Sfânta Liturghie pentru credincioşii de rit armean
Duminica a II-a din Timpul Pascal (Duminica Divinei Îndurări), 12 aprilie 2015

Salutul papei Francisc la începutul celebrării

Iubiţi fraţi şi surori armeni,
Iubiţi fraţi şi surori,

În diferite ocazii am definit acest timp un timp de război, un al treilea război mondial "pe bucăţi", în care asistăm zilnic la crime odioase, la masacre sângeroase şi la nebunia distrugerii. Din păcate şi astăzi auzim strigătul sufocat şi neglijat al atâtor fraţi şi surori ai noştri lipsiţi de apărare, care din cauza credinţei lor în Cristos sau a apartenenţei lor etnice sunt în mod public şi atroce ucişi - decapitaţi, răstigniţi, arşi de vii - sau constrânşi să-şi părăsească ţara.

Astăzi trăim un soi de genocid cauzat de indiferenţa generală şi colectivă, de tăcerea complice a lui Cain care exclamă: "Ce-mi pasă de fratele meu?"; "Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?" (Gen 4,9; Omilie la Redipuglia, 13 septembrie 2014).

Omenirea noastră a trăit în secolul trecut trei mari tragedii nemaiauzite: prima, cea care în general este considerată "primul genocid din secolul al XX-lea" (Ioan Paul al II-lea şi Karekin al II-lea, Declaraţie comună, Etchmiadzin, 27 septembrie 2001); ea a lovit poporul vostru armean - prima naţiune creştină - împreună cu sirienii catolici şi ortodocşi, cu asirienii, cu caldeii şi cu grecii. Au fost ucişi episcopi, preoţi, călugări, femei, bărbaţi, bătrâni şi chiar copii şi bolnavi lipsiţi de apărare. Celelalte două au fost săvârşite de nazism şi de stalinism. Şi mai recent alte exterminări în masă, ca acelea din Cambogia, din Ruanda, din Burundi, din Bosnia. Şi totuşi pare că omenirea nu reuşeşte să înceteze să verse sânge nevinovat. Pare că entuziasmul apărut la sfârşitul celui de-al doilea război mondial dispare şi de dizolvă. Pare că familia umană refuză să înveţe din propriile greşeli cauzate de legea terorii; şi astfel şi astăzi există din aceia care caută să-i elimine pe semenii proprii, cu ajutorul unora şi cu tăcerea complice a altora care rămân spectatori. Încă nu am învăţat că "războiul este o nebunie, o nenorocire inutilă" (cf. Omilia la Redipuglia, 13 septembrie 2014).

Dragi credincioşi armeni, astăzi amintim cu inima străpunsă de durere, dar plină de speranţa în Domnul Înviat, centenarul acelui eveniment tragic, al acelei exterminări enorme şi nebune, pe care înaintaşii voştri au îndurat-o în mod crunt. A-i aminti este necesar, ba chiar trebuincios, pentru că acolo unde nu subzistă amintirea înseamnă că răul încă ţine deschisă rana; a ascunde sau a nega răul este ca şi cum s-ar lăsa ca o rană să continue să sângereze fără a o trata!

Vă salut cu afect şi vă mulţumesc pentru mărturia voastră.

Salut şi mulţumesc pentru prezenţa sa pe domnul Serz Sargsyan, preşedinte al Republicii Armenia.

Salut cordial şi pe fraţii mei patriarhi şi episcopi: Sanctitatea Sa Karekin al II-lea, suprem patriarh şi catholicos al tuturor armenilor; Sanctitatea Sa Aram I, catholicos al marii case din Cilicia; Preafericirea Sa Nerses Bedros al XIX-lea, patriarh de Cilicia al armenilor catolici; pe cei doi catholicoşi al Bisericii Apostolice Armene şi al Patriarhiei Bisericii armeno-catolice.

Cu certitudinea fermă că răul nu provine niciodată de la Dumnezeu, infinit de bun, şi înrădăcinaţi în credinţă, să mărturisim că niciodată cruzimea nu poate fi atribuită lucrării lui Dumnezeu şi, mai mult, nu trebuie deloc să găsească vreo justificare în sfântul său Nume. Să trăim împreună această celebrare îndreptând privirea noastră spre Isus Cristos Înviat, Învingător al morţii şi al răului!

* * *

Omilia Sfântului Părinte

Sfântul Ioan, care era prezent în cenacol cu ceilalţi discipoli în seara aceea a primei zile după sâmbătă, prezintă că Isus a venit în mijlocul lor, a spus: "Pace vouă!" şi "le-a arătat mâinile şi coasta" (20,19-20), le-a arătat rănile sale. Astfel ei au recunoscut că nu era o viziune, era chiar El, Domnul, şi au fost plini de bucurie.

După opt zile Isus a venit din nou în cenacol şi i-a arătat lui Toma rănile, pentru ca să le atingă aşa cum voia el, pentru a putea crede şi a deveni şi el un martor al Învierii.

Şi nouă, astăzi, în această duminică pe care sfântul Ioan Paul al II-lea a voit s-o intituleze Îndurării Divine, Domnul ne arată, prin Evanghelie, rănile sale. Sunt răni de milostivire. Este adevărat: rănile lui Isus sunt răni de milostivire. În rănile sale noi am fost vindecaţi.

Isus ne invită să privim aceste răni, ne invită să le atingem, aşa cum a făcut cu Toma, pentru a vindeca necredinţa noastră. Ne invită mai ales să intrăm în misterul acestor răni, care este misterul iubirii sale milostive.

Prin ele, ca într-o breşă luminoasă, noi putem vedea tot misterul lui Cristos şi al lui Dumnezeu: Pătimirea sa, viaţa sa pământească - plină de compasiune faţă de cei mici şi cei bolnavi - întruparea sa în sânul Mariei. Şi putem merge înapoi în toată istoria mântuirii: profeţiile - în special cea a Slujitorului lui Jahweh -, Psalmii, Legea şi alianţa, până la eliberarea din Egipt, la primul paşte şi la sângele mieilor jertfiţi; de asemenea la patriarhi până la Abraham şi apoi în noaptea timpurilor până la Abel şi la sângele său care strigă din pământ. Toate acestea putem să le vedem prin rănile lui Isus Răstignit şi Înviat, şi ca Maria în Magnificat putem recunoaşte că "milostivirea lui se extinde din generaţie în generaţie" (cf. Lc 1,50).

În faţa evenimentelor tragice din istoria umană rămânem uneori parcă striviţi şi ne întrebăm "de ce?". Răutatea umană poate să deschidă în lume parcă nişte vârtejuri, nişte mari goluri: goluri de iubire, goluri de bine, goluri de viaţă. Şi atunci ne întrebăm: cum putem umple aceste vârtejuri? Pentru noi este imposibil; numai Dumnezeu poate umple aceste goluri pe care răul le deschide în inimile noastre şi în istoria noastră. Isus, făcut om şi mort pe cruce, e cel care umple abisul păcatului cu abisul milostivirii sale.

Sfântul Bernard, într-un comentariu al său la Cântarea Cântărilor (Disc. 61,3-5; Opera omnia 2,150-151), se opreşte tocmai asupra misterului rănilor Domnului, folosind expresii puternice, îndrăzneţe, care ne fac bine să le reluăm astăzi. Spune că "prin rănile trupului se manifestă caritatea ascunsă a inimii [lui Cristos], devine vizibil marele mister al iubirii, se arată viscerele de milostivire ale Dumnezeului nostru".

Iată, fraţi şi surori, calea pe care Dumnezeu ne-a deschis-o pentru a ieşi, în sfârşit, din sclavia răului şi a morţii şi a intra în pământul vieţii şi al păcii. Această cale este El, este Isus, Răstignit şi Înviat, şi sunt îndeosebi rănile sale pline de milostivire.

Sfinţii ne învaţă că lumea se schimbă pornind de la convertirea propriei inimi, şi acest lucru are loc graţie milostivirii lui Dumnezeu. Pentru această, fie în faţa păcatelor mele fie în faţa marilor tragedii ale lumii, "conştiinţa se va tulbura, dar nu va fi zdruncinată pentru că îmi voi aminti de rănile Domnului. De fapt «a fost străpuns pentru fărădelegile noastre» (Is 53,5). Ce există atât de muritor care să nu poată fi desfăcut de moartea lui Cristos?" (ibid.).

Ţinând privirea îndreptată spre rănile lui Isus Înviat, putem să cântăm cu Biserica: "Veşnică este îndurarea lui" (Ps 117,2); milostivirea sa este veşnică. Şi cu aceste cuvinte imprimate în inimă, să mergem pe drumurile istoriei, ţinându-ne de mâna Domnului şi Mântuitorului nostru, viaţa noastră şi speranţa noastră.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 8.