Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 11 februarie 2015

Familia - 4. Copiii

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

După ce am reflectat asupra figurilor mamei şi a tatălui, în această cateheză despre familie aş vrea să vorbesc despre copil sau, mai bine zis, despre copii. Pornesc de la o frumoasă imagine din Isaia. Scrie profetul: "Toţi se adună şi vin spre tine! Fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe braţe. Atunci vei vedea şi te vei lumina; îţi va bate inima şi se va lărgi" (60,4-5a). Este o imagine splendidă, o imagine a fericirii care se realizează în reîntregirea dintre părinţi şi copii, care merg împreună spre un viitor de libertate şi de pace, după un timp lung de privări şi de despărţire, când poporul ebraic se afla departe de patrie.

De fapt, există o strânsă legătură între speranţa unui popor şi armonia dintre generaţii. Acest lucru trebuie să-l gândim bine. Există o legătură strânsă între speranţa unui popor şi armonia dintre generaţii. Bucuria copiilor face să palpite inimile părinţilor şi redeschide viitorul. Copiii sunt bucuria familiei şi a societăţii. Nu sunt o problemă de biologie reproductivă, nici unul din multele moduri de a se realiza. Şi cu atât mai puţin nu sunt o posesie a părinţilor... Nu. Copiii sunt un dar, sunt un cadou: aţi înţeles? Copiii sunt un dar. Fiecare este unic şi irepetabil; şi în acelaşi timp este în mod inconfundabil legat de rădăcinile sale. De fapt, a fi fiu sau fiică, conform planului lui Dumnezeu, înseamnă a purta în sine amintirea şi speranţa unei iubiri care s-a realizat pe sine însăşi tocmai aprinzând viaţa unei alte fiinţe umane, originale şi noi. Şi pentru părinţi fiecare copil este el însuşi, este diferit, este divers. Permiteţi-mi o amintire de familie. Eu îmi amintesc de mama mea, spunea despre noi - eram cinci -: "Dar eu am cinci copii". Când o întrebau: "Care este preferatul tău", ea răspundea: "Eu am cinci copii, ca cinci degete. [Arată degetele de la mână] Dacă îmi lovesc degetul acesta, mă doare; dacă îmi lovesc alt deget, mă doare. Mă dor toate cele cinci degete. Toţi sunt copiii mei, dar toţi diferiţi ca degetele unei mâini". Şi aşa este familia! Copiii sunt diferiţi, dar toţi sunt copii.

Un copil este iubit pentru că este copil: nu pentru că este frumos, sau pentru că este aşa sau altfel; nu, pentru că este copil! Nu pentru că gândeşte ca mine, sau întrupează dorinţele mele. Un copil este un copil: o viaţă generată de noi dar destinată lui, pentru binele său, pentru binele familiei, al societăţii, al întregii omeniri.

De aici vine şi profunzimea experienţei umane a faptului de a fi fiu sau fiică, ce ne permite să descoperim dimensiunea cea mai gratuită a iubirii, care nu încetează niciodată să ne uimească. Este frumuseţea de a fi iubiţi mai înainte: copiii sunt iubiţi înainte de a veni. De câte ori văd mame în piaţă care îmi arată pântecele şi îmi cer binecuvântarea... aceşti prunci sunt iubiţi înainte de a veni pe lume. Şi aceasta este gratuitate, aceasta este iubire; sunt iubiţi înainte de naştere, ca iubirea lui Dumnezeu care ne iubeşte mereu mai înainte. Sunt iubiţi înainte de a fi făcut orice lucru pentru a merita asta, înainte de a şti să vorbească sau să gândească, ba chiar înainte de a veni pe lume! A fi copii este condiţia fundamentală pentru a cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, care este izvorul ultim al acestei minuni autentice. În sufletul fiecărui copil, oricât de vulnerabil, Dumnezeu pune sigiliul acestei iubiri, care este la baza demnităţii sale personale, o demnitate pe care nimic şi nimeni n-o va putea distruge.

Astăzi pare mai dificil pentru copii să-şi imagineze viitorul lor. Taţii - aminteam asta în catehezele precedente - poate că au făcut un pas înapoi şi copiii au devenit mai nesiguri în a face paşii lor înainte. Putem învăţa raportul bun dintre generaţii de la Tatăl nostru ceresc, care lasă liber pe fiecare dintre noi, dar nu ne lasă niciodată singuri. Şi dacă greşim, El continuă să ne urmărească răbdător fără a diminua iubirea sa faţă de noi. Tatăl ceresc nu face paşi înapoi în iubirea sa faţă de noi, niciodată! Merge mereu înainte şi dacă nu poate să meargă înainte ne aşteaptă, dar nu merge niciodată înapoi; vrea că fiii săi să fie curajoşi şi fac paşii lor înainte.

Copiilor, la rândul lor, nu trebuie să le fie frică de angajarea de a construi o lume nouă: este corect pentru ei să dorească să fie mai bună decât aceea pe care au primit-o! Însă acest lucru trebuie făcut fără aroganţă, fără îngâmfare. Trebuie să se ştie să se recunoască valoarea copiilor şi trebuie să se dea mereu cinste părinţilor.

Porunca a patra cere copiilor - şi toţi suntem copii! - să cinstească pe tatăl şi pe mama (cf. Ex 20,12). Această poruncă vine imediat după cele care se referă la Dumnezeu însuşi. De fapt, conţine ceva sacru, ceva divin, ceva care se află la rădăcina oricărui al gen de respect între oameni. Şi în formularea biblică a celei de-a patra porunci se adaugă: "ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău". Legătura virtuoasă dintre generaţii este garanţie de viitor şi este garanţie a unei istorii cu adevărat umane. O societate de copii care nu-i cinstesc pe părinţi este o societate fără onoare; când nu sunt cinstiţi părinţii se pierde propria onoare! Este o societate destinată se să umple cu tineri arizi şi avizi. Însă, şi o societate avară de generaţie, căreia nu-i place să se înconjoare de copii, care îi consideră mai ales o preocupare, o povară, un risc, este o societate deprimată. Să ne gândim la multe societăţi pe care le cunoaştem aici în Europa: sunt societăţi deprimate, pentru că nu vor copiii, nu au copii, nivelul de naştere nu ajunge la unu la sută. De ce? Fiecare dintre noi să se gândească şi să răspundă. Dacă o familie generoasă în copii este privită ca şi cum ar fi o povară, există ceva ce nu merge! Naşterea de copii trebuie să fie responsabilă, aşa cum învaţă şi enciclica Humanae vitae a fericitului Papă Paul al VI-lea, dar a avea mai mulţi copii nu poate să devină în mod automat o alegere iresponsabilă. A nu avea copii este o alegere egoistă. Viaţa reîntinereşte şi dobândeşte energii înmulţindu-se: se îmbogăţeşte, nu sărăceşte! Copiii învaţă să ia asupra lor familia lor, se maturizează în împărtăşirea jertfelor sale, cresc în aprecierea darurilor sale. Experienţa fericită a fraternităţii însufleţeşte respectul şi îngrijirea faţă de părinţi, cărora li se cuvine recunoştinţa noastră. Mulţi dintre voi prezenţi aici au copii şi cu toţii suntem copii. Să facem un lucru, un minut de tăcere. Fiecare dintre noi să se gândească în inima sa la copiii săi - dacă are -; să se gândească în tăcere. Şi noi toţi să ne gândim la părinţii noştri şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul vieţii. În tăcere, cei care au copii să se gândească la ei, şi toţi să ne gândim la părinţii noştri. (Tăcere). Domnul să-i binecuvânteze pe părinţii noştri şi să-i binecuvânteze pe copiii voştri.

Isus, Fiul veşnic, făcut copil în timp, să ne ajute să găsim drumul unei noi iradieri a acestei experienţe umane aşa de simple şi aşa de mari care este faptul de a fi copii. În înmulţirea generaţiei există un mister de îmbogăţire a vieţii tuturor, care vine de la Dumnezeu însuşi. Trebuie să-l redescoperim, sfidând prejudecata; şi să-l trăim, în credinţă, în bucuria perfectă. Şi vă spun: cât de frumos este când eu trec prin mijlocul vostru şi văd taţii şi mamele care îi ridică pe copiii lor pentru a fi binecuvântaţi; acesta este un gest aproape divin. Mulţumesc pentru că faceţi asta!

_______________

APEL

Urmăresc cu îngrijorare ştirile venite de la Lampedusa, unde se înregistrează alţi morţi printre imigraţi din cauza frigului de-a lungul traversării Mării Mediterane. Doresc să asigur rugăciunea mea pentru victime şi să încurajez din nou la solidaritate, pentru că nimănui să nu-i lipsească ajutorul necesar.

În sfârşit invit la rugăciune pentru Consistoriul care va avea loc în zilele următoare. Duhul Sfânt să asiste lucrările Colegiului Cardinalilor şi să-i lumineze pe noii cardinali şi slujirea lor adusă Bisericii.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.