi orice bucurie din suflet şi el a început să se teamă pentru mântuirea sa. Atunci, ca şi apostolii, s-a rugat Domnului astfel: "Doamne, dacă nu sunt vrednic de a te iubi în veşnice, dă-mi, te rog harul de a te iubi măcar aici pe pământ, căci simt că mor dacă nu te iubesc!" Atunci, Isus s-a urcat în barca sufletului său şi a potolit toate vânturile şi furtunile răului. Acel tânăr de atunci este sfântul Francisc de Sales (1567-1622) de astăzi. Această furtună i-a fost de folos, căci Dumnezeu l-a curăţit ca pe viţa de vie spre rodire; Dumnezeu, ca printr-un vânt bun, l-a condus pe calea sfinţeniei şi a mântuirii.

Sadhu Sundar Singh (1889-1929), un indian, un misionar creştin, povesteşte că doi oameni trebuiau să traverseze un ţinut rece şi înzăpezit. Pe la mijlocul drumului au găsit un om căzut în zăpada, strigând după ajutor. Unul din ei, mai gros îmbrăcat, nu s-a oprit să-l ia. Celălalt, mai simplu îmbrăcat, i s-a făcut milă de cel căzut în zăpadă şi l-a luat în spate. Primul o luase înainte, dar după o bucată de drum a fost găsit căzut în zăpadă şi mort de frig. Tovarăşul său, cu omul luat în spate, şi-a continuat drumul şi a ajuns la destinaţie, fiind susţinut de căldura celui care îl purta în spate. Ceea ce a părut o povoară grea, i-a fost în realitate un mare ajutor.

O legendă ce are ca temă creaţia, legendă povestită şi de sfântul Francisc de Sales (1567-1622), spune că, atunci când Dumnezeu a creat păsările, le-a dat aripi la alegere, după plac. Primele păsări chemate de Dumnezeu pentru a-şi alege aripile au fost pinguinul şi struţul. Acestea fiind prea pline, la propriu şi la figurat, crezând că aripile le va fi o povoară, le-au ales pe cele mai mici. Acestea păsări n-au zburat niciodată. Apoi au fost chemate păsările de curte, care primesc totul de-a gata. Comode fiind, şi-au ales nişte aripi ca să nu le deranjeze prea mult. Ele zboară foarte rar şi foarte greu. Apoi a fost chemat vulturul. El nu s-a temut de greutatea aripilor şi le-a ales pe cele mai mari. El zboară totdeauna şi cu mare uşurinţă.

Pentru mulţi oameni, aşa cum am spus deja, Isus pare o povoară. Pentru mulţi oameni, Isus este prea de speriat, prea deranjant, prea incomod, prea greu de purtat în suflet şi, de aceea, este refuzat, sau, după ce a fost luat, este repede abandonat. Pentru mulţi oameni, faptul că Isus îi cheamă: să se roage dimineaţa, la amiază şi seara; să se roage chiar mergând pe stradă, la lucru şi în locul de odihnă; să participe duminica, sărbători şi în zilele libere la biserică; să se spovedească, să facă pocăinţă pentru păcate şi să se împărtăşească; să renunţe la gânduri, vorbe, priviri şi fapte care închid cerul; să nu meargă cu prietenii în locuri nepotrivite pentru statutul de ucenic etc. Pe toate acestea le consideră prea grele şi incomode, de aceea, renunţă la Cristos.

Ştiţi de ce popoarele păgâne au ca dumnezei idoli de aur, argint, piatră şi lemn? Pentru că oamenii să-i poată purta unde vor ei! Ştiţi de ce mulţi oameni refuză pe Dumnezeul cel viu şi adevărat al creştinilor? Pentru că Dumnezeul creştinilor nu se lasă purtat pe unde vor oameni, ci el vrea să-i poarte pe oameni pe unde vrea el. Iar unde vrea el să-i poarte pe oameni, este paradisul şi viaţa veşnic fericită. Mulţi oameni amăgiţi de diavol cu plăcerile trecătoare, lasă pe Isus şi bucuriile lui veşnice din paradis. Iosue, când s-a convins de planul mântuitor al lui Dumnezeu, a spus: "Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului" (Ios 24,15). Dumnezeu aşteaptă, ca şi fiecare dintre noi o astfel de hotărâre, începând măcar de astăzi.

Domnul Isus, ca şi aripile cele mari ale vulturului, nu este o povoară, ci un mare ajutor. Isus transformă vântul, valurile şi norii, în paveze şi putere de deplasare rapide. Mai mult, Isus ne ridică deasupra adversităţilor vieţii prezente. Fără Isus, furtunile şi valurile vieţii ne-ar doborî în adâncuri.

Cine se încrede în Isus şi îl primeşte în barca vieţii lui: este vizitat de însuşi Dumnezeu (cf. Lc 1,78); este întărit ca să învingă lumea (cf. 1In 5,4); este remodelat ca făptură nouă pentru a ajunge la mântuire (cf. 2Cor 5,14-17), primeşte pace şi linişte în mijlocul necazurilor, duşmanilor şi chiar în spaimele morţii (cf. Ps 23,1-8); poate dormi liniştit chiar şi în lanţuri pentru Cristos, ca Petru (cf. Fap 12,6); primeşte puteri pentru a da mărturie despre el, ca Ştefan, cel ucis cu pietre; dar, tot ca Ştefan, încă de pe pământ primeşte harul de a-l vedea pe Isus glorificat şi locul unde va sta veşnic lângă el (cf. Fap 7,55-59).

În momentele noastre grele, când ni se pare că Isus doarme în barca sufletului nostru, de fapt el nu doarme, ci aşteaptă ca noi să-l trezim şi să-l chemăm în ajutor. Iar, când l-am chemat într-ajutor, el se ridică ca un viteaz şi potoleşte orice furtună, căci la el toate sunt cu putinţă (cf. Mc 9,23.27; Lc 18,27).

Sfânta Ecaterina din Siena (1347-1380), Italia, o mistică dominicană, a fost asaltată odată de multe ispite diavoleşti, că abia se mai putea ruga. Când furtuna a încetat, ea i s-a adresat lui Isus: "Isuse al meu, unde erai tu când satana izbea în barca sufletului meu?" Atunci, Isus i-a răspuns: "Fiica mea, eram în inima ta şi-ţi dădeam putere să lupţi!" Şi în timpul furtunilor care ne asaltează pe noi, Isus este în inima noastră şi ne întăreşte.

Simone Weil (1909-1943), scriitoare franceză, profesoară de filozofie, dar şi o mistică creştină, spunea: "Nu ne priveşte pe noi să ne gândim la noi. Pe noi ne priveşte să avem mereu gândul la Dumnezeu. Atunci când avem mereu gândul la Dumnezeu, este problema lui Dumnezeu să se gândească la noi".

Astăzi trebuie să învăţăm că necazurile vin cu aprobarea lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră (cf. Iob 1,21; Am 3,6). Când ştim că totul este sub controlul lui Dumnezeu cel atotputernic şi iubitor de oameni, când ştim că el a închis marea cu porţi (cf. Iob 38,1.8-11) - mare care în Biblie simbolizează locuinţa satanei cu toate furtunile, necazurile şi relele, când mai ştii că el nu permite ca nimeni să fie încercat peste puterile lui (cf. 1Cor 10,13), atunci nu mai avem de ce a ne teme, chiar dacă satana ne-ar luat familia, prietenii, bunurile şi sănătatea, ca lui Iob, dar vom spune împreună cu el: "Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat! Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, de ce să nu le primim oare si pe cele rele?" (Iob 1,21; 2,10). Prin toate aceste "rele", Dumnezeu a voit să-l desăvârşească pe Iob şi voieşte să ne desăvârşească şi pe noi. După ce Iob a înţeles şi a acceptat voinţa lui Dumnezeu, a primit de la Dumnezeu mult mai mulţi copii şi mult mai multe bunuri (cf. Iob 42,12-17). Noi, după ce vom înţelege şi accepta voinţa lui Dumnezeu, vom primi însutit şi viaţa veşnică (cf. Mt 19,29).

Atunci când "corabia" vieţii noastre trece prin "furtuni", care pot fi probleme familiale, de serviciu sau la şcoală. Atunci, când ne gândim cum să ieşim la "mal" dintr-o astfel de "furtună". Atunci, trebuie să ne îndreptăm cu credinţă spre marele nostru mântuitor, Isus Cristos, şi să-i încredinţăm lui îngrijorările prin care trecem. Atunci, el ne salva, aşa cum ne-a salvat odinioară din ghearele diavolului, păcatului, ale duhului lumii şi morţii, la cruce (cf. 2Cor 5,14-17); cum i-a salvat pe apostoli pe mare; cum l-a salvat pe Iob din toate necazurile şi furtunile vieţii lui. Sfântul Petru, unul dintre ucenicii aflaţi în corabia izbită de valurile mării agitate, dar valuri potolite de Isus, ne spune: "Aruncaţi asupra lui toate îngrijorările voastre, căci el însuşi îngrijeşte de voi" (1Pt 5,7). Să ascultăm şi, chiar dacă noi nu-l vedem pe Dumnezeu din cauza furtunilor şi a întunericului necazurilor, să fim convinşi că el ne vede şi ne ajută.

Cesare Cantu (1804-1895), un scriitor italian, aseamănă omul lovit de furtunile vieţii cu un orb rătăcit, care este condus acasă de mâna sigură a unui binefăcător puternic. Pentru a-l conduce acasă, trebuie să-l treacă peste dealuri, peste ape, peste văi, peste câmpuri, ţinându-l strâns ca să nu cadă. El se vaietă, dar strânsoarea era necesară, aşa cum necesară a fost şi patima lui Isus pentru mântuirea noastră, aşa cum necesare sunt şi suferinţe noastre spre mântuire, căci Dumnezeu nu mântuie pe nimeni fără partea lui.

Noi trebuie să ştim că, odată pornită pe marea lumii, "barca Bisericii", purtând la bordul ei pe primii creştini, îndată s-au pornit şi vânturile şi furtunile "necesare". Mai întâi, iudeii: au întemniţat pe Petru şi Ioan, au ucis pe Iacob şi pe Ştefan, i-au împrăştiat pe ucenici în lume, i-au prigonit în tot imperiul Roman, ucigând pe apostoli şi 16 milioane de creştini. Însă aceste furtuni de la început au purtat sămânţa şi parfumul plăcut al evangheliei, în toată lumea. A venit apoi furtunile ereticilor din interiorul Bisericii. Au venit apoi furtunile stârnite: de păgâni, de barbari, de islam, de potrivnicii universalităţii Bisericii, de potrivinici sfintelor taine, de potrivnicii misiunii fiecărui creştin, de potrivnicii virtuţilor creştine şi cine mai ştie a căror potrivnici conduşi de satana şi care au voit şi vor moartea Bisericii lui Isus. Cu atâţia duşmani şi cu atâţia potrivnici, "barca Bisericii" îşi continuă sigur drumul printre valurile şi furtunile lumii, spre portul mântuirii veşnice. Din toate aceste furtuni, Biserica a ieşit mai întărită şi mai fundamentată în credinţă. Creştinii din toate timpurile se întăresc cu acest adagiu: "Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos de-a pururi porunceşte!"

Papa Pius al XI-lea (1857-1939), întrebat într-o zi cum merge Biserica, zâmbind, a răspuns: "Merge bine, suferă!" E posibil aşa ceva? Da! Vă voi ajuta să înţelegeţi această exprimare a papei, cu un fapt real. Se spune că pescarii, atunci când transportă peştii prinşi spre destinaţie, dau drumul în vasul cu peşti la o "pisică de mare", care după cum ştim are un "ac" mortal. Prezenţa "pisicii de mare" în vas ţine mereu peştii vigilenţi, în mişcare, vioi şi proaspeţi. Şi pe noi, creştinii, prigoanele ne ţin mereu într-o bună veghere şi într-o bună trăire. Totdeauna în timpul prigoanelor creştinii au fost într-o formă spirituală bună; iar în perioadele de acalmie au căzut în delăsare spirituală.

În timpul furtunilor vieţii, creştinul unit cu Isus, asemenea pomului sănătos îşi întăreşte rădăcinile cereşti; asemenea vulturului se înalţă tot mai sus; asemenea corabiei înaintează mai uşor; asemenea florilor îşi trimite parfumul până departe.

Părintele Anton Demeter (1925-2006), un preot romano-catolic, care a făcut multă închisoare doar pentru motivul că a predicat evanghelia şi i-a adunat pe copii şi tineri la biserică, un preot căruia i s-a rupt coloană vertebrală cu lovituri de ciocan şi care a trăit apoi tot restul vieţii într-un cărucior cu rotile, spunea că, în ziua în care a fost întemniţat pentru credinţa sa în Cristos, a fost aruncat într-o temniţă întunecoasă şi umedă, cu lanţuri la mâini şi la picioare. Dar, el încrezător în Dumnezeu, s-a întins pe cimentul gol şi a dormit liniştit toată noaptea până dimineaţa. El a spus că pe timpul nopţii aceleia, dar şi pe tot timpul detenţiei, Isus i-a fost aşternut, învelitoare, protecţie şi ajutor. Dimineaţa, mai marii închisorii, s-au mirat de somnul şi odihna lui liniştită şi au prins şi mai mare ură pe el. Părintelui Anton Demeter, şi tuturor celor ca el, li se potrivesc cuvintele psalmistului: "Mă culc, adorm şi mă deştept iarăşi, căci Domnul este sprijinul meu" (Ps 3,5); "Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea" (cf. Ps 4,8). Numai credinţa şi încrederea mare în Dumnezeu l-au făcut să reziste.

Unui alt întemniţat pentru Cristos, pastorul baptist Richard Wurmbrand (1909-2001), un evreu convertit, spunea că în detenţie îl plăcea mult "muzica" scoasă de cătuşe. Cătuşele îi acompaniau cântecul care se ridica din inima lui. El mărturisea că în închisoare, cu cătuşe la mâini şi la picioare, a avut cel mai nobil acompaniament muzical din viaţa lui, la cântarea pe care o ridica din inima lui către Dumnezeu.

Lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi ne spun în cor că trebuie să avem credinţă mare în Dumnezeu şi să nu ne temem niciodată de ceea ce ni se întâmplă, căci Dumnezeu cel întreit şi unic, este "Stăpân atotputernic" peste toate: peste diavol, peste păcat şi peste moarte; peste natura dezlănţuită şi peste întreaga noastră viaţă, din timp şi din veşnicie. Închei, aşa cum am început, cu versetul de la evanghelie: "Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său (Lc 7,16).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 20.