Sărbătoarea Întâmpinării Domnului

A XIX-a Zi a Vieţii Consacrate

Omilia Sfântului Părinte Francisc

Avem în faţa ochilor minţii icoana Mamei Maria care merge cu Pruncul Isus în braţe. Îl introduce în templu, îl introduce în popor, îl duce la întâlnirea cu poporul său.

Braţele Mamei sunt ca "scara" pe care Fiul lui Dumnezeu coboară spre noi, scara condescendenţei lui Dumnezeu. Am ascultat în asta în prima lectură, din Scrisoarea către Evrei: Cristos s-a făcut "în toate asemenea fraţilor, pentru a deveni un mare preot milostiv şi vrednic de credinţă" (2,17). Este calea dublă a lui Isus: El a coborât, s-a făcut ca noi, pentru a se înălţa la Tatăl împreună cu noi, făcându-ne ca El.

Putem contempla în inima acestei mişcări imaginând scena evanghelică a Mariei care intră în templu cu Pruncul în braţe. Sfânta Fecioară Maria merge, dar este Fiul cel care merge înaintea ei. Ea îl poartă, dar El e cel care o poartă pe ea în acest drum al lui Dumnezeu care vine la noi pentru ca noi să putem merge la El.

Isus a parcurs acelaşi drum al nostru pentru a ne indica drumul nou, adică o "cale nouă şi vie" (cf. Evr 10,20) care este El însuşi. Şi pentru noi, consacraţii, acesta este unicul drum pe care, în concret şi fără alternative, trebuie să-l parcurgem cu bucurie şi perseverenţă.

Evanghelia insistă de cinci ori asupra ascultării Mariei şi a lui Iosif faţă de "Legea Domnului" (cf. Lc 2,22.23.24.27.39). Isus nu a venit să facă voinţa sa, ci voinţa Tatălui; şi aceasta - a spus El - era "hrana" sa (cf. In 4,34). Astfel cel care-l urmează pe Isus merge pe calea ascultării, imitând "condescendenţa" Domnului; înjosindu-se şi însuşindu-şi voinţa Tatălui, chiar până la nimicirea şi la umilirea de sine însuşi (cf. Fil 2,7-8). Pentru un călugăr, a înainta înseamnă a se înjosi în slujire, adică a face acelaşi drum al lui Isus, care "n-a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu" (Fil 2,6). A se înjosi făcându-se slujitor pentru a sluji.

Şi această cale ia forma regulii, impregnată de carisma fondatorului, fără a uita că regula de neînlocuit, pentru toţi, este mereu Evanghelia. Apoi, Duhul Sfânt, în creativitatea sa infinită, traduce asta şi în diferite reguli de viaţă consacrată care se nasc toate din sequela Christi, adică din acest drum de a se înjosi slujind.

Prin această "lege" consacraţii pot să ajungă la înţelepciune, care este o aptitudine abstractă ci este lucrare şi dar al Duhului Sfânt. Şi semn evident al acestei înţelepciuni este bucuria. Da, bucuria evanghelică a călugărului este consecinţă a drumului de înjosire cu Isus... Şi, atunci când suntem trişti, ne va face bine să ne întrebăm: "Cum trăim această dimensiune kenotică?".

În relatarea Prezentării lui Isus la templu, înţelepciunea este reprezentată de doi bătrâni, Simeon şi Ana: persoane docile faţă de Duhul Sfânt (este amintit de 3 ori), conduşi de El, însufleţiţi de El. Domnul le-a dat înţelepciunea printr-un lung drum pe calea ascultării faţă de legea sa. Ascultare care, pe de o parte, umileşte şi nimiceşte, însă, pe de altă parte, aprinde şi păstrează speranţa, făcându-i creativi, pentru că erau plini de Duhul Sfânt. Ei celebrează şi un soi de liturgie în jurul Pruncului care intră în templu: Simeon îl laudă pe Domnul şi Ana "predică" mântuirea (cf. Lc 2,28.32.38). Ca în cazul Mariei, şi bătrânul Simeon îl ia în braţele sale, dar, în realitate, Pruncul e cel care îl cuprinde şi îl conduce. Liturgia de la primele vespere ale sărbătorii de astăzi exprimă asta în mod clar şi frumos: "senex puerum portabat, puer autem senem regebat". Atât Maria, tânără mamă, cât şi Simeon, bătrân "bunic", îl poartă pe Prunc în braţe, dar Pruncul însuşi e cel care-i conduce pe amândoi.

Este curios de notat că în acest eveniment nu tinerii sunt creativii, ci bătrânii. Tinerii, ca Maria şi Iosif, urmează legea Domnului pe calea ascultării; bătrânii, ca Simeon şi Ana, văd în Prunc împlinirea Legii şi a promisiunilor lui Dumnezeu. Şi sunt capabili să facă sărbătoare, sunt creativi în bucurie, în înţelepciune.

Totuşi, Domnul transformă ascultarea în înţelepciune, cu acţiunea Duhului său Sfânt.

Uneori Dumnezeu poate dărui darul înţelepciunii şi unui tânăr neexperimentat, este suficient ca să fie disponibil să parcurgă calea ascultării şi a docilităţii faţă de Duhul Sfânt. Această ascultare şi această docilitate nu sunt un fapt teoretic, ci stau sub logica întrupării Cuvântului: docilitate şi ascultare faţă de un superior, docilitate şi ascultare faţă de Biserică. Este vorba de docilitate şi ascultare concrete.

Prin drumul perseverent în ascultare, se formează înţelepciunea personală şi comunitară, şi astfel devine posibil şi a raporta regulile la timpuri: adevărata "actualizare", de fapt, este lucrare a înţelepciunii, forjată în docilitatea şi ascultare.

Revigorarea şi reînnoirea vieţii consacrate au loc printr-o iubire mare faţă de regulă, şi prin capacitatea de a contempla şi a asculta pe bătrânii din Congregaţie. Astfel "depozitul", carisma fiecărei familii călugăreşti este păstrată în acelaşi timp de ascultare şi de înţelepciune. Şi, prin acest drum, suntem feriţi de a trăi consacrarea noastră în manieră light, în manieră descărnată, ca şi cum ar fi o gnoză, care ar reduce viaţa călugărească la o "caricatură", o caricatură în care se realizează o urmare fără renunţare, o rugăciune fără întâlnire, o viaţă fraternă fără comuniune, o ascultare fără încredere şi o caritate fără transcendenţă.

Şi noi, astăzi, ca Maria şi ca Simeon, vrem să-l luăm în braţe pe Isus pentru ca El să întâlnească poporul său, şi desigur că vom obţine asta numai dacă ne lăsăm cuprinşi de misterul lui Cristos. Să conducem poporul la Isus lăsându-ne la rândul nostru conduşi de El. Asta e ceea ce trebuie să fim: călăuze călăuzite.

Domnul, prin mijlocirea Mariei Mama noastră, a sfântului Iosif şi a sfinţilor Simeon şi Ana, să ne dea ceea ce am cerut în rugăciunea zilei: să "fim prezentaţi [Lui] pe deplin reînnoiţi în duh". Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.