Reflecţie la duminica a IV-a din Postul Mare - B

Ori morţi în păcate, ori aşezaţi în locurile cereşti împreună cu Cristos (cf. Ef 2,4-10).

Pregătirea catecumenilor pentru sfântul Botez şi a creştinilor pentru celebrarea sfintelor Paşti continuă şi în această duminică. În această duminică, în convorbirea sa cu Nicodim, Isus ne dă vestea cea mai bună pe care o putea auzi urechile noastre de oameni păcătoşi: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16).

Se povesteşte că în Germania secolului al XVI-lea, un copil dintr-o familie nobilă şi bogată l-a rugat pe tatăl său să înfieze un copil orfan din vecini care trăia foarte greu. Cu toate că acest copil era orfan şi fără nici o educaţie, iar pe deasupra mai era şi o fire răutăcioasă, tatăl l-a înfiat şi l-a tratat ca pe fiul său, iar fiul său l-a considerat ca pe fratele său. Dar orfanul înfiat, cu toate că în această casă a găsit toată dragostea şi tot belşugul, foarte curând s-a întors la vechii prieteni, la vechile hoţii şi la vechile fapte de ruşine; ba, mai mult, s-a făcut părtaş şi la un omor, fapt pentru care a fost judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă. Tatăl său adoptiv, care îl iubea ca pe copilul său, a suferit mult de starea jalnică în care acesta a ajuns şi l-a trimis pe adevăratul său fiu ca să-l ajute. Pe vremea aceea era posibilitatea ca un răufăcător să fie eliberat, dacă cineva se angaja să-l răscumpere şi să plătească în locul lui toate daunele.

Dacă aşezăm în locul tatălui pe Dumnezeu, în locul fiului pe Isus, iar în locul orfanului înfiat omenirea păcătoasă, obţinem cheia de dezlegare şi sinteza lecturilor de astăzi: infidelitatea omului şi milostivirea lui Dumnezeu; sau fuga omului de Dumnezeu şi alergarea lui Dumnezeu după omul păcătos.

Prima lectură de astăzi ne prezintă o situaţie asemănătoare cu a ingratului orfan înfiat. Vechiul popor ales, prin obârşia sa era dintre păgânii amoriţi, şi hetiţi. Dispreţuit şi lepădat de toţi, a găsit îndurare la Dumnezeu care l-a făcut poporul său ales şi obiectul iubirii sale (Ez 16,1-6). Acesta însă, ca şi orfanul ingrat din povestire, deşi a avut parte de toată dragostea şi grija lui Dumnezeu, inima lui a rămas alipită de idolii şi viaţa păgână de mai înainte, fapt care l-a dus la multe robii şi de multe suferinţe, ca cele din Egipt şi Babilon (cf. 2Cr 36,14-21; Ps 137,1-6; Ez 16,15-52). Dar Dumnezeu, trecând peste păcatele poporului său, mai întâi i-a trimis ca eliberator pe Moise şi mai apoi pe regele persan, Cirus II cel Mare (600-530 î.C). Prima lectură de astăzi ne spune că regele persan Cirus II cel Mare, cucerind Babilonul, a pus poporul ales în libertate, i-a reconstruit templu şi ţara. Aceasta faptă de dragoste nemeritată de popor a fost o prefigurare a mântuirii prin har şi prin credinţă, despre care ne vorbeşte lectura a doua de astăzi (cf. Ef 2,8) şi care avea să se realizeze la plinirea timpului (cf. Gal 4,4), prin Cristos şi Duhul Sfânt.

La venirea noastră în lume, înainte de botezul nostru, eram şi noi copii ai mâniei (cf. Ef 2,1-3). Dar Dumnezeu a intervenit ridicându-se mai presus de mizeria noastră umană, ne-a mântuit prin har. Dumnezeu, la Botezul nostru, prin Cristos şi Duhul Sfânt, pe noi, cei morţi din cauza păcatelor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos şi ne-a făcut să şedem în cer alături de el (cf. Ef 2,4-10).

Pentru vestea bună a marii iubirii a lui Dumnezeu care şi-a jertfit Fiul pentru noi şi pentru anunţul sosirii minunatei mântuiri prin har şi credinţă, duminica de astăzi poartă numele de "Duminica Laetare" sau "Duminica bucuriei"; iar Biserica, pentru a exprima şi vizual bucuria pentru iubirea divină şi pentru mântuirea prin har, împodobeşte astăzi altarul cu flori şi îşi schimbă veşmintele din culoarea violet în culoarea roz, culoarea speranţei împlinite.

Aşa cum pentru salvarea iudeilor cârtitori din pustiu, care mureau din cauza muşcăturilor şerpilor înfocaţi care ieşeau din pământ, Dumnezeu a poruncit să se înalţe un şarpe de aramă pe un stâlp, pentru ca oricine va fi muşcat şi va privi spre el să se vindece (cf. Num 21,7-9); tot astfel pentru vindecarea oamenilor muşcaţi de şarpele infernal, diavolul, Dumnezeu l-a înălţat pe Isus pe crucea de pe Golgota, pentru ca orice păcătos muşcat de satana, care va privi spre Isus, să se vindece şi să trăiască (cf. In 3,14-15). Şarpele de aramă este o imagine a lui Cristos pe cruce, care "prin moartea sa, l-a biruit pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul" (Evr 2,14).

"Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). În acest verset, numit pe drept sinteza Bibliei, găsim două cuvinte importante: "lumea" şi "oricine". Ele vor să ne spună, pe de o parte, că Isus s-a jertfit pentru mântuirea lumii întregi, iar pe de altă parte vrea să ne spună că mântuirea nu este un dar colectiv acordat unui popor sau unei familii, ci este ceva individual, ceva personal între fiecare om şi Isus.

Nicodim, care până la întâlnirea nocturnă cu Isus credea ca toţi evreii că mântuirea se câştigă colectiv, prin descendenţa din Abraham (cf. In 8,39) şi prin împlinirea faptelor Legii lui Moise, a aflat cu uimire că, întrucât oamenii nu se pot mântui prin propriile lor forţe, Dumnezeu a oferit mântuirea în dar tuturor oamenilor în lume, care vor crede în Isus, fie dintre iudei, fie dintre păgâni. Apoi, cu toate că mântuirea este un har gratuit şi nemeritat, Dumnezeu nu o oferă nici pe linie genealogică, nici pe criteriu de grup, nici pe principiul colectivităţii şi nici pe bază de apartenenţă la un anumit popor, nici prin forţe proprii, nici prin împlinirea Legii lui Moise, ci pe bază de credinţa în Cristos: "Cine crede în Isus nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu" (In 3,18).

Pentru a înţelege că mântuirea, deşi gratuită, nu se dă colectiv unui popor, unui grup de familii sau chiar numai unei singure familii, pe criteriul descendenţei, ci individual şi personal, Isus a spus: "De acum înainte, din cinci, care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi şi doi împotriva a trei" (Lc 12,52).

Începând cu venirea lui Isus în lume, omul are doar două alternative: ori mort în păcate, ori aşezat în locurile cereşti împreună cu Isus Cristos (cf. Ef 2,4-10).

Deşi pentru oameni mântuirea este un dar gratuit şi nemeritat, pe Dumnezeu mântuirea l-a costat foarte mult: suferinţa şi moartea lui Isus, Fiul său preaiubit, pe lemnul crucii.

Noi, creştinii, care am fost mântuiţi prin har (cf. Ef 2,8), care am fost creaţi din nou, care am fost născuţi de sus şi care am fost aşezaţi în locurile cereşti împreună cu Isus Cristos, avem o mare responsabilitate, aceea de a deveni instrumente care cântă gloria lui Dumnezeu (cf. Ef 1,12). Aşa cum un om care a dezbrăcat o haină veche pentru a îmbrăca o alta nouă nu poate trece neobservat, tot astfel nici creştinul care s-a dezbrăcat omul cel vechi şi s-a îmbrăcat omul cel nou, născut de sus, în Cristos, nu poate trece neobservat, căci el prin credinţă şi Botez a devenit ca o cetate aşezată pe munte (cf. Mt 5,14) şi ca o privelişte pentru îngeri şi oameni (cf. 1Cor 4,9).

Un băieţelul a fost odată întrebat de un creştin mai în vârstă, dacă l-a găsit pe Isus? Atunci, copilul a răspuns: "Iertaţi-mă, domnule, nu ştiam că Isus a fost pierdut; ştiu că eu eram cel pierdut şi Isus m-a găsit şi m-a mântuit". Mântuirea pentru orice om începe cu recunoaşterea că este un om pierdut care are nevoie de mântuirea lui Dumnezeu, de aceea, se lasă găsit şi mântuit de Cristos.

Sfântul Paul, un mare prigonitor de creştini, la începutul mântuirii sale, a spus: "Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu" (1Tim 1,15). Astfel, el, care mai înainte fusese prigonitor de creştini, acum a ajuns un răstignit împreună cu Cristos.

Un alt exemplu de naştere din nou este apostolul Ioan, din a cărei evanghelie am citit astăzi. El, înainte de a veni la Isus, se numea "fiul tunetului" (cf. Mc 3,17). Dar, după ce a venit cu adevărat la Isus, a devenit "ucenicul pe care îl iubea Isus" (cf. In 20,2). Atât de mult a apreciat el fiecare cuvânt al lui Isus, atât de mult a dorit să ajungă ca maestrul său, încât a uitat de sine şi de firea lui veche şi s-a contopit cu persoana Domnului Isus.

Naşterea din nou este un proces spiritual care începe odată cu Botezul şi durează până la trecerea în veşnicie. Părintele Iosif Trifa, un susţinător al înnoirii spirituale, pe baza Bibliei, spunea adesea: "Pe omul nostru cel vechi lepădat şi ucis la Botez trebuie îl îngropăm în fiecare zi, pentru că omul nostru cel vechi este un «mort ciudat», umblă mereu să învie. Iar pe omul nostru cel nou primit la Botez trebuie să-l întărim în fiecare zi, pentru că este ca o plantă firavă sădită într-un pământ ostil. Deşi botezaţi fiind, în noi va creşte, fie omul cel vechi, fie de omul cel nou, în funcţie de cel pe care îl vom hrăni mai mult".

O fiară sălbatică rămâne o fiară sălbatică, oricât de multe îngrijiri i-am da. Niciodată natura sa de animal de pradă nu se poate schimba. De aceea, Scriptura întreabă: "Poate oare un etiopian să-şi schimbe pielea sau un jaguar să-şi schimbe petele" (Ier 13,23)? Aşa este şi cu omul în natura sa veche. Firea omenească veche, fără naşterea din nou, nu se poate schimba. Isus spune: "Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi" (In 8,36).

În curtea unui magazin mixt de la ţară, stătea la o masă afară un vechi prieten de-al unui ţăran care pornise pe calea cea bună. Omul de la masă îl opri pe ţăran din drum ca să-i spună doar câteva vorbe. De la câteva vorbe, discuţia s-a lungit, apoi la despărţire au închinat câte un pahar. Şi apoi de la un pahar, au urmat două, apoi nouă şi ţăranul a ajuns din nou la obiceiul cel vechi de mai înainte. Dacă este un pericol să ai pe lângă casă chiar şi un pui de fiară sălbatică, cu atât mai periculos este să te joci cu păcatul. La început, păcatul poate arăta frumos, ademenitor şi chiar inofensiv, ca şi puiul de leu, dar apoi devine extrem de periculos. Naşterea din nou se arată în noi numai atunci când vom începe a trăi cum a trăit Isus (cf. 1In 2,6).

Petru cel Mare (1672-1725) a fost unul dintre cei mai puternici ţari ai Rusiei. Acesta, într-un acces de mânie, l-a lovit pe grădinarul său, care, după câteva zile, a murit. "Vai - a spus ţarul cu tristeţe - am cucerit naţiuni, dar nu am fost în stare să mă cuceresc pe mine". Exemplul ţarului este tipic fiecărui om. Fără naşterea din nou, adică, prin primirea unei naturi divine prin credinţă şi pocăinţă, nimeni nu poate sta în faţa lui Dumnezeu, nimeni nu va vedea şi nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu (cf. In 3,5). Biblia învaţă că cei care au crezut, şi-au răstignit firea pământească cu patimile şi poftele ei (cf. Gal 5,24).

Calea care ne conduce la lumina Paştelui veşnic este crucea lui Cristos şi iubirea pe care Dumnezeu ne-o arată. Crucea lui Isus Cristos este numită şi cheia paradisului, pentru că ea ne poate ajuta să ne naştem din nou şi să ajungem în cer. Sfântul Ioan apostolul a fost singurul ucenic care l-a urmat pe Isus până sub cruce, de aceea aşa o mare schimbare în viaţa lui. Să nu uităm că sfinţii ţineau mereu înaintea ochilor crucea, ca în orice clipă să vadă jertfa şi rănile lui Isus pentru mântuirea lumii şi astfel să continue lepădarea firii vechi şi îmbrăcarea firii noi începute la Botez. Cuvântul grecesc pentru "naşterea din nou" este "anothen" care înseamnă "naştere de sus", adică "naştere din Dumnezeu".

Sfinţii au reuşit să se lase transformaţi de harul lui Dumnezeu şi apoi să-i ajute şi pe alţii să facă acelaşi lucru, privind rănile răstignitului şi ajutându-i şi pe alţii să le privească în mod responsabil. Un african provenit dintr-un trib ostil creştinismului povesteşte cum nimic nu i-a impresionat pe membrii tribului din toate expunerile misionarilor veniţi până atunci la ei, cum i-a impresionat predica unui misionar bătrân, care le-a arătat şi le-a explicat moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu, pentru iertarea lor şi pentru fericirea lor veşnică în paradis. Atunci au înţeles pentru prima dată cuvintele lui Isus din evanghelia de astăzi: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Şi tot atunci s-au făcut creştini cu toţii.

Practic, asta face şi Biserica în timpul Postului Mare, ne explică zilnic dragostea şi moartea lui Isus pe cruce pentru iertarea şi fericirea noastră, pentru ca noi să lepădăm omul cel vechi şi să ne naştem din nou, după chipul lui Isus, trăind în lume aşa cum a trăit el (cf. 1In 2,6), ca la sfârşitul vieţii să ne împărtăşim de slava lui cerească. Să nu uităm că nu avem decât doar două alternative: ori morţi în păcate, ori aşezaţi în locurile cereşti împreună cu Cristos (cf. Ef 2,4-10).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 30.