Vatican: Sfânta Liturghie cu noii cardinali (duminică, 15 februarie 2015)

"Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţa". Isus, cuprins de compătimire, a întins mâna, l-a atins şi i-a spus: "Vreau, curăţă-te!" (cf. Mc 1,40-41). Compătimirea lui Isus! Acel "a pătimi cu" care-l apropie de fiecare persoană suferindă. Isus nu se cruţă, ba chiar se lasă implicat în durerea şi în nevoia oamenilor, pur şi simplu pentru că El ştie şi vrea "să pătimească cu", pentru că are o inimă care nu se ruşinează să aibă "compătimire".

"Nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii" (Mc 1,45). Asta înseamnă că, în afară de a-l vindeca pe lepros, Isus a luat asupra sa şi marginalizarea pe care legea lui Moise o impunea (cf. Lev 13,1-2.45-46). Lui Isus nu-i este frică de riscul de a suma suferinţa altuia, ci îi plăteşte preţul până la capăt (cf. Is 53,4).

Compătimirea îl face pe Isus să acţioneze în concret: să-l reintegreze pe marginalizat. Şi acestea sunt cele trei concepte-cheie pe care Biserica ne propune astăzi în liturgia Cuvântului: compătimirea lui Isus în faţa marginalizării şi voinţa sa de integrare.

Marginalizare: Moise, tratând juridic problema leproşilor, cere să fie îndepărtaţi şi marginalizaţi din comunitate, atât timp cât durează răul lor, şi îi declară "impuri" (cf. Lev 13,1-2.45-46).

Imaginaţi-vă câtă suferinţă şi câtă ruşine trebuia să simtă un lepros: fizic, social, psihologic şi spiritual! El nu este numai victima bolii, ci simte că este şi vinovatul ei, pedepsit pentru păcatele sale! Este un mort viu, "ca unul pe care tatăl său l-a scuipat în faţă" (cf. Num 12,14).

În afară de asta, leprosul provoacă frică, dispreţ, dezgust şi pentru aceasta este abandonat de rudele sale, evitat de celelalte persoane, marginalizat de societate, ba chiar societatea însăşi îl expulzează şi îl constrânge să trăiască în locuri depărtate de cei sănătoşi, îl exclude. Şi asta până acolo încât dacă un individ sănătos s-ar fi apropiat de un lepros, ar fi fost pedepsit cu severitate şi adesea tratat, la rândul său, ca lepros.

Este adevărat, finalitatea acestei normative era aceea de a-i salva pe cei sănătoşi, a-i proteja pe cei drepţi, pentru a-i scăpa de orice risc, a marginaliza "pericolul" tratându-l fără milă pe cel contagiat. De fapt, aşa a exclamat marele preot Caiafa: "Este mai bine pentru voi ca să moară un singur om pentru popor şi să nu piară întregul neam" (In 11,50).

Integrare: Isus revoluţionează şi zdruncină cu forţă acea mentalitate închisă în frică şi autolimitată de prejudecăţi. Totuşi, El nu aboleşte Legea lui Moise ci o duce la împlinire (cf. Mt 5,17), declarând, de exemplu, ineficacitatea contraproductivă a legii talionului; declarând că lui Dumnezeu nu-i este plăcută respectarea sâmbetei care dispreţuieşte pe om şi îl condamnă; sau când, în faţa femeii păcătoase, nu o condamnă, ba chiar o salvează de zelul orb al celor care erau deja gata s-o ucidă cu pietre fără milă, considerând că aplică Legea lui Moise. Isus revoluţionează şi conştiinţele în Predica de pe Munte (cf. Mt 5), deschizând noi orizonturi pentru omenire şi revelând pe deplin logica lui Dumnezeu. Logica iubirii care nu se bazează pe frică ci pe libertate, pe iubire, pe zelul sănătos şi pe dorinţa mântuitoare a lui Dumnezeu: "Dumnezeu, mântuitorul nostru, ... vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1Tim 2,3-4). "Milă vreau şi nu jertfă" (Mt 12,7; Os 6,6).

Isus, noul Moise, a voit să-l vindece pe lepros, a voit să-l atingă, a voit să-l reintegreze în comunitate, fără "a se autolimita" în prejudecăţi; fără a se adapta la mentalitatea dominantă a oamenilor; fără a se preocupa deloc de contagiere. Isus răspunde la implorarea leprosului imediat şi fără obişnuitele amânări pentru a studia situaţia şi toate eventualele consecinţe! Pentru Isus ceea ce contează, mai ales, este să ajungă şi să-i salveze pe cei de departe, să îngrijească rănile celor bolnavi, să-i reintegreze pe toţi în familia lui Dumnezeu. Şi acest lucru scandalizează pe cineva!

Şi lui Isus nu-i este frică de acest tip de scandal! El nu se gândeşte la persoanele închise care se scandalizează chiar şi pentru o vindecare, care se scandalizează în faţa oricărei deschideri, a oricărui pas care nu intră în schemele lor mentale şi spirituale, a oricărei mângâieri sau duioşii care nu corespunde obişnuinţelor lor de gândire şi purităţii lor ritualiste. El a voit să-i integreze pe cei marginalizaţi, să-i salveze pe cei care sunt în afara taberei (cf. In 10).

Sunt două logici de gândire şi de credinţă: frica de a-i pierde pe cei salvaţi şi dorinţa de a-i salva pe cei pierduţi. Şi astăzi se întâmplă, uneori, să ne aflăm la răscrucea acestor două logici: cea a învăţătorilor legii, adică a marginaliza pericolul îndepărtând persoana contagiată, şi logica lui Dumnezeu care, cu milostivirea sa, îmbrăţişează şi primeşte reintegrând şi transfigurând răul în bine, condamnarea în mântuire şi excluderea în vestire.

Aceste două logici străbat toată istoria Bisericii: a marginaliza şi a reintegra. Sfântul Paul, realizând porunca Domnului de a duce vestea Evangheliei până la marginile pământului (cf. Mt 28,19), a scandalizat şi a întâlnit rezistenţă puternică şi ostilitate mare mai ales de la cei care cereau o respectare necondiţionată a Legii mozaice şi din partea păgânilor convertiţi. Şi sfântul Petru a fost criticat dur de comunitate când a intrat în casa centurionului păgân Corneliu (cf. Fap 10).

Drumul Bisericii, de la Conciliul din Ierusalim încoace, este mereu cel al lui Isus: al milostivirii şi al integrării. Asta nu înseamnă a subevalua pericolele sau a face să intre lupii în turmă, ci a-l primi pe fiul rătăcitor căit; a vinde rănile păcatului cu determinare şi curaj; a sufleca mânecile şi a nu rămâne să privim în mod pasiv suferinţa lumii. Drumul Bisericii este acela de a nu condamna veşnic pe nimeni; de a revărsa milostivirea lui Dumnezeu la toate persoanele care o cer cu inimă sinceră; drumul Bisericii este tocmai acela de a ieşi din propriul ţarc pentru a merge să-i caute pe cei de departe în "periferiile" esenţiale ale existenţei; acela de a adopta integral logica lui Dumnezeu; de a-l urma pe Învăţătorul care a spus: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii; nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la convertire" (Lc 5,31-32).

Vindecându-l pe lepros, Isus nu aduce nicio daună celui care este sănătos, ba chiar îl eliberează de frică; nu-i aduce un pericol ci îi dăruieşte un frate; nu dispreţuieşte Legea ci îl apreciază pe om, pentru care Dumnezeu a inspirat Legea. De fapt, Isus îi eliberează pe cei sănătoşi de ispita "fratelui mai mare" (cf. Lc 15,11-32) şi de povara invidiei şi a murmurării "lucrătorilor care au suportat povara zilei şi arşiţa" (cf. Mt 20,1-16).

Prin urmare: caritatea nu poate să fie neutră, aseptică, indiferentă, lâncedă sau imparţială! Caritatea contagiază, pasionează, riscă şi implică! Deoarece caritatea adevărată este mereu nemeritată, necondiţionată şi gratuită! (cf. 1Cor 13). Caritatea este creativă în a găsi limbajul corect pentru a comunica cu toţi cei care sunt consideraţi incurabili, deci de neatins. A găsi limbajul corect... Contactul este adevăratul limbaj comunicativ, acelaşi limbaj afectiv care a transmis leprosului vindecarea. Câte vindecări putem face şi transmite învăţând acest limbaj al contactului! Era un lepros şi a devenit vestitor al iubirii lui Dumnezeu. Spune Evanghelia: "Însă el, ieşind, a început să proclame tuturor şi să răspândească vestea" (Mc 1,45).

Dragi noi cardinali, aceasta este logica lui Isus, acesta este drumul Bisericii: nu numai să primească şi să integreze, cu curaj evanghelic, pe cei care bat la uşa noastră, ci să iasă, să meargă ca să caute, fără prejudecăţi şi fără frică, pe cei de departe manifestându-le gratuit ceea ce noi am primit gratuit. "Cine spune că rămâne în [Cristos], trebuie să se comporte şi el aşa cum s-a comportat El" (1In 2,6). Disponibilitatea totală în a-i sluji pe alţii este semnul nostru distinctiv, este unicul nostru titlu de onoare!

Şi gândiţi-vă bine, în aceste zile în care aţi primit titlul de cardinal, să invocăm mijlocirea Mariei, Mama Bisericii, care a suferit personal marginalizarea din cauza calomniilor (cf. In 8,41) şi a exilului (cf. Mt 2,13-23), pentru ca să ne dobândească să fim slujitori fideli faţă de Dumnezeu. Să ne înveţe ea - care este Mama - să nu ne fie frică să primim cu duioşie pe cei marginalizaţi; să ne îmbrace cu răbdare în a-i însoţi pe drumul lor, fără a căuta rezultatele unui succes lumesc; să ni-l arate pe Isus şi să ne facă să mergem ca El.

Dragi fraţi noi cardinali, privind la Isus şi la Mama noastră, vă îndemn să slujiţi Biserica în aşa fel încât creştinii - edificaţi de mărturia noastră - să nu fie ispitiţi să stea cu Isus fără a voi să stea cu cei marginalizaţi, izolându-se într-o castă care nu are nimic autentic eclezial. Vă îndemn să-l slujiţi pe Isus răstignit în fiecare persoană marginalizată, pentru orice motiv; să-l vedeţi pe Domnul în fiecare persoană exclusă căreia îi este foame, căreia îi este sete, care este goală; Domnul care este prezent şi în cei care au pierdut credinţa, sau care s-au îndepărtat de trăirea propriei credinţe, sau care se declară atei; Domnul care este în închisoare, care este bolnav, care nu are loc de muncă, este persecutat; Domnul care este în cel lepros - în trup sau în suflet -, care este discriminat! Nu-l descoperim pe Domnul dacă nu-l primim în mod autentic pe cel marginalizat! Să ne amintim mereu de imaginea sfântului Francisc căruia nu i-a fost frică să-l îmbrăţişeze pe lepros şi să-i primească pe cei care suferă orice gen de marginalizare. În realitate, iubiţi fraţi, pe evanghelia celor marginalizaţi se joacă şi se descoperă şi se revelează credibilitatea noastră!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.