O reflecţie la Învierea Domnului nostru Isus Cristos - 2015

"Am înviat şi sunt mereu cu tine" (cf. Antifona de la intrare din ziua de Paşti)

Cristos a înviat!

După ce, în noaptea Învierii, catecumenii s-au pregătit timp de trei ani de zile au îmbrăcat haine albe şi au primit Botezul; după ce creştinii s-au pregătit timp de 40 de zile prin post şi pocăinţă pentru a retrăi minunea minunilor, învierea Domnului nostru Isus Cristos; astăzi, şi în toate zilele învierii, mergem cu mintea şi inima la mormântul gol al lui Isus, pentru a aprofunda misterul mântuirii noastre.

Aici ne aducem aminte că Isus, plin de Duhul Sfânt, începând de la Botezul său în Iordan, pe oriunde a trecut a făcut numai bine, vindecând pe toţi şi alungându-i pe diavoli (cf. Fap 10,38); apoi, ne amintim că Isus a pregătit din veşnicie iertarea păcatelor noastre. Apoi, la plinirea timpului, s-a lăsat de bunăvoie în mâinile celor fărădelege, a suferit şi a murit pe cruce, iar apoi a înviat, pentru ca noi să nu mai suferim şi să nu mai murim, ci, prin învierea lui, să dobândim viaţa şi fericirea veşnică alături de el în ceruri.

Duşmanii l-au chinuit, răstignit, ucis şi i-au pus gardă la mormânt, dar Isus a înviat din mormântul întunecat, şi ne va învia şi pe noi la a doua sa venire, cu uşurinţa cu care evreii au fost vindecaţi de muşcăturile de şarpe, privind la şarpele de aramă (cf. Num 21,9); cu uşurinţa cu care Naaman a fost curăţit de lepră (cf. 2Rg 5,14-15); cu uşurinţa cu care Isus a deschis ochii orbului din naştere (cf. In 9,7); cu uşurinţa cu care Isus a vindecat ologul de 38 de ani (cf. In 5,8-9); cu uşurinţa cu care suntem treziţi din somn (cf. In 11,11); cu uşurinţa cu care Isus l-a înviat pe Lazăr din mormânt (cf. In 11,43-44).

În urma păcatului, omenirea care îşi pierduse toate siguranţele pământeşti în oceanul păcatului a strigat disperată către Isus, "Doamne, salvează-mă"! Atunci Isus, în Vinerea Mare, ne-a luat pe noi toţi cu toată povara noastră şi ne-a trecut cu preţul vieţii sale oceanul păcatului până la ţara paradisului. Vinerea Mare a fost ziua victoriei lui Isus asupra tuturor duşmanilor noştri. Ziua învierii este începutul culegerii roadelor mântuirii. De aceea, din ziua învierii, noi toţi cântăm "Aleluia", şi-i spunem lui Isus: "Ce fericiţi suntem, Doamne, că ne-ai salvat"! De aceea, din ziua învierii, noi toţi exclamăm: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim în ea" (Ps 117/118,24). Deci, în jertfa de pe cruce şi în învierea lui Isus este cuprins întreg misterul mântuirii noastre. Cutremurul de la moartea lui Isus a fost şi este un semn al schimbărilor decisive pe care învierea lui Isus le-a realizat în istoria omenirii.

Astăzi cântăm cu bucurie că: "Mielul a răscumpărat turma; că Isus cel nevinovat i-a împăcat prin moartea sa pe cruce pe oamenii păcătoşi cu Tatăl ceresc; că moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat; că Stăpânul vieţii a murit deliberat pentru noi, dar acum este viu şi domneşte" (cf. Fragment din Secvenţa de Paşti). De asemenea, astăzi cântăm şi că: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim în ea" (Ps 117/118,24).

O istorioară creştină ne spune că, după ce Maria Magdalena s-a întâlnit cu Isus înviat, a voit să-i ducă personal această veste şi guvernatorului Pilat. În drum spre guvernator a cumpărat un coş cu ouă pentru a le da săracilor. Intrând la Pilat, Maria Magdalena i-a strigat: "Cristos a înviat"! "Voi crede aceasta numai atunci când ouăle albe din coşul tău se vor face roşii în faţa mea". Nici n-a terminat de vorbit că ouăle au şi început să se înroşească de la sine. Văzând minunea, Pilat tot n-a crezut, şi a continuat spunând: voi crede că Isus a înviat numai când din aceste roşii vor ieşi puişori vii. Şi, chiar sub ochii lui, din ouăle roşii au început să iasă pui. Maria Magdalena i-a strigat iar: "Cristos a înviat"! iar Pilat, cu fruntea plecată, a răspuns: "Adevărat că a înviat"!

Acesta este misterul misterelor şi bucuria bucuriilor. El trebuie enunţat simplu, după exemplul îngerului, şi nu explicat filozofic. Uneori explicaţiile pot dăuna înţelesului misterului învierii, aşa cum ne spune părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa (1925-2006) în cartea sa Suferinţa ca binecuvântare. El a încercat să-i explice unui gardian din închisoare cum a înviat Isus şi nu l-a convins. În schimb ne vorbeşte de om simplu de la ţară, care a făcut ca o adunare întreagă de activişti, la salutul său de "Cristos a înviat"!, să răspundă în cor: "Adevărat că a înviat"!

"De Paşti, noi suntem lumina învierii lui Isus". "Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri" (Mt 5,14-16). Şi pentru că suntem lumini din lumina lui Isus, Paul ne spune: "Curăţaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o frământătură nouă, pentru că Paştele nostru, Cristos, a fost jertfit! Să sărbătorim, aşadar, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al nelegiuirii, ci cu azimele sincerităţii şi ale adevărului" (1Cor 5,6-8)!

Înainte ca sfânta Agata (+ 250), fecioară şi martiră din Catania, Sicilia, să fie martirizată, tiranul consul Quintinian a încercat prin toate mijloacele să o ducă la păcat: linguşeli, ameninţări, torturi şi moarte; dar totul a fost în zadar. Văzând tăria fecioarei Agata, tiranul a exclamat: "Este mai uşor să sfărâmi cu pumnul gol o stâncă de granit, decât să o faci pe Agata să păcătuiască şi să se lepede de mirele ei, Isus"!

Odată cu Paştele, putem spune fără teamă: Cele vechi au trecut şi iată că o lume nouă a luat acum fiinţă (cf. 2Cor 5,17). Omul ca o pasăre din laţul vânătorului a scăpat şi lumea întreagă s-a vindecat (cf. Ps 123/124,7). Legea cea veche, scrisă pe table reci de piatră, lasă locul Legii celei noi, scrisă în inimi calde de om (cf. Ier 31,33). În locul morţii apare viaţa; în locul întristării apare bucuria; în locul iadului apare raiul desfătării. Cât sunt de minunate faptele învierii lui Cristos!

În viaţa sfântului German (378-448), episcop de Auxerre, se povesteşte despre o mare biruinţă armată prin strigătul Aleluia, care vesteşte biruinţa lui Isus asupra morţii. Sfântul German şi sfântul Lupus (383-478), episcop de Troyes, au plecat din Galia în Anglia, pentru a combate ereziile apărute acolo. Tocmai atunci, acele ţinuturi au fost invadate de scoţieni şi saxoni, care erau păgâni. Englezii i-au rugat pe sfinţii German şi Lupus să le binecuvânteze armatele spre biruinţă. Sfinţii German şi Lupus le-au cerut englezilor ca în mijlocul cantonamentului să instaleze un cort unde catecumenii pregătiţi să primească Botezul şi toţi soldaţii să participe la sfânta Liturghie. După sfânta Liturghie şi Botez, i-a invitat pe soldaţi să strige împreună cu el: "Aleluia"!, aşa cum evreii au cântat din trâmbiţe şi au căzut zidurile Ierihonului (cf Ios 6,20). Soldaţii au strigat atât de tare: "Cristos a înviat", încât soldaţii scoţieni şi saxoni s-au speriat atât de tare, că au fugit în ţara lor. Această biruinţă este cunoscută în istorie ca "Victoria lui Aleluia". Şi noi, să strigăm cu putere, în toate luptele noastre: "Cristos a înviat"! şi toţi duşmanii noştri se vor risipi.

O legendă veche creştină, născuta în cercurile de evrei convertiţi, spune că dincolo de autoritatea marelui arhiereu Caiafa, stătea autoritatea socrului său, Anna. Dar dincolo de autoritatea amândurora stătea autoritatea unui alt mare rabin, cunoscător al legii, rabin care-l ura pe Isus de moarte şi care a determinat arestarea, revolta populară cu strigătul de "răstigneşte-l", judecarea şi moartea Domnului. Acest era Rabi Tarfon. Rabi Tarfon biruise. După părerea lui, marele impostor, Isus, cel care se chema pe sine însuşi Fiul lui Dumnezeu, fusese dat morţii ca ultimul dintre tâlhari. Minciuna lui fusese dovedită.

Dar, legenda continuă. În noaptea învierii, Isus înviat s-a arătat mai întâi lui Rabi Tarfon. Acesta descifra nişte manuscrise vechi, despre venirea lui Mesia. Isus a intrat prin uşile încuiate şi stând înaintea lui, i-a vorbit astfel: "Rabi Tarfon, de acum şi până la sfârşitul veacurilor, noaptea aceasta va fi prăznuită că o noapte a biruinţei vieţii asupra morţii, a împărăţiei cerului asupra iadului, a celor drepţi asupra celor răi. Ridică-te, Rabi Tarfon, şi spune lumii întregi că l-ai văzut pe Isus cel înviat din morţi! Vesteşte învierea cu toată puterea şi vei fi mântuit. Rabi Tarfon s-a ridicat. Era obişnuit cu tot felul de arătări şi duhurile nu-l puteau înspăimânta. A preferat să creadă că i-a vorbit un duh rău decât că i-a vorbit Isus înviat din morţi.

Atunci, s-a apropiat de Isus şi a ridicat mâna să-l lovească peste obraz. Dar mâna lui s-a uscat chiar în clipa aceea! Deşi a văzut şi această minune, a rămas mai departe împietrit în ura faţă de Isus.

Şi spune legenda că, de atunci, în toate actele anticreştine şi antisociale, dar mai ales în prigoanele împotriva creştinilor din toate veacurile, în chinurile tuturor martirilor creştini din lume, în defăimarea religiei creştine, în laşitatea celor care îl părăsesc pe Isus şi Biserica sa, în desfrânarea fizică şi spirituală propovăduită în numele "drepturilor omului", în orice acţiune rea stă Rabi Tarfon, care încearcă să lovească obrazul lui Isus.

Isus se naşte mereu, predică mereu printre oameni, suferă mereu şi învie mereu. Isus învie mereu când oamenii refuză păcatul, când oamenii privesc mai întâi cerul şi apoi pământul, când oamenii fac fapte de dragoste trupească şi sufletească. În plan mistic, în plan divin, nu există succesiuni de timp, ci numai realităţi eterne. Cristos a înviat, fiind pârga învierii noastre (cf. 1Cor 15,20)! Să ne convertim, cât timp mai spunem "astăzi" (cf. 2Cor 6,2; Evr 3,15).

Într-un oraş din vestul Franţei trăia un ofiţer cunoscut prin viaţa destrăbălată pe care o ducea. Într-o zi, pe cerul însorit al vieţii sale au apărut nori negri. Soţia lui a murit subit. Ofiţerul a încercat să-şi ascundă durerea, dar nu a reuşit. Într-o zi a auzit cuvintele: "Dumnezeu vă caută". Când a întors capul, a văzut pe unul din slujitorii săi. Acesta, în loc să se bucure, îi zise: "Tu eşti angajat să îngrijeşti de cai şi nu ca să-mi fi mie duhovnic". "Dumnezeu vă caută", a repetat slujitorul cu aceeaşi voce calmă. Ofiţerul, nemulţumit de cele auzite, l-a concediat pe slujitorul său cinstit şi s-a aruncat din nou în plăcerile acestei lumi, ca să uite de necazuri. Dar urmele suferinţei sufleteşti nu puteau fi îndepărtate prin plăcerile oferite de lume. Într-o zi, s-a întâlnit cu un păstor de suflete, care i-a spus şi el: "Dumnezeu vă caută". De data aceasta, ofiţerul s-a simţit zguduit în sufletul său, şi-a chemat înapoi fostul său slujitor şi împreună au cerut iertare Tatălui ceresc. Prin convertire şi credinţă în Cristos, mort şi înviat, pacea intră şi în inima noastră.

Într-un manuscris evreiesc foarte vechi se istoriseşte povestea unei fete care făcea parte din grupul femeilor care îl însoţiseră pe Isus până la Calvar (cf. Mc 15,41). Era o tânără timidă, tăcută şi rezervată. La vestea Învierii, ea nu a avut nevoie nici de viziuni, nici de dovezi. A crezut de îndată. Şi, cuprinsă de o îndrăzneală cum nu mai cunoscuse, porni în lume să vestească învăţăturile lui Isus. Nu-i mai era teamă. Predica în cetăţi mari şi aşezări mici. Într-o zi, se apropie de ea un bărbat care fusese adânc mişcat de mărturia ei. Şi întrebă: "Spune-mi, care este taina curajului tău?" "Umilinţa, aşa cum m-a învăţat Domnul". Bărbatul rămase o clipă în tăcere şi apoi întrebă iar: "Şi ce înseamnă umilinţa?" "Să poţi spune primul: Te iubesc! şi să poţi întinde mâna şi să poţi spune un cuvânt mântuitor unui om care are nevoie de mântuire, uitând de tine".

Călugării sihastri ai sfântului Bruno (1030-1101), numiţi şi călugării cartuzieni, au de sărbătoarea Paştelui un obicei şi un salut foarte frumos. Ei culeg de la poalele muntelui Chartreuse, din Apii francezi, o floricică numită "primula veris", prima floare a primăverii, un fel de ghiocel de-al nostru, pe care ei obişnuiesc să o numească şi "floarea învierii" sau "cheia paradisului", şi pe care şi-o dăruiesc unii altora spunând aceste cuvinte semnificative: "memento vivere", "aminteşte-ţi că trăieşti". Aminteşte-ţi că trăieşti şi că trebuie să rodeşti fapte de credinţă, speranţă şi dragoste. Aminteşte-ţi că trăieşti şi că datorită învierii lui Isus care a învins moartea cu moartea pe moarte călcând, trăieşti chiar dacă vei muri: "Eu sunt învierea şi viaţa, cine crede în mine chiar dacă ar fi murit va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci" (cf. In 11,25-26).

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 16.