Celebrarea Pocăinţei prezidată de Sfântul Părinte Francisc (13 martie 2015)

Vineri, 13 martie 2015, la ora 17.00, în bazilica vaticană, Sfântul Părinte Francisc a prezidat Ritul pentru Reconcilierea mai multor penitenţi cu spovada şi dezlegarea individuală. Celebrarea a deschis un moment penitenţial special, numit "24 de ore pentru Domnul", promovat de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări şi care a fost trăit concomitent în numeroase dieceze din lume, în ajunul duminicii a IV-a din Postul Mare, Dominica in Laetare. Prezentăm în continuare omilia pe care papa Francisc a rostit-o în cursul celebrării în bazilica "Sfântul Petru", după citirea sfintei Evanghelii:

* * *

Şi în acest an, în ajunul celei de-a IV-a duminici din Postul Mare, ne-am adunat pentru a celebra liturgia penitenţială. Suntem uniţi cu atâţia creştini care, astăzi, în orice parte a lumii, au primit invitaţia de a trăi acest moment ca semn al bunătăţii Domnului. De fapt, sacramentul Reconcilierii permite să ne apropiem cu încredere de Tatăl pentru a avea certitudinea iertării sale. Este cu adevărat "bogat în milostivire" şi o extinde din belşug asupra celor care recurg la El cu inimă sinceră.

Oricum, a fi aici pentru a experimenta iubirea sa este înainte de toate rod al harului său. Aşa cum ne-a amintit apostolul Paul, Dumnezeu nu încetează niciodată să arate bogăţia milostivirii sale în decursul secolelor. Transformarea inimii care ne determină să mărturisim păcatele noastre este "dar al lui Dumnezeu". Singuri nu putem. A putea mărturisi păcatele noastre este un dar al lui Dumnezeu, este un cadou, este "lucrarea sa" (cf. Ef 2,8-10). A fi atinşi cu duioşie de mâna sa şi plăsmuiţi de harul său ne permite, prin urmare, să ne apropiem de preot fără teamă datorită păcatelor noastre, ci având certitudinea că suntem primiţi de el în numele lui Dumnezeu şi înţeleşi în pofida mizeriilor noastre; şi chiar de a ne apropia fără un avocat apărător: avem unul singur, care şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre! El este cel care, cu Tatăl, ne apără mereu. Ieşind din confesional, vom simţi forţa sa care redă viaţa şi restituie entuziasmul credinţei. După spovadă vom fi renăscuţi.

Evanghelia pe care am ascultat-o (cf. Lc 7,36-50) ne deschide un drum de speranţă şi de întărire. Este bine să simţim asupra noastră aceeaşi privire compătimitoare a lui Isus, aşa cum a perceput-o femeia păcătoasă în casa fariseului. În acest text revin cu insistenţă două cuvinte: iubire şi judecată.

Există iubirea femeii păcătoase care se umileşte în faţa Domnului; dar mai înainte încă există iubirea milostivă a lui Isus faţă de ea, care o determină să se apropie. Plânsul său de căinţă şi de bucurie spală picioarele Învăţătorului, iar părul său le şterge cu recunoştinţă; sărutările sunt expresie a afectului său curat; şi unguentul parfumat vărsat din belşug atestă cât este El de preţios în ochii ei. Fiecare gest al acestei femei vorbeşte despre iubire şi exprimă dorinţa sa de a avea o certitudine de neclintit în viaţa sa: aceea de a fi fost iertată. Şi această certitudine este foarte frumoasă! Şi Isus îi dă această certitudine: primind-o îi demonstrează iubirea lui Dumnezeu faţă de ea, chiar faţă de ea, o păcătoasă publică! Iubirea şi iertarea sunt simultane: Dumnezeu îi iartă mult, îi iartă totul, pentru că "a iubit mult" (Lc 7,47); şi ea îl adoră pe Isus deoarece simte că în El este milostivire şi nu condamnare. Simte că Isus o înţelege cu iubire, pe ea, care este o păcătoasă. Graţie lui Isus, păcatele sale multe Dumnezeu le aruncă la spate, nu le mai aminteşte (cf. Is 43,25). Pentru că şi acest lucru este adevărat: când Dumnezeu iartă, uită. Este mare iertarea lui Dumnezeu! Pentru ea acum începe o nouă perioadă; este renăscută în iubire la o viaţă nouă.

Această femeie l-a întâlnit cu adevărat pe Domnul. În tăcere, i-a deschis inima; în durere, i-a arătat căinţa pentru păcatele sale; cu plânsul său, a făcut apel la bunătatea divină pentru a primi iertarea. Pentru ea nu va fi nicio judecată decât aceea care vine de la Dumnezeu şi aceasta este judecata milostivirii. Protagonista acestei întâlniri este desigur iubirea, milostivirea care merge dincolo de dreptate.

Simon, stăpânul casei, fariseul, dimpotrivă, nu reuşeşte să găsească drumul iubirii. Totul este calculat, totul este gândit... El rămâne ferm în pragul formalităţii. Este un lucru urât, iubirea formală, nu se înţelege. Nu este capabil să facă pasul succesiv pentru a merge în întâmpinarea lui Isus care îi aduce mântuirea. Simon s-a limitat să-l invite pe Isus la masă, dar nu l-a primit cu adevărat. În gândurile sale invocă numai dreptatea şi făcând astfel greşeşte. Judecata sa asupra femeii îl îndepărtează de adevăr şi nu-i permite nici să înţeleagă cine este oaspetele său. S-a oprit la suprafaţă - la formalitate - n-a fost capabil să privească la inimă. În faţa parabolei lui Isus şi a întrebării despre care servitor a iubit mai mult, fariseul răspunde corect: "Cel căruia i-a iertat mai mult". Şi Isus nu scapă ocazia să afirme: "Ai judecat bine" (Lc 7,43). Numai când judecata lui Simon este îndreptată spre iubire, atunci el nu este în greşeală.

Chemarea lui Isus ne determină pe fiecare dintre noi să nu ne oprim niciodată la suprafaţa lucrurilor, mai ales când suntem în faţa unei persoane. Suntem chemaţi să privim dincolo, să privim asupra inimii pentru a vedea de câtă generozitate este capabil fiecare. Nimeni nu poate să fie exclus de la milostivirea lui Dumnezeu. Toţi cunosc drumul pentru a ajunge la ea şi Biserica este casa care-i primeşte pe toţi şi nu refuză pe nimeni. Uşile sale rămân deschise larg, pentru ca aceia care sunt atinşi de har să poată găsi certitudinea iertării. Cu cât mai mare este păcatul cu atât mai mare trebuie să fie iubirea pe care Biserica o exprimă faţă de cei care se convertesc. Cu câtă iubire ne priveşte Isus! Cu câtă iubire vindecă inima noastră păcătoasă! Niciodată nu se înspăimântă de păcatele noastre. Să ne gândim la fiul risipitor care, când decide să se întoarcă la tatăl, se gândeşte să-i facă un discurs, însă tatăl nu-l lasă să vorbească, îl îmbrăţişează (cf. Lc 15,17-24). Tot aşa şi Isus cu noi. "Părinte, am atâtea păcate..." - "Dar El va fi mulţumit dacă tu mergi: te va îmbrăţişa cu atâta iubire! Nu-ţi fie frică".

Iubiţi fraţi şi surori, m-am gândit adesea la cum poate Biserica să facă mai evidentă misiunea sa de a fi martoră a milostivirii. Este un drum care începe cu o convertire spirituală; şi trebuie să parcurgem acest drum. Pentru aceasta am decis să convoc un Jubileu extraordinar care să aibă în centrul său milostivirea lui Dumnezeu. Va fi un An Sfânt al Milostivirii. Vrem să-l trăim în lumina cuvântului Domnului: "Fiţi milostivi ca Tatăl" (cf. Lc 6,36). Şi asta în special pentru duhovnici! Multă milostivire!

Acest An Sfânt va începe în următoarea solemnitate a Neprihănitei Zămisliri şi se va încheia la 20 noiembrie 2016, duminica Domnului nostru Isus Cristos Regele Universului şi faţă vie a milostivirii Tatălui. Încredinţez organizarea acestui Jubileu Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, pentru ca să-l poată anima ca o nouă etapă a drumului Bisericii în misiunea sa de a duce fiecărei persoane Evanghelia milostivirii.

Sunt convins că toată Biserica, ce are atâta nevoie să primească milostivire, pentru că suntem păcătoşi, va putea găsi în acest Jubileu bucuria pentru a redescoperi şi a face rodnică milostivirea lui Dumnezeu, cu care toţi suntem chemaţi să dăm mângâiere fiecărui bărbat şi fiecărei femei din timpul nostru. Să nu uităm că Dumnezeu iartă totul şi Dumnezeu iartă mereu. Să nu încetăm să cerem iertare. Să încredinţăm încă de acum acest An Mamei Milostivirii, pentru ca să-şi îndrepte spre noi privirea sa şi să vegheze asupra drumului nostru: drumul nostru penitenţial, drumul nostru cu inima deschisă, în timpul unui an, pentru a primi indulgenţa lui Dumnezeu, pentru a primi milostivirea lui Dumnezeu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.