Reflecţie la Vinerea Mare - 2015

"Isus a purtat păcatele noastre pe lemnul crucii, pentru ca, eliberaţi de păcate, să trăim în sfinţenie" (1Pt 2,24).

Este Vinerea Mare şi Sfântă! Este ziua când Isus a murit pe cruce pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Este ziua când Isus a suferit moartea pentru fiecare om (cf. Evr 2,9), căci nu este nici un om care să nu aibă păcat (cf. Rom 3,12). Este ziua când Dumnezeu îşi arată toată iubirea, iar oamenii îşi arată toată răutatea. Este ziua în care soarele şi ascuns faţa şi cerul s-a întunecat pentru a nu mai vedea nelegiuirea păcătoşilor care l-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 23,45). Este ziua în care Biserica ne cheamă să medităm la patimile şi moartea lui Isus de pe cruce, ca să conştientizăm complicitatea noastră la actul răstignirii Fiului lui Dumnezeu şi să ne convertim, căci el este mereu gata să ne ierte (cf. 1In 1,9) şi nu oboseşte niciodată iertând (cf. Is 55,7).

Isus răstignit are braţele întinse şi pironite pe cruce, pentru că vrea să ne spună nouă, tuturor păcătoşilor (cf. Ps 13/14,1), că el este gata mereu gata să ne ierte, gata mereu pentru a ne primi şi gata mereu a ne îmbrăţişa, căci, aşa cum spune sfântul Paul: "Dragostea lui Cristos ne strânge" (2Cor 5,14). Isus s-a lăsat pironit pe cruce, căci vrea să ne mai spună că, chiar dacă el ar obosi precum Moise care se ruga pentru popor (cf. Ex 17,12), cu toate că el nu oboseşte niciodată (cf. Is 40,28; Ps 120/121,4), piroanele lungi şi groase îi vor ţine mereu picioarele pironite pentru a nu ne părăsi, iar braţele mereu deschise pentru a ne primi şi îmbrăţişa.

După ce în Duminica Floriilor Isus a intrat în Ierusalim pentru a se pune la dispoziţia lui Dumnezeu şi a oamenilor în vederea împlinirii jertfei de sine pe lemnul crucii, pentru ridicarea păcatelor lumii; astăzi, în Vinerea mare, Isus împlineşte în mod real şi efectiv această jertfă, pentru care s-a pregătit nu numai din copilărie, ci şi din veşnicie. Din veşnicie, Isus i-a spus Tatălui său ceresc: "Iată, vin, Doamne, ca să împlinesc voinţa ta" (Ps 39/40,8-9), adică: "Părinte, cruţă-l pe om, căci eu vreau să sufăr şi să mor eu în locul lui".

După ce în Joia Mare, Isus ne-a dăruit cu anticipaţie, în mod sacramental, trupul şi sângele său ca să ne hrănim din ele (cf. Mt 26,26-27), ca dintr-un nou pom al vieţii (cf. Gen 3,22), pentru ca noi să înviem în ziua de apoi (cf. In 6,54) şi pentru ca să primim garanţia intrării noastre la masa împărăţiei sale cereşti (cf. Lc 22,30); astăzi, Isus îşi oferă în mod real şi efectiv trupul şi sângele său ca jertfă curată, la cruce, pentru mântuirea şi fericirea sufletelor noastre.

Pictorul englez William Holman Hunt (1827-1910) are un tablou numit: "Umbra crucii". În acest tablou pictorul prezintă interiorul unui atelier de tâmplărie, unde Iosif cu Isus, adolescent, lucrează. Maria este şi ea prezentă. Copilul Isus, oprit din lucru, ca într-un joc, îşi întinde braţele mergând către mama lui, proiectând astfel pe perete umbra unei cruci. Tabloul vrea să arate privitorului că Isus ştia şi s-a pregătit pentru cruce încă din copilăria sa, ba, mai mult, el s-a pregătit pentru cruce, încă din veşnicie, aşa cum mărturisesc multe texte biblice, căci crucea a fost singurul mijloc rămas, pentru mântuirea lumii.

Pentru că jertfa crucii era singura cale pentru ca noi, oamenii păcătoşi, să fim mântuiţi, Dumnezeu, încă din paradis, după ce le-a promis oamenilor păcătoşi un mântuitor (cf. Gen 3,15), le-a arătat cu anticipaţie jertfa crucii, atunci când el însuşi a jertfit un miel pentru a le acoperi goliciunea (cf. Gen 3,21).

Isus a vorbit cu anticipaţie despre jertfa sa de la cruce, atunci când ne-a spus că înălţarea şarpelui de aramă din pustiu pentru salvarea celor muşcaţi de şerpii veninoşi, a fost o imagine profetică a răstignirii sale pe cruce (cf. In 3,14-16); atunci când la Cezareea lui Filip le-a vorbit deschis ucenicilor săi despre patima şi moartea sa la Ierusalim (cf. Mt 16,18-21), atunci când vizitat de nişte greci veniţi să se închine de sărbătoarea Paştelui la Ierusalim, le-a vorbit iar despre moartea sa, ca despre "moartea bobului de grâu", care moare nu pentru a dispărea, ci pentru a învia şi a aduce mult rod (cf. In 12,24).

O întâmplare ne spune că un om a căzut într-o groapă adâncă şi cu apă, de unde nu a mai reuşit să iasă singur. O persoană miloasă care trecea pe acolo, îi spuse: "Îmi pare foarte rău pentru tine, îţi împărtăşesc durerea, dar sunt prea slab ca să te pot ajuta". Unul cu sufletul întunecat i-a spus: "Numai celor răi li se poate întâmpla aşa ceva". Unul cu pretenţii de intelectual se apucă să facă scenarii despre felul cum a putut omul să cadă acolo. Un om politic a spus că va ţine un discurs în Parlament, privind de la această întâmplare. Un om de presă i-a făgăduit că va scrie un articol despre cazul său. Un optimist i-a spus că putea să-i fie şi mai rău. Un pesimist îi zise că nu văzuse niciodată o groapă mai adâncă. Însă un credincios, trecând pe acolo, s-a coborât la el, l-a luat pe spatele său şi l-a scos afară.

Împinşi de diavol - căci diavolul nu face niciodată altceva decât să ne împingă în primejdii de moarte trupească şi sufletească (cf. Mc 9,22) - noi, oamenii, am căzut în groapa cea mai adâncă, groapa păcatului şi a morţii şi nu mai puteam ieşi singuri de acolo. Mulţi oameni ne-au văzut, dar nimeni nu a putut să ne ajute. Când totul părea pierdut pentru noi, Isus, în iubirea Tatălui şi a Duhului Sfânt, a coborât din cer până în adâncul gropii noastre şi, prin moartea sa pe cruce, ne-a eliberat şi ne-a mântuit.

Evanghelia, primele două lecturi şi psalmul responsorial de astăzi, toate în cor ne spun că Isus, din dragoste faţă de Tatăl şi faţă de noi oamenii, a murit pentru a ne elibera de povoara păcatelor noastre; iar Ioan, apostolul iubit, autorul evangheliei proclamate astăzi (cf. In 18,1-19,42), ne-a dat mărturie despre moartea lui Isus, în calitate de martor ocular. Prima lectură (cf. Is 52,13-53,12) ne spune că Isus, încrezându-se în iubirea Tatălui (cf. Ps 30/31,1-25; Lc 23,46), "s-a lăsat străpuns pentru nelegiuirile noastre şi lovit pentru păcatele noastre, ca prin rănile lui să fim vindecaţi" (cf. Is 53,4-5). Lectura a doua ne spune că Isus a pătimit şi a murit pentru noi: "pentru ca de acum înainte noi să ne putem apropia cu toată îndrăzneala de tronul harului, ca să primim îndurare şi ca să găsim ca ajutor la timpul potrivit" (cf. Evr 4,14-16).

Cu toate că Isus a pătimit şi a murit pe cruce pentru noi şi pentru păcatele noastre, mulţi oameni amăgiţi de satana, care le-a şoptit viclean şi mincinos că Dumnezeu nu-i iubeşte, că Dumnezeu le refuză fericirea pe care ei şi-o doresc, stau încă departe de Dumnezeu sau chiar s-au îndepărtat cu totul de el. Dar ei uită că diavolul este mincinos de la început (cf. In 8,44); ei uită că şi Scriptura spune că Dumnezeu îi iubeşte atât de mult, că l-a dat la moarte pe Fiul său Isus pentru ei (cf. In 3,16) şi că Dumnezeu îi iubeşte şi că le-a dat toate bunurile necesare odată cu Isus Cristos (cf. Rom 8,32).

Să fim atenţi că, deşi Isus ne-a iertat şi ne-a mântuit la cruce, diavolul, tatăl minciunii, ne poate înşela şi osândi şi pe noi cei care credem. Se spune că în timpul unui război, au fost inventate nişte pistoale care nu ucideau pe cel ţintit, ci pe cel care trăgea cu ele. Aceste pistoale au fost lăsate pretutindeni la îndemâna celorlalţi combatanţi. Un asemenea pistol înşelător a inventat şi satana; iar acest pistol înşelător este păcatul făcut "după dreptatea noastră", ignorând dreptatea lui Dumnezeu. În acel război oamenii care voiau să-i ucidă pe cotropitori se ucideau singuri. Acum, omul care vrea să-şi facă singur dreptate, ignorând că numai a lui Dumnezeu este dreptatea, se ucide singur (cf. Rom 12,19).

Când, după moartea unui medic, registrele acestuia au fost cercetate, au fost descoperite mai multe chitanţe, tăiate cu o cruce şi adnotate astfel: "Iertat, prea sărac ca să plătească". Soţia medicului, însă a ţinut neapărat ca toate acele chitanţe să fie achitate şi a înaintat proces celor în cauză. Când cazul a fost prezentat în instanţă, judecătorul nu a pus decât o întrebare: "Acesta e scrisul soţului dumneavoastră?" "Da", a răspuns femeia! Atunci, magistratul de caz a zis: "Nici o curte judecătorească pe pământ nu poate să ca declare datorie ceea ce a fost iertat odată".

O povestire pioasă ne spune că, atunci când Isus atârna pe cruce, iar din rănile lui curgea încă sânge, diavolul s-a apropiat de Isus purtând o listă lungă plină cu păcatele oamenilor, spunând că păcătoşii sunt ai lui, chiar dacă el, Domnul, a pătimit multe şi va muri pentru ei. Atunci Isus a făcut ca o picătură din sângele care curgea din rănile sale să ajungă pe lista diavolului şi imediat toate înscrisurile diavolului s-au şters. Ceea ce Isus ne-a iertat la cruce, rămâne iertat pentru totdeauna.

Dacă în lucrarea unui mare artist nu mai este loc de nici o îmbunătăţire, cu atât mai mult în lucrarea lui Isus de la cruce nu mai este loc de nici o îmbunătăţire. De pe cruce, Isus a strigat: "S-a sfârşit!" (cf. In 19,30), adică lucrarea răscumpărării lumii a fost împlinită total şi desăvârşit. Cristos a plătit în mod perfect şi complet preţul păcatelor noastre. Noi am fost făcuţi neprihăniţi pentru totdeauna prin sângele său. Aşa că nimeni nu mai poate redeschide procesul păcatelor noastre iertate la cruce, nimeni nu poate refuza iertarea unui iertarea păcătos căit şi hotărât pentru Cristos şi nimeni nu poate spune că poate completa o lucrare deja terminată de Fiul lui Dumnezeu.

Cu această mare încredere în lucrarea lui Isus de la cruce, trebuie să venim noi la Isus cu păcatele noastre la Isus. Biblia spune: "Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,17). Şi iarăşi: "Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire" (1In 1,9).

Aşa cum spuneam, Isus ne iartă totdeauna păcatele, dacă mărturisim dumnezeirea lui, dacă ne recunoaştem cu sinceră căinţă şi hotărâre de îndreptare păcatele şi apoi îi cerem iertare pentru ele. Evanghelia de astăzi ne spune că Isus a fost răstignit între doi tâlhari (cf. In 19,18). Evanghelia după sfântul Luca ne spune că la început amândoi tâlharii au vorbit aspru cu Isus. Mai târziu însă, cel din dreapta, cugetând la vinovăţia sa şi la nevinovăţia lui Isus, l-a primit pe Isus ca pe mântuitorul său, şi-a mărturisit cu sinceră căinţă şi hotărâre păcatele, i-a cerut iertare pentru ele şi, nu în cele din urmă, i-a cerut să-l ducă în împărăţia sa. Isus chiar în acea zi l-a dus în paradis (cf. Lc 23,42-43).

Tradiţia ne spune că la cutremurul de pământ care a avut loc la moartea lui Isus (cf. Mt 27,51), crucea tâlharului căit s-a apropiat de crucea lui Isus, iar crucea tâlharului din stânga, care a refuzat iertare, s-a îndepărtat de crucea lui Isus. Tot astfel, la venirea de-a doua a lui Isus, cei drepţi vor fi apropiaţi de Isus (cf. Mt 25,34), iar cei răi vor fi îndepărtaţi de Isus (cf. Mt 25,41).

Apropo de tâlharul căit se spune că într-o zi un preot l-a întrebat pe un creştin cu numele, dacă este activ în Biserica locală. Bărbatul a răspuns: "Nu, că nici tâlharul din dreapta crucii nu fusese activ în biserică şi totuşi a fost primit în cer (cf. Lc 23,40-43)". Atunci, preotul l-a întrebat dacă măcar duminica participă la sfânta Liturghie, dacă se apropie des de sfintele taine ale spovezii şi ale Împărtăşaniei? Omul a răspuns din nou: "Nu, căci nici tâlharul din dreapta crucii nu a participat la sfânta Liturghie, la spovadă şi la împărtăşanie şi, cu toate acestea, Cristos l-a primit în cer". Atunci, preotul i-a replicat: "Omule, singura diferenţă dintre tine şi tâlharul din dreapta crucii este că el murea în credinţă, pe când tu eşti mort în credinţă".

Împăratul roman Flavius Teodosie cel Mare (347-395) a omorât peste 7000 de oameni din pricina unei răscoale în Tesalonic (390). Îndată după acest masacru a voit să intre şi să se "închine" în biserica din Milano. Episcopul Ambrozie, care-l mustrase mai înainte printr-o scrisoare, l-a oprit şi i-a zis că nu poate să facă parte din turma lui Cristos, cu mâinile pătate de atâta sânge. Atunci, împăratul supărat i-a spus episcopului că şi împăratul David a săvârşit un omor (cf. 2Sam 12,9) şi totuşi a fost lăsat să intre în biserică. Ambrozie i-a răspuns: "Urmează-l pe David în pocăinţă, cum l-ai urmat în păcat, şi atunci vei putea intra şi tu!" Să-i urmăm şi noi în căinţă şi convertire pe apostoli şi pe sfinţi şi atunci vom intra şi noi în cerul deschis de patima şi moartea lui Isus.

Este Vinerea Mare şi Sfântă, când Isus a murit pentru iertarea păcatelor noastre. Dar să nu uităm că rostul crucii nu este să ne legene spre adormire spirituală, ci ca să ne înghiontească spre convertire, spre a face fapte vrednice de pocăinţa noastră (cf. Lc 3,8).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 29.