Vatican: Sfânta Liturghie şi impunerea pallium-ului noilor mitropoliţi

Omilia Sfântului Părinte Francisc (bazilica vaticană, luni, 29 iunie 2015)

În solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, la ora 9.30, în bazilica vaticană, Sfântul Părinte Francisc a binecuvântat pallium-urile, luate de la mărturisirea apostolului Petru şi destinate celor 46 de arhiepiscopi mitropoliţi numiţi în cursul anului. Pallium-ul va fi apoi impus fiecărui arhiepiscop mitropolit de către reprezentantul pontifical în respectivul sediu mitropolitan.

După ritul binecuvântării pallium-urilor, papa a prezidat concelebrarea euharistică împreună cu noii arhiepiscopi mitropoliţi. Ca de obicei, cu ocazia sărbătorii sfinţilor apostoli Petru şi Paul, patroni ai oraşului Roma, era prezentă la sfânta Liturghie o delegaţie a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, condusă de delegaţia trimisă de Sanctitatea Sa Bartolomeu I şi condusă de Eminenţa Sa Ioannis (Zizioulas), mitropolit de Pergam, însoţit de Eminenţa Sa Maximos, mitropolit de Silyvria şi de cucernicul părinte Heikki Huttunen, din Biserica Ortodoxă din Finlanda.

În cursul celebrării euharistice, după citirea Evangheliei, papa a rostit omilia pe care o prezentăm în continuare:

Lectura luată din Faptele Apostolilor ne vorbeşte despre prima comunitate creştină asediată de persecuţie. O comunitate persecutată dur de Irod care "l-a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan" şi "a decis să-l prindă şi pe Petru... L-a prins şi l-a aruncat în închisoare" (12,2-4).

Totuşi, n-aş vrea să mă opresc asupra persecuţiilor atroce, inumane şi inexplicabile, din păcate prezente şi astăzi în atâtea părţi ale lumii, adesea sub ochii şi în tăcerea tuturor. În schimb astăzi aş vrea să venerez curajul apostolilor şi al primei comunităţi creştine; curajul de a duce înainte opera de evanghelizare, fără teama de moarte şi de martiriu, în contextul social al unui imperiu păgân; să venerez viaţa lor creştină care pentru noi credincioşii de astăzi este o chemare puternică la rugăciune, la credinţă şi la mărturie.

O chemare la rugăciune. Comunitatea era o Biserică în rugăciune: "Aşadar, Petru era păzit în închisoare; dar se făceau neîncetat rugăciuni de către Biserică, pentru el, la Dumnezeu" (Fap 12,5). Şi dacă ne gândim la Roma, catacombele nu erau locuri pentru a scăpa de persecuţii, ci erau, înainte de toate, locuri de rugăciune, pentru a sfinţi duminica şi pentru a înălţa, din sânul pământului, o adoraţie către Dumnezeu care nu-i uită niciodată pe fiii săi.

Comunitatea lui Petru şi a lui Paul ne învaţă că o Biserică în rugăciune este o Biserică "în picioare", solidă, în drum! De fapt, un creştin care se roagă este un creştin ocrotit, păzit şi susţinut, dar mai ales nu este singur.

Şi continuă prima lectură: "Petru dormea..., iar în faţa uşii, nişte străjeri păzeau închisoarea. Şi iată că un înger al Domnului a venit la el şi o lumină a strălucit în încăpere! Îngerul l-a lovit în coastă pe Petru... Iar lanţurile i-au căzut de la mâini" (Fap 12,6-7).

Să ne gândim, de câte ori Domnul a ascultat rugăciunea noastră trimiţându-ne un înger? Acel înger care pe neaşteptat ne-a venit în întâmpinare pentru a ne scoate din situaţii dificile. Pentru a ne smulge din mâinile morţii şi ale celui rău; pentru a ne arăta calea pe care am pierdut-o; pentru a reaprinde în noi flacăra speranţei; pentru a ne dărui o mângâiere; pentru a consola inima noastră istovită; pentru a ne trezi din somnul existenţial; sau pur şi simplu pentru a ne spune: "Nu eşti singur".

Câţi îngeri pune El pe drumul nostru! Dar noi, cuprinşi de frică sau de necredinţă, sau de euforie, îi lăsăm în afara uşii - exact cum s-a întâmplat lui Petru când a bătut la uşa casei şi "o slujitoare cu numele Rode a venit ca să vadă cine este. Recunoscând vocea lui Petru, de bucurie nici n-a deschis uşa" (Fap 12,13-14).

Nicio comunitate creştină nu poate să meargă înainte fără sprijinul rugăciunii perseverente! Rugăciunea care este întâlnirea cu Dumnezeu, cu Dumnezeu care nu dezamăgeşte niciodată; cu Dumnezeul fidel faţă de cuvântul său; cu Dumnezeu care nu-i abandonează pe fiii săi. Se întreba Isus: "Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte?" (Lc 18,7). În rugăciune, credinciosul exprimă credinţa sa, încrederea sa, şi Dumnezeu exprimă apropierea sa, şi prin darul îngerilor, mesagerii săi.

O chemare la credinţă: în lectura a doua, sfântul Paul îi scrie lui Timotei: "Domnul însă mi-a fost alături şi m-a întărit, pentru ca predicarea să se împlinească prin mine şi s-o audă toate popoarele. Şi am fost salvat din gura leului. Domnul mă va salva din orice lucrare rea şi mă va mântui pentru împărăţia lui, cea din ceruri" (2Tim 4,17-18). Dumnezeu nu-i scoate niciodată pe fiii săi din lume sau din rău, ci le dăruieşte forţa pentru a le învinge. Numai cel care crede poate să spună cu adevărat: "Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic" (Ps 23,1).

Câte forţe, de-a lungul istoriei, au încercat - şi încearcă - să distrugă Biserica, fie din exterior fie din interior, dar toate sunt distruse şi Biserica rămâne vie şi rodnică! Rămâne în mod inexplicabil trainică pentru ca, aşa cum spune sfântul Paul, să poată aclama "Lui să-i fie glorie în vecii vecilor" (2Tim 4,18).

Totul trece, numai Dumnezeu rămâne. De fapt, au trecut regate, popoare, culturi, naţiuni, ideologii, puteri, dar Biserica, întemeiată pe Cristos, în pofida multelor furtuni şi a multelor noastre păcate, rămâne fidelă depozitului credinţei în slujire, pentru că Biserica nu este a Papilor, a episcopilor, a preoţilor şi nici a credincioşilor, este numai a lui Cristos. Numai cel care trăieşte în Cristos promovează şi apără Biserica prin sfinţenia vieţii, după exemplul lui Petru şi al lui Paul.

Cei care cred în numele lui Cristos au înviat morţii; au vindecat bolnavii; i-au iubit pe persecutorii lor; au demonstrat că nu există o forţă în măsură să-l înfrângă pe cel care posedă forţa credinţei!

O chemare la mărturie: Petru şi Paul, ca toţi apostolii lui Cristos, care în viaţa lor pământească au fecundat cu sângele lor Biserica, au băut din potirul Domnului şi au devenit prietenii lui Dumnezeu.

Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui" (2Tim 4,6-8).

O Biserică sau un creştin fără mărturie este steril; un mort care crede că este viu; un copac uscat care nu dă rod; o fântână secată care nu dă apă! Biserica a învins răul graţie mărturiei curajoase, concrete şi umile a fiilor săi. A învins răul graţie proclamării convinse a lui Petru: "Tu eşti Cristos, Fiului Dumnezeului celui viu", şi promisiunii veşnice a lui Isus (cf. Mt 16,13-18).

Dragi arhiepiscopi care astăzi primiţi pallium, el este semnul care reprezintă oaia pe care păstorul o poartă pe umerii săi asemenea lui Cristos, Bunul Păstor, şi este de aceea simbolul misiunii voastre pastorale; el este "semn liturgic al comuniunii care uneşte Scaunul lui Petru şi pe Succesorul său cu mitropoliţii şi, prin intermediul lor, cu ceilalţi episcopi din lume" (Benedict al XVI-lea, Angelus din 29 iunie 2005).

Astăzi, cu pallium, aş vrea să vă încredinţez această chemare la rugăciune, la credinţă şi la mărturie.

Biserica vă vrea oameni ai rugăciunii, maeştri ai rugăciunii; care să înveţe poporul încredinţat vouă de Domnul că eliberarea de toate închisorile este numai lucrare a lui Dumnezeu şi rod al rugăciunii, că Dumnezeu în momentul oportun îl trimite pe îngerul său ca să ne salveze din multele sclavii şi din nenumăratele lanţuri lumeşti. Şi voi să fiţi pentru cei mai nevoiaşi îngeri şi mesageri ai carităţii!

Biserica vă vrea oameni ai credinţei, maeştri ai credinţei: care să-i înveţe pe credincioşi să nu le fie frică de atâţia Irozi care chinuiesc cu persecuţii, cu cruci de tot felul. Niciun Irod nu este în măsură să stingă lumina speranţei, a credinţei şi a carităţii celui care crede în Cristos!

Biserica vă vrea oameni ai mărturiei. Spunea sfântul Francisc fraţilor săi: predicaţi mereu Evanghelia şi, dacă ar fi necesar, şi cu cuvintele! (cf. Fonti Francescane, 43). Nu există mărturie fără o viaţă coerentă! Astăzi nu este atâta nevoie de maeştri, ci de martori curajoşi, convinşi şi convingători; martori care nu se ruşinează de Numele lui Cristos şi de Crucea sa nici în faţa leilor care rag nici în faţa puterilor din lumea aceasta. După exemplul lui Petru şi al lui Paul şi al atâtor alţi martori de-a lungul întregii istorii a Bisericii, martori care, deşi aparţinând diferitelor confesiuni creştine, au contribuit să se manifeste şi să facă să crească unicul Trup al lui Cristos. Şi acest lucru îmi place să-l subliniez în prezenţa - mereu foarte plăcută - a delegaţiei Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, trimisă de iubitul frate Bartolomeu I.

Lucrul este atât de simplu: pentru că mărturia cea mai eficace şi mai autentică este aceea de a nu contrazice, cu comportamentul şi cu viaţa, ceea ce se predică cu cuvântul şi ceea ce se învaţă altora!

Iubiţi fraţi, învăţaţi rugăciunea rugându-vă; vestiţi credinţa crezând; daţi mărturie trăind!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.