Reflecţie la duminica a V-a a Paştelui - B

"Rămâneţi în mine şi eu în voi. Cel care rămâne în mine acela aduce roade multe" (In 15,4-5).

De când omul a plecat de lângă Dumnezeu, prin păcat, Dumnezeu nu a încetat să-l caute să-l aducă înapoi la dragostea şi la fericirea sa. În acest sens, l-a ales pe Abraham în jurul căruia şi-a creat un popor care spera să-l asculte şi să-i primească iubirea. Abraham şi poporul ridicat de Dumnezeu în jurul său a fost constituit ca "o viţă de vie a Domnului", pe care urmau să fie altoite toate popoarele pământului.

Pe această "viţă de vie" Dumnezeu a plantat-o în cel mai bun loc de pe pământ, Ţara Canaanului, şi a îngrijit-o mult. Dar Israel a devenit o viţă mai sălbatică şi mai neroditoare decât popoarele păgâne, în ciuda tuturor îngrijirilor iubitoare ale divinului viticultor (cf. Ps 80,8-9; Is 5,2).

Tatăl ceresc, văzând sterilitatea poporului său, la "plinirea timpului" (Gal 4,4), ca pe un nou Abraham şi ca pe o "nouă viţă de vie", l-a trimis în lume pe Isus, Fiul său, prin puterea Duhului Sfânt, care să-i ridice un nou popor ales şi pe care să altoiască toate popoarele şi astfel să le aducă alături de el, în paradis. Noutatea celui de-al doilea plan divin de mântuire stă în faptul că membrii noului popor ales nu mai sunt recrutaţi pe bază de ereditate (cf. In 8,39), ci pe adeziunea personală a fiecărui om la Cristos şi la împărăţia sa. De aceea Isus, după ce mai înainte a spus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine" (In 14,6); în pericopa evanghelică de astăzi ne spune: "Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteţi face nimic" (In 15,1.5).

Spunând acestea, Isus aşteaptă ca fiecare om al acestui pământ să vină personal la el, ca prin Botez şi pocăinţă, să se lase "altoit" în rănile sale de la cruce, pentru a forma împreună cu el noul popor de mântuiţi, care va fi "transplantat" în cer, unde Dumnezeu va fi iarăşi totul în toţi (cf. 1Cor 15,28).

Sfântul apostol Paul spune: "Ramurile vechi au fost tăiate, ca să fiu altoit eu" (Rom 11,19). Pe când eram copil şi mă întorceam de la sfânta Liturghie, intram mereu pe la bunica mea, după tată, Maria, o femeie văduvă, care participa zilnic sfânta Liturghie şi sfânta Împărtăşanie; ea mă ducea de fiecare dată în livada ei, unde începând cu cireşele de primăvară şi până la strugurii târzii de toamnă, puteam lua după plac tot felul de fructe. Ceea ce îmi plăcea în livada bunicii mele, era faptul că toate fructele erau mari şi frumoase. Ceea ce nu înţelegeam eu atunci erau nodurile mari de pe tulpina fiecărui copac şi de pe fiecare butuc de vie. Într-o zi, am întrebat-o pe bunica, de ce fiecare copac şi fiecare butuc de vie, au noduri mari pe ele? Atunci bunica mi-a răspuns că acele noduri mari sunt de la "altoire". Bunicul meu, Ioan, a adus din pădure, viţă de vie şi pomi fructiferi sălbatici, pentru că aceştia erau mai rezistenţi; apoi a altoit pe ei viţă de vie roditoare şi ramuri de pomi fructiferi nobili. Astfel că strugurii şi fructele gustoase din livadă se datorau operaţiei de altoire. În acelaşi mod a lucrat Dumnezeu cu omenirea păcătoasă, care, altoind-o pe Isus, viţa cea nobilă din cer, să aducă şi ea roade plăcute lui (cf. Rom 11,24).

Toate eforturile Tatălui, ale Fiului şi ale Duhului Sfânt, cu omenirea păcătoasă, urmăreau o singură scop: aducerea ei de partea lor, rodnicia ei şi fericirea ei alături de ei în paradis. Iar duminicile de după sfintele Paşti scot bine în evidenţă acest plan divin cu unul fiecare dintre noi. Astfel:

În prima duminică a Paştelui, pentru a ne întări credinţa în el, Isus ni s-a prezentat ca Domnul cel înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi ne-a ridicat din prăbuşirile noastre sufleteşti împreună cu Maria Magdalena, cu Petru, şi cu ceilalţi ucenici; apoi ne-a chemat să-l urmăm pe drumul care înalţă cer. În cea de-a doua duminică, Isus înviat, după îl ridică pe apostolul Toma din căderea şi descurajarea lui, făcându-l să rostească celebra mărturisire de credinţă: "Domnul meu şi Dumnezeul meu", ne dă pacea sa, ne dă misiunea sa, ne dă pe Duhul său cel Sfânt şi ne trimite să ducem oamenilor pierduţi iertarea şi mântuirea sa. În duminica a treia a Paştelui, Isus ni se prezintă ca "prietenul" nostru, care merge mereu alături de noi, mai ales când suntem greu încercaţi, care ni se descoperă prin cuvântul şi prin prezenţa sa euharistică, care ne întăreşte în misiunea noastră şi ne călăuzeşte în drumul nostru spre cer. În duminica a patra a Paştelui, Isus ni se prezintă ca păstorul cel bun, care în timpul atacului lupului nu fuge cu năimiţii, ci se luptă până la ultima picătură de sânge pentru viaţa pentru oilor sale. Acum, înviat prin slava Tatălui (cf. 1Cor 6,4), prin Duhul Tatălui (cf. Rom 8,11) şi prin puterea sa divină (cf. In 10,18), ne cheamă să-l urmăm pe calea întoarcerii acasă la Tatăl. În duminica a cincea a Paştelui, Isus ni se prezintă ca o "viţă viguroasă de vie", prin care curge sevă divină şi ne cere să venim şi să ne altoim în rănile lui de la cruce, ca din mlădiţe sălbatice (cf. Rom 11,6) să ajungem viţă nobilă, vrednică de Tatăl ceresc şi de împărăţia cerului.

Cineva povesteşte cum pe culmea unui deal a observat un fir de viţă de vie care se întindea să se prindă de ramurile unui copac. După multe eforturi, într-o zi, viţa a reuşit să-şi prindă cârceii în jurul unei rămurele ale copacului. Însă în noaptea următoare a urmat o dramă pentru viţă. O furtună izbucnită în acea noapte în munţi a smuls viţa din ancorarea ei şi a trântit-o la pământ, strângând încă rămurica frântă a copacului. Dacă viţa s-ar fi prins de tulpina copacului şi nu de o rămurică, atunci nici o furtună n-ar fi putut să o desprindă de acolo.

Dacă voim să reuşim în viaţa de credinţă, să ne ancorăm bine în Cristos! Prin el şi numai prin el vom fi în siguranţă tot timpul (cf. Fil 3,4). Mulţi oameni se aseamănă cu firul acesta de vie, care s-a prins superficial de o crenguţă a unui pom viguros. Odată am observat la sfânta Liturghie de duminică o persoană nouă. Într-o zi, m-a abordat şi mi-a spus că-i place mult cum cântă orga. Un timp organistul a lipsit, iar pe acea persoană n-am mai văzut-o niciodată. Mulţi oameni încep cu aspiraţii înalte către Dumnezeu şi apoi se opresc la una din crenguţele religiei: fie orga, fie băncile comode, fie preotul, fie diferite persoane, fie diferite idei etc; dar nu se ancorează de Dumnezeu care ne-a mântuit şi ne mântuieşte prin jertfa Fiului său de la cruce şi prin iubirea sa pe care şi-o revarsă prin Duhul Sfânt, pe care ni l-a dăruit (cf. Rom 5,5).

Prima lectură de astăzi ne vorbeşte despre Saul, o viţă sălbatică, altoită pe Cristos, pe drumul Damascului (cf. Fap 9,1-4). Acesta după întâlnirea cu lui Isus înviat pe drumul Damascului, astfel s-a lăsat altoit pe el, căci sosind la Ierusalim, nu s-a mai întors la vechii prieteni, nici în casa marelui preot, nici în casa lui Gamaliel, ci s-a dus la noii săi fraţi, la cei pe care puţin mai înainte căuta să-i ucidă. Pentru a le câştiga încrederea, s-a lipit tot mai mult de Domnul pe ale cărui pătimiri, moarte şi înviere le predica cu foc. Din acea clipă, pe Saul nimic nu a mai putut să-l despartă de dragostea lui Cristos: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Nu, căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru" (Rom 8,35.38-39). După el, mulţi sfinţi, între care sfântul Dominic Savio (1842-1857), a spus şi el: "Nu pot trăi fără Isus!"

Dacă prima lectură de astăzi ne-a redat unitatea dintre toate mlădiţele în Cristos, lectura a doua ne redă unitatea interioară a fiecărui ucenic altoit pe Cristos, care trece de la vorbe la fapte: "Copilaşilor, să nu iubim numai cu vorba şi cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul. Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom linişti inimile înaintea lui" (1In 3,18).

Este o poveste africană cu o mamă care trebuia să-şi treacă copil prin deşert, pentru a ajunge la un medic care să-l vindece de o boală din naştere. Cu toată grija mamei, un şarpe otrăvitor i-a muşcat copilul. Două acţiuni a întreprins mama pentru a-şi salva copilul: i-a supt sângele înveninat din rană, iar apoi s-a rănit voluntar la un deget şi i-a dat copilului să bea spre viaţă. Acelaşi lucru l-a făcut Isus cu noi, în timpul pătimirilor sale, cu noi, cei muşcaţi de şarpele infernal, diavolul. Ne-a dat să mâncăm trupul său şi să bem sângele său spre viaţă (cf. In 6,54), iar apoi la cruce ne-a supt otrava păcatului din noi, suferind şi murind în locul nostru. "Nimeni nu are o dragoste mai mare ca aceea ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13).

Pericopa evanghelică de astăzi face parte din "Discursul lui Isus de la ultima Cină", unde Domnul s-a arătat preocupat de continuarea prezenţei sale în lume, de comuniunea continuă cu ucenicii săi, de continuarea apostolatului început de el şi de aducerea tuturor ucenicilor în paradis, acolo unde el, Isus, Tatăl şi Duhul Sfânt, le-a pregătit locuinţe veşnic fericite (cf. In 14,2). Practic, Isus voieşte să ne spună astăzi că unirea strânsă, ca aceea dintre viţă şi mlădiţă, prin care omul devine una cu el, una cu Tatăl şi una cu Duhul Sfânt, se poate realiza prin primirea lui Isus ca mântuitor personal (cf. Fap 4,12) şi prin primirea trupului şi sângelui său în Euharistie (cf. In 6,54).

De altfel, tradiţia creştină a văzut în parabola viţei şi a mlădiţelor, un sem al Euharistiei, căci prin Euharistie, între Cristos şi creştin se realizează acea unire ca dintre viţă şi mlădiţe. Şi aşa cum prin mlădiţa care nu mai circulă seva viţei, nu mai este rod şi nici viaţă, tot astfel în creştinul care nu se mai împărtăşeşte, nu mai are în el nici rod şi nici viaţă. Dumnezeu a voit să fie în legătură continuă cu noi prin ceea ce organismul are nevoie pentru a trăi, pâinea şi vinul. "Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Cristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Cristos" (1Cor 10,16)? Mireasa din cântarea cântărilor, plină de iubirea mirelui, spunea: "Regele m-a condus în casa vinului şi acolo m-a copleşit de iubire" (cf. Ct 2,4-5). Creştinii buni sunt conştienţi că Biserica face Euharistia şi Euharistia face Biserica. Conciliul Vatican II ne spune: "Euharistia este izvorul şi culmea tuturor harurilor" (cf. SC 10).

Relaţia creştinilor cu Isus înviat a fost arătată încă din Vechiul Testament, ca fiind o nuntă a lor cu el (cf. Is 62,5; Os 2,29; Ier 31,32). Iar, venind Isus în lume, a adeverit-o ca atare, căci el s-a prezentat pe sine ca mire, iar pe credincioşii săi ca pe o mireasă (cf. Ap 21,9; 22,17). Şi, dacă mirii pământeşti devin un singur trup şi o singură inimă prin căsătorie, cu atât mai mult creştinii trebuie să devină un singur trup şi o singură inimă cu Isus, mirele lor (cf. Ef 5,32; Fap 2,42). Pentru că această unire dintre noi şi Cristos a fost făcută de către Tatăl ceresc la cruce, când ne-a altoit în rănile lui Cristos, noi nu trebuie să uităm niciodată legea divină, că ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu mai are voie să despartă vreodată (cf. Mc 10,8-9). Cine ar îndrăzni să rupă această legătură intimă cu Isus, legătură prin rănile lui, se lipseşte de viaţa din belşug, de roadele bogate şi de ajungerea în cer.

Sfântul Grigore din Nissa (335-395), comentând aceste cuvinte ale miresei, spune: "Euharistia este casa pâinii şi a vinului, în care sufletul este copleşit de iubire divină, în aşa fel că uită de sine şi de toate lucrurile create şi devine însetat de iubirea Mirelui".

Sfântul Inocenţiu al III-lea (1161-1216), papă, spune: "Isus, prin patima, moartea şi învierea sa ne-a eliberat diavol, moarte şi păcat; iar prin Euharistie ne întăreşte pentru a nu mai cădea sub puterea păcatului, a diavolului şi a morţii".

Sfântul Dionisie Cartusianul (1402-1471) spune: "Euharistia are puterea de a sfinţi sufletele şi a le face să rodească pentru viaţa veşnică, mai mult decât toate celelalte mijloace spirituale la un loc".

Au fost mulţi sfinţi care nu puteau trăi fără a se împărtăşi în fiecare zi, că simţeau că mor: sfânta Maria Gemma Umberta Pia Galgani (1878-1903); sfânta Ecaterina din Siena (1347-1380); Nicolae din Flue (1417-1487); Tereza Neumann (1898-1962); Marta Robin (1902-1981); Padre Pio (1887-1968). Au fost mulţi sfinţi care nu se putea despărţi de Isus Euharisticul, asemenea: sfântului Alois de Gonzaga (1568-1591) şi sfântului Gerard Maiela (1726-1755). Alţi sfinţi, ca Pascal Baylon (1540-1592), care de dorul lui Isus Euharisticul, veneau la biserică cu mult înainte de a se deschide uşa bisericii, şi priveau la Isus din altar prin gaura cheii. De aceea au ajuns sfinţi, au produs multe roade şi acum sunt cu Isus în cer.

Nişte oameni de la sat şi-au luat câte ceva de vânzare la ei şi s-au pornit la oraş. Cum au plecat de acasă mai devreme ca să nu piardă trenul, după ce au scos bilete la tren, s-au urcat în ultimul vagon al trenului să fie numai ei singuri şi să mai poată discuta. La un moment dat, unul dintre ei, privind la ceas, vede că timpul de plecare al trenului trecuse. Atunci scoate capul pe fereastră şi, privind afară, vede că nici locomotiva şi nici celelalte vagoane nu mai erau pe peron, plecaseră. Ultimul vagon în care se urcaseră ei, fiind defect, nu a fost cuplat la tren şi astfel au rămas pe loc. Aşa se întâmplă şi cu mulţi oameni. Priviţi din exterior, cu cruciuliţă la gât, cu iconiţă în portofel sau în poşetă, ei par creştini. Dar, ca şi vagonul din gară care nu era cuplat la locomotivă, ei nu sunt în legătură personală cu Isus, nu sunt uniţi cu el ca mlădiţele cu viţa, nu au viaţa lui în ei, de aceea nu vor ajunge la destinaţie împreună cu el, adică nu vor ajunge în cer. "Dacă nu rămâne cineva în mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard" (In 15,6).

Cu mulţi ani în urmă, în vechea împărăţie a Siloamului, Thailanda de astăzi, o principesă pe nume Buatsong, după moartea tatălui ei, a fost alungată de fratele ei mai mare de la castel şi a ajuns într-o grea sărăcie. Într-o zi, a fost întâlnită de un misionar creştin care i-a vorbit de Regele Isus, care nu respinge pe nimeni, dar care îi primeşte pe toţi oamenii şi face din ei regi pentru vecie în împărăţia sa. După ce s-a pregătit cum se cuvine şi a primit botezul creştin, în ziua de Crăciun a anului 1848, ea i-a spus misionarului: "Oamenii, din regină, m-au făcut sclavă. Isus, din sclavă, m-a făcut regină pentru viaţa cea veşnică. Oamenii m-au lipsit de pâine şi apă ca să mor, Isus mă hrăneşte cu trupul şi sângele său ca să trăiesc veşnic. N-am visat niciodată la o aşa mare fericire!" Asta putem spune fiecare dintre noi care suntem creştini. "Oamenii ne-au robit, dar Isus ne-a făcut regi pentru vecie în împărăţia sa. Oamenii ne-au lipsit de pâine şi de cele necesare ca să murim, Isus ne-a hrănit cu trupul şi sângele său ca să trăim veşnic!"

Şi noi, asemenea misionarului creştin, putem produce o asemenea bucurie, în multe suflete descurajate de pe acest pământ. Sfântul Alois Orione (1872-1940) scria aceste cuvinte: "Trebuie să fim instrumente în mâna Domnului, gata la orice semn al său, gata la orice lucrare pe care ne-o încredinţează".

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 17.