Reflecţie la duminica a II-a din Postul Mare - B

Isus transfigurat şi înviat continuă să strălucească lumii până la sfârşitul veacurilor.

Pregătirea catecumenilor în vederea primirii Botezului continuă şi în această duminică cu scena schimbării la faţă a lui Isus. Prin schimbarea la faţă a lui Isus catecumenii şi botezaţii sunt chemaţi să privească cu anticipaţie gloria la care vor ajunge dacă se vor lepăda de satana, dacă se vor boteza şi dacă îl vor urma pe Isus Cristos. Catecumenii şi botezaţii trebuie să-l urmeze pe acel Isus care, din fire fiind Dumnezeu şi fără păcat (cf. Fil 2,6; In 8,46), s-a făcut om şi a luat asupra sa păcatele lumii (cf. In 1,29); pe acel Isus care, din fire fiind Dumnezeu nemuritor (cf. Rom 1,23), a venit pe pământ şi a murit pentru oamenii păcătoşi; pe acel Isus care, fiind din cer (cf. In 3,13), a lăsat cerul şi a venit să-i conducă pe oameni la cer; pe acel Isus care, fiind însăşi viaţa (cf. In 1,4), a venit ca să se facă tuturor muritorilor cale şi adevăr spre viaţa veşnică (cf. In 14,6); pe acel Isus care, fiind oglindirea strălucirii Tatălui ceresc (cf. Evr 1,3), a venit din cer să le descopere oamenilor pe fericitul Dumnezeu şi să-i facă părtaşi de strălucirea sa cerească (cf. 1Tim 1,11).

Cât timp Isus a fost pe pământ şi predica viaţa veşnică (cf. In 10,28) şi împărăţia cerurilor care se ia cu năvală (cf. Mt 11,12) a promis că mulţi dintre cei care l-au ascultat, i-au primit învăţătura şi l-au urmat nu vor muri înainte de a vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere (cf. Mt 9,1). Şi iată că acum, prin minunata lui schimbare la faţă, le-a arătat strălucirea împărăţiei lui Dumnezeu pe chipul feţei sale (cf. Mc 2,10). Dar Isus nu numai că le-a promis şi le-a arătat oamenilor împărăţia lui Dumnezeu pe chipul feţei sale, dar le-a şi arătat calea de urmat pentru a o dobândi. Iar modul de a dobândi împărăţia lui Dumnezeu este acceptarea şi purtarea crucii, după exemplul său (cf. Lc 24, 26; Fap 14,22).

Erau de acum şase zile de când Isus îşi anunţase iminenta sa pătimire şi moarte, ca drum spre împărăţia lui Dumnezeu; aceste şase zile au fost zile de zbucium şi nelinişte pentru ucenicii săi (cf. Mc 8,31-38). Dar, aşa cum Dumnezeu l-a pregătit pe Moise şase zile în nor înainte de a-i arăta slava sa (cf. Ex 24,16), tot astfel şi Isus i-a pregătit pe apostoli prin şase zile de cugetare şi meditaţie la moartea şi învierea sa. După aceste şase zile, Isus i-a luat cu sine pe munte pe trei dintre ucenicii săi (cf. Mc 9,2), pe trei dintre viitorii stâlpi ai Bisericii sale (cf. Gal 2,9), pe trei dintre cei care trebuiau să-i întărească pe fraţii săi (cf. Lc 22,31), şi s-a schimbat la faţă înaintea lor, arătându-le slava împărăţiei cerurilor pe chipul fiinţei sale (cf. Mc 9,2-3; Col 1,15), slavă la care vor ajunge dacă îl vor urma pe calea crucii voite de Tatăl.

Hainele lui au devenit strălucitoare şi atât de albe, cum nimeni de pe pământ nu le ar fi putut albi. Albul este culoarea lumii cereşti; este culoarea îngerului învierii (cf. Mt 28,3) şi al înălţării (cf. Fap 1,10); este culoarea învingătorilor lui Dumnezeu (cf Ap 3,4; 20,11; 2,17; 6,11; 7,13 15); este culoare hainelor aleşilor din viaţa veşnică (cf. Ap 7,9; Col 3,3 4); este culoarea hainei de la botez; este culoarea curăţiei de suflet în care trebuie să trăim. Albul este semnul îmbrăcării cu Cristos (Gal 3,27); este semnul îmbrăcării nemuririi (1Cor 15,53); este semnul îmbrăcării omului nou (Col 3,10); este culoarea sufletului care trebuie păstrată cu orice preţ până la moarte, pentru că nimic întinat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Ap 21,27)..

Moise şi Ilie, care au apărut astăzi alături de Isus plini de gloria strălucirii împărăţiei cereşti, ne arată că există viaţă după moarte şi că strălucirea promisă de Dumnezeu celor care trudesc, suferă şi mor pentru cauza mântuirii este reală. Moise a trudit, a suferit şi a murit pentru ca să ducă poporul în ţara Canaanului. Ilie a trudit şi a suferit pentru a aduce poporul ales la ascultarea Legii divine.

Deşi diavolul amăgeşte lumea că el o poate duce fericirea fără cruce, aşa cum am văzut duminica trecută în ispitirea lui Isus (cf. Mc 1,13; Mt 4,1-11), totuşi noi ştim că după păcat nu a mai rămas nici o altă cale de întoarcere în slava şi fericirea împărăţiei cerurilor decât calea crucii. Acesta a fost şi subiectul discuţiei de pe Tabor dintre Isus, Moise şi Ilie (cf. Lc 9,31). De aceea, crucea trebuie luată şi purtată zilnic pe urmele lui Isus (cf. Lc 9,23).

Tradiţia creştină ne spune că locul unde Isus i-a dus pe cei trei ucenici şi s-a schimbat la faţă înaintea lor a fost muntele Tabor. Biblia confirmă existenţa unui munte în Israel cu numele de Tabor; şi ne mai spune că în trecut acest munte a fost locul unde Barac, un erou israelit, s-a întâlnit cu triburile lui Neftali şi Zabulon pentru a pune la cale lupta victorioasă cu Sisera, căpetenia armatelor lui Iabin, împăratul Canaanului (cf. Jud 4,6); dar, din păcate, ne mai spune că acest munte a fost şi locul unde, pe vremea profetului Osea, iudeii au înălţat un altar idolatru (cf. Os 5,1).

În Biblie muntele ocupă un loc important şi este un loc preferat de Dumnezeu. Mai toate lucrările mari ale lui Dumnezeu în favoarea oamenilor au fost înfăptuite pe munţi. Astfel: pe muntele Sinai a dat Dumnezeu Legea şi a încheiat alianţă cu poporul ales (cf. Ex 20,1-26); pe muntele Ararat Dumnezeu, a oprit Dumnezeu corabia lui Noe şi a făcut un legământ cu el (cf. Gen 8,41); pe munte l-a condus Dumnezeu pe Lot pentru a scăpa de prăpădul Sodomei şi Gomorei (cf. Gen 19,17); pe muntele Moria i-a cerut Dumnezeu lui Abraham jertfirea lui Isaac, imagine veche a lui Isus (cf. Gen 22,1-18); pe muntele Nebo Dumnezeu i-a arătat lui Moise, înainte de a muri, ţara Canaanului (cf. Dt 34,1); pe muntele Horeb Dumnezeu l-a mângâiat şi întărit pe Ilie, profetul (cf. 1Rg 19,18); pe muntele Salemului Dumnezeu şi-a voit construcţia templului (cf. 2Cr 3,1); pe muntele Sion Dumnezeu a zis că va începe ospăţul veşnic (cf. Is 25,6); pe munte Isus şi-a rostit predica fericirilor (cf. Mt 5,1-9); pe munte şi-a început Isus lupta victorioasă cu satana (cf. Mc 1,12-15); pe munte se retrăgea Isus pentru rugăciune către Tatăl ceresc (cf Mt 14,23); pe muntele Tabor Isus s-a schimbat la faţă arătându-şi gloria (cf. Mc 9,2-10); pe muntele Măslinilor Isus şi-a început glorioasa sa pătimire (cf. Mc 14,21); pe muntele Golgota Isus a murit pentru mântuirea lumii şi a înviat spre îndreptăţirea noastră (cf. Mc 15,22, 16,6); pe un munte din Galileea Isus s-a înălţat la cer (cf. Mc 16,19).

Muntele să ne amintească că mereu trebuie să căutăm binecuvântările de sus (cf. Gen 49,25), să ne amintească de odaia de sus (cf. Mc 14,15), naşterea de sus (cf. In 3,3), lucrurile de sus (cf. Col 3,1-2), înţelepciunea de sus (cf. Iac 3,17), viaţa veşnică care vine de sus (cf. 1In 1,2).

Ca o paranteză, amintesc că viaţa creştinilor uniţi cu Isus este o continuă minune, începând cu Botezul şi până în veşnicie. Tot ceea ce pentru lume pare a fi de neînţeles, pentru cei care umblă cu Isus chiar şi ceea ce pare contrar capătă logică. Astăzi îl auzim pe Isus care spune că merge la glorie prin umilinţă, la fericire prin suferinţă şi la viaţa veşnică prin moartea pe cruce (cf. Mc 9,2-10; Lc 9,31). Apoi, evangheliile ne spun că Domnul Isus s-a întărit postind (cf. Mt 4,2); s-a înălţat coborându-se; şi-a arătat egalitatea cu Tatăl ceresc făcându-se ascultător până la moarte (cf. Fil 2,6-8); a biruit moartea murind (cf. Mc 16,6); s-a apropiat de oameni înălţându-se la cer (cf. Mt 28,20). Iată alte câteva lucrări divine neînţelese de lumea necredincioasă: crearea luminii înaintea soarelui (cf. Gen 1,3); luminarea ochilor orbilor cu tină care orbeşte (cf. In 9,11); albirea veşmintele sfinţilor cu sângele lui Isus (cf. Ap 7,14).

De aceea, cei credincioşi trăiesc fără frică în mijlocul duşmanilor, sunt curajoşi prin valea întunecată a morţii (cf. Ps 23,4-5), umblă nevătămaţi prin mijlocul focului (cf. Dan 3,25), trăiesc liniştiţi în mijlocul fiarelor (cf. Dan 6,22-23), otrava nu le dăunează (cf. Mc 16,18), moartea nu-i sperie pentru că îi conduce la viaţa veşnică (cf. Fap 7,55-56). Sfântul Paul ne lămureşte în acest sens: "Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu" (Rom 8,28). Chiar suferinţele cele mai mari devin "uşoare" în comparaţie cu "greutatea veşnică de slavă" pe care o lucrează (cf. 2Cor 4,17). Suferinţele sunt doar pentru o clipă, dar slava va fi veşnică (cf. 1Pt 1,4).

În legătură cu Abraham şi Sara, despre care vorbeşte prima lectură de astăzi (cf. Gen 22,1-18), aş face o lămurire prealabilă. Biblia ne spune că, atunci când Dumnezeu le-a anunţat lui Abraham şi Sarei naşterea iminentă a lui Isaac, aceştia au râs neîncrezători (cf. Gen 17,17: 18,12). Apoi, când totul s-a împlinit după cuvântul lui Dumnezeu, amândoi au râs de bucurie şi, de aceea, i-au pus copilului nou născut numele de Isaac, care înseamnă "râs de bucurie" (cf. Gen 21,3). Curând însă, râsul de bucurie al lui Abraham şi al Sarei pentru naşterea fiului lor Isaac avea să fie tulburat de râsul batjocoritor al lui Ismael, copilul care i s-a născut lui Abraham din roaba Sarei, Agar (cf. Gen 21,8). Atunci Sara, plină de mâhnire, îi izgoneşte din casă atât pe Ismael, cât şi pe slujnica sa Agar. Deşi Abraham consideră gestul soţiei sale ca fiind unul dur, totuşi Dumnezeu aprobă gestul Sarei. Prin aprobarea gestului Sarei, Dumnezeu a voit să transmită tuturor generaţiilor învăţătura că numai Fiul său şi cei care îl vor preţui vor moşteni promisiunile mântuirii şi casa sa veşnică din paradis. Oamenii batjocoritori şi carnali, care resping pe Fiul lui Dumnezeu şi planul divin de mântuire, ca Agar şi Ismael, nu au nici un drept, nici la promisiuni, nici la moştenire (cf. Gal 4,29-30).

Dar accentul primei lecturi cade pe iubirea, credinţa şi speranţa lui Abraham faţă de Dumnezeu. Abraham îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât pe fiul său Isaac, pe care este gata să-l jertfească pe muntele Moria. Abraham crede că Dumnezeu va avea grijă pentru jertfa lui ca să nu-l lase fără moştenitor. Abraham speră în promisiunea lui Dumnezeu cu privire la Isaac şi, chiar dacă îl va jertfi, Abraham speră că Dumnezeu îi va învia fiul iubit (cf. Evr 11,19).

În dragostea lui Abraham pentru fiul său Isaac, Dumnezeu ne-a descoperit cu 18 veacuri înainte dragostea sa pentru Fiul său Isus, dar şi dragostea pentru oameni. În jertfa lui Isaac, Dumnezeu a voit să arate lumii jertfa lui Isus, fiul său preaiubit, pentru mântuirea ei. În Isaac care îşi purta singur legătura de lemne pe care va fi jertfit ca ardere de tot, Dumnezeu l-a prefigurat pe Isus care îşi purta crucea pe care va muri pentru păcătoşi. În mielul sălbatic jertfit în locul lui Isaac, Dumnezeu a arătat lumii că Isus, Mielul cel nevinovat, va muri în locul celor vinovaţi. Dacă Dumnezeu l-a cruţat pe Abraham de durerea morţii fiului Isaac, el nu s-a cruţat pe sine de durerea jertfirii Fiului său preaiubit, jertfindu-l pentru ca oamenii păcătoşi să ajungă la mântuire.

Acest gest de dragoste al lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi l-a făcut pe sfântul Paul să exclame în cea de-a doua lectură de astăzi: "Fraţilor, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el? Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi" (Rom 8,31-34).

Astăzi, după ce am ascultat mesajul lecturilor, Biserica cheamă pe unul fiecare dintre cei botezaţi şi dintre cei care se pregătesc pentru primirea botezului să creadă, să-l iubească şi să spere în promisiunile lui Dumnezeu ca Abraham şi Sara, ca apostolii de pe Tabor, ca sfântul Paul şi ca toţi creştinii cei buni (cf. 2Pt 1,18).

Lumina lui Isus de pe Tabor şi de la învierea sa glorioasă, lumină care a schimbat vieţile apostolilor şi a unui număr incalculabil de creştini, se arată şi astăzi în diferite moduri, tot pentru a schimba vieţile oamenilor. Astfel: sfântului Paul i-a apărut într-o lumină puternică pe drumul Damascului (cf. Fap 9,3), care l-a transformat în creştin şi apostol al neamurilor păgâne; celor şapte fraţi, copii ai sfintei Felicitas (sec II), Isus le-a strălucit în cuvintele mamei lor care îi îndemna să privească cerul şi i-a transformat în sfinţi martiri ai Bisericii; sfântului Augustin (354-430) Isus i-a strălucit în rugăciunile mamei sale şi în cuvintele Scripturii, făcând din el un sfânt episcop şi un scriitor creştin; sfintei Bernadetta Soubirous (1844-1879) i-a strălucit în apariţia Sfintei Fecioare Maria la Lourdes şi a ajuns fericită în cer; evreului Alfons Ratisbone (1814-1884) Isus i-a strălucit într-o lumină care izvora din altarul unei biserici şi l-a transformat într-un bun creştin şi întemeietor de congregaţie religioasă; scriitorului englez Francis Thompson (1859-1907), ruinat trupeşte şi sufleteşte, Isus i-a strălucit în camera lui de suferinţă şi l-a transformat într-un bun creştin - el îşi descrie experienţa sa religioasă în lucrarea Copoiul cerului; scriitorului André Frossard (1915-1995) Isus transfigurat i-a strălucit feeric într-o ostie expusă spre adoraţie pe altar şi acea lumină l-a transformat într-un bun creştin şi într-un pios scriitor.

Isus transfigurat şi înviat continuă să strălucească până la sfârşitul veacurilor, spre transformarea oamenilor în sfinţi, numai ca oamenii să aibă ochi de a-l vedea în toată strălucirea sa.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 34.