Milostivirea

Inima Evangheliei

De Maurizio Gronchi

Milostivirea este primul şi ultimul nume al iubirii lui Dumnezeu: "Eu sunt alfa şi omega, spune Domnul Dumnezeu, cel care este, care era şi care vine, Atotputernicul" (Ap 1,8). Atotputernic pentru că milostiv este Dumnezeu, care anticipă căderea şi ridică imediat după ea. Aşadar în centrul istoriei mântuirii nu este păcatul, ci ceea ce îl precede şi îl urmează: faţa iubitoare şi compătimitoare a lui Dumnezeu care străluceşte în ochii lui Isus, Fiul său, singurul capabil să cerceteze adâncimile inimii umane şi s-o vindece. Aceasta este perspectiva minunată care se deschide cu anunţarea jubileului extraordinar al milostivirii din partea Papei Francisc.

Cu scopul de a percepe în profunzime frumuseţea surprinzătoare a acestui dar oferit tuturor fără rezerve, merită să fie ascultate câteva voci din tradiţia creştină, din care să se scoată ulterioare motive de reflecţie. Între acestea, prima este a lui Origene (secolul II-III), care ia în considerare pasiunea iubirii aprinse în inima lui Dumnezeu, de la care se desfăşoară o tandreţe interioară. "Atunci când mă adresez unuia şi îi implor o favoare, ca să aibă compasiune faţă de mine, dacă este lipsit de milă nu-l atinge niciunul dintre cuvintele pe care i le spun; dacă în schimb este cu suflet sensibil şi nu are nicio împietrire a inimii, îmi dă ascultare, simte compasiune faţă de mine şi se desfăşoară în faţa rugăciunilor mele o tandreţe interioară. Referitor la Mântuitorul, dă-ţi seama că se întâmplă acelaşi lucru. El a coborât pe pământ fiindu-i milă de neamul omenesc, a suferit durerile noastre încă înainte de a pătimi crucea şi de a binevoi să asume carnea noastră; dacă el nu ar fi pătimit, n-ar fi venit să se afle în condiţia vieţii noastre de oameni. Mai întâi a pătimit, apoi a coborât şi s-a arătat. Care este această pătimire pe care a suferit-o pentru noi? Este pătimirea iubirii. Chiar şi Tatăl, Dumnezeul universului, «milostiv şi îndurător» şi de mare generozitate, nu suferă şi el într-un anumit mod? Nu ştii că atunci când conduce lucrurile umane, împărtăşeşte suferinţele oamenilor? De fapt «Domnul Dumnezeul tău a suportat obiceiurile tale, aşa cum un om le suportă pe cele ale fiului său» (Dt 1,31). Deci Dumnezeu ia obiceiurile noastre, aşa cum Fiul lui Dumnezeu poartă suferinţele noastre. Nici Tatăl nu este impasibil. Dacă îl rugăm, simte milă şi îndurare, suferă de iubire şi se întruchipează în sentimentele pe care nu le-ar putea avea, dată fiind măreţia naturii sale şi pentru cauza noastră suportă durerile oamenilor" (Omilii despre Ezechiel VI, 6).

Al doilea gând preţios vine de la sfântul Bernard de Clairvaux (secolul al XII-lea), care a înţeles că în experienţa umană a Fiului lui Dumnezeu îşi înfige rădăcinile milostivirea divină: în modul în care Isus stă în faţa Tatălui, într-un anumit sens însuşi Dumnezeu experimentează cum stă omul în faţa Lui. Cu toate că Dumnezeu este milostiv din veşnicie, în Isus, El învaţă milostivirea şi prin compasiunea sa este în măsură de a o oferi în mod nou omenirii. Cu aceste cuvinte vechi şi minunate, Bernard exprima misterul divin al relaţiei veşnice de iubire trinitară care în timp s-a făcut vizibil şi ni s-a dăruit nouă: "După exemplul Mântuitorului nostru, care a voit să pătimească pentru a învăţa să compătimească, a voit să devină slab pentru a învăţa să aibă milostivire pentru ca, aşa cum este scris despre el: «A învăţat ascultarea din ceea ce a pătimit» (Evr 5,8), astfel să înveţe şi milostivirea. Nu pentru că înainte de atunci el nu ştia ce este milostivirea - milostivirea sa se extinde din veşnicie în veşnicie - ci pentru că ceea ce cunoştea prin natură din toată veşnicia, a învăţat printr-o experienţă care se insera în timp" (Gradele umilinţei şi mândriei. Iubirea lui Dumnezeu, 6).

În următorul An Sfânt, privirea pe care Biserica este chemată să o îndrepte spre toţi reflectă strălucirea pascală aprinsă în ochii lui Isus îndreptaţi spre Tatăl şi fixaţi în inima fiecărui slab însetat de iubire, căruia îi oferă iertarea şi îi cere să se reconcilieze cu fratele. Domnul Isus, aplecat să scrie în praful udat de lacrimile păcătoasei, plăsmuieşte noua creatură. "Au rămas în doi, mizerabila şi milostivirea", comentează sfântul Augustin (Tratat despre Evanghelia lui Ioan 33, 5). Astfel, din noroiul istoriei, Dumnezeu reînnoieşte gestul primordial al creaţiei, care acum are numele de "milostivire", chiar al Celui care îndrăgeşte mizeria, a cărui iubire "viscerală" - se citeşte în Misericordiae vultus (6) - este "formată din duioşie şi din compasiune, din indulgenţă şi din iertare".

(După L'Osservatore Romano, 17 aprilie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.