China, episcopul "clandestin": Sfântul Scaun să facă primul pas

De Gianni Valente

Între Biserică şi China, "încă din timpurile antice", există o "rană deschisă" care "trebuie să fie îngrijită şi vindecată". Pentru aceasta este nevoie ca Sfântul Scaun să dialogheze cu guvernul chinez, eventual făcând "primul pas". Pentru că numai dacă se desface nodul încâlcit al raporturilor dintre Biserică şi puterea politică vor putea să dispară şi cauzele diviziunii dintre catolicii chinezi. Vorbeşte clar şi cu libertate Iosif Wei Jingyi, episcop de Qiqihar, în provincia nord-estică Heilongjiang. Toţi ştiu că hirotonirea sa episcopală nu este recunoscută de guvern şi îl cunosc ca exponent activ al zonei ecleziale aşa-numite "clandestine": expresie nefericită şi derutantă folosită pentru a indica acea parte a episcopilor, preoţilor şi credincioşilor care nu se supun organismelor şi metodelor politicii religioase de la Pechin. În vârstă de 57 de ani, născut în Dieceza de Baoding, Monseniorul Wei a trăit în trecut trei perioade de detenţie şi de restrângere a libertăţilor personale, dintre care cea mai lungă a durat peste doi ani, din septembrie 1990 până în decembrie 1992. Şi pentru aceasta cuvintele sale sună elocvente şi angajante.

Dumneavoastră v-aţi născut în 1958. Mao era la putere de mult timp. Cum aţi devenit creştin?

Primul din familia mea care a primit botezul a fost bunicul meu. Am crescut având în faţă exemplul părinţilor mei, creştini buni. Când eram mic a fost o mare foamete: din provincia Hebei, care înconjoară Pechinul, a trebuit să emigrăm în nord-est, în provincia Jilin.

Copilăria dumneavoastră a coincis cu timpul revoluţiei culturale. Cum a fost păstrată credinţa în acel timp de încercare?

Timp de ani şi ani n-am văzut un preot. Nu se putea manifesta credinţa creştină în mod public. În toată regiunea erau puţine familii catolice, risipite departe una de alta. Îmi amintesc că uneori, cu vreuna dintre ele, ne întâlneam şi recitam împreună rugăciunile, închişi în casă, mai ales cu ocazia marilor sărbători. Am mers înainte aşa.

Până când?

Lucrurile au început să se schimbe de la sfârşitul anilor Şaptezeci. Atunci a înflorit şi dorinţa de a deveni preot. Înainte de revoluţia culturală, un frate al tatălui meu era trapist şi alţi unchi au studiat în seminar.

În China de acum, familiile creştine continuă să aibă un rol aşa de puternic în a-şi comunica credinţa creştină?

Acum ritmul societăţii s-a schimbat, există o frenezie care răstoarnă totul. Chiar multe familii creştine nu găsesc timpul pentru a se ruga împreună, aşa cum se întâmpla odinioară. Nu se poate spune că asta nu se mai întâmplă. Dar este mai puţin puternic şi viu decât odinioară. Înainte preoţii îi aşteptau pe credincioşi în biserici pentru a spovedi, a celebra liturghia şi a administra celelalte sacramente. Acum, pentru a comunica Evanghelia trebuie să se iasă din parohii şi să se arate tuturor în ce constă iubirea lui Dumnezeu şi cum credinţa poate să înflorească în viaţa de fiecare zi.

Şi Papa repetă adesea că Biserica este prin natură în "ieşire" din ea însăşi. Urmăriţi magisteriul său?

Urmărim totul: omiliile de la liturghia din "Santa Marta" în fiecare dimineaţă şi apoi discursurile, catehezele de miercuri, întâlnirile, călătoriile. Prin internet, suntem la zi cu tot ceea ce face şi spune. Ne vine totul. Eventual după o zi, dar ne vine.

Şi ce părere aveţi?

Papa Francisc este un dar al lui Dumnezeu pentru Biserica de astăzi şi chiar pentru toată omenirea. Şi lucrurile pe care le sugerează sunt foarte pertinente pentru condiţia prezentă a Bisericii şi a societăţii chineze.

Papa Francisc a spus că busola care trebuie urmată este scrisoarea papei Benedict al XVI-lea adresată catolicilor chinezi publicată în 2007. Aşa este?

Desigur. Ea reprezintă o linie de demarcaţie foarte importantă. Descrie cu claritate cum trebuie catolicii chinezi să înfrunte şi să trăiască timpul prezent, cu problemele sale.

Printre probleme este aceea a diviziunii dintre catolicii aşa-numiţi "oficiali" şi "clandestinii". Care adesea pare alimentată de ambiţii personale şi lupte de putere.

În diviziuni este acum la mijloc şi carierismul şi luptele pentru a comanda. Din păcate, în Biserică de două mii de ani există ciocniri de putere. Dar în China actuală, la origine, ele sunt rezultatul unei presiuni care a venit din exterior. Suntem divizaţi în faţa modului în care guvernul tratează Biserica, şi apoi aceste diviziuni s-au cristalizat în cursul istoriei. Pentru aceasta, dacă este rezolvată problema raporturilor cu guvernul, şi diviziunile dintre catolici vor putea fi vindecat cu timpul. Deci problema raporturilor Bisericii cu puterea politică trebuie înfruntată cât mai repede.

Pentru unii, dacă Sfântul Scaun tratează cu guvernul chinez, riscă să apară resemnată, sau chiar să "se vândă sub preţ".

Este tocmai contrariul. Tocmai pentru că sunt probleme, trebuie găsite soluţii dialogând şi tratând cu guvernul, stabilind şi canale de dialog diplomatice. Aceea este calea pentru a încerca să se desfacă şi nodurile care alimentează diviziunea. Când se tratează chestiunea unităţii Bisericii, trebuie trecut pe acolo. Chiar dacă asta comportă unele riscuri şi posibile neînţelegeri.

De ce?

Pentru că diviziunea îşi are rădăcinile sale istorice în rana care a marcat mereu relaţiile dintre Biserică şi China, încă din timpurile antice. Este ca o rană deschisă, care trebuie îngrijită şi vindecată. Trebuie depăşită această despărţire dintre Biserică şi China, care se reflectă şi în societatea chineză, pentru că are ca efect şi diviziunea dintre catolicii "oficiali" şi cei "clandestini". Trebuie să se analizeze istoric motivele şi singura cale pentru a face asta este dialogul dintre Biserică şi guvern.

Unii spun: Biserica nu trebuie să aibă încredere, trebuie să aibă mai întâi garanţii.

Eu cred că orice teoretizare a conflictului cu vârf şi îndesat sau de "război rece" contrazice inima creştinismului. Trebuie să se confrunte cu privire la conflicte şi la erorile din trecut, să se ceară convertirea inimii, aşa cum spune Papa Francisc. Este un drum pe care-l putem parcurge atât noi catolicii cât şi guvernul, pentru a reînnoi raportul şi a corecta lucrurile care trebuie schimbate, deschizându-ne la o situaţie nouă şi punând deoparte deciziile greşite din trecut. Fiecare trebuie să facă partea sa pentru a ajunge la armonie, la reconciliere şi la pace. Acesta este drumul indicat de Evanghelie. Dar şi gândirea chineză exaltă tot ceea ce favorizează reconcilierea şi depăşirea contradicţiei.

Cine trebuie să facă primul pas?

Primii paşi deja s-au făcut. Noi susţinem toate aceste iniţiative pe care papa le ia pentru a comunica disponibilitatea sa la dialog. Dacă unul este creştin, caută mereu să facă primul pas pentru a reconcilia şi a îngriji rănile oamenilor şi ale societăţii. Deci este corect ca Biserica să facă primul pas. Nu trebuie de făcut pe "susţinuţii". Nu trebuie să fie întrecerea cine face pasul după, ci cine îl face mai înainte.

Dar dacă dialogul dintre China şi Sfântul Scaun ar asuma cadre mai concrete, cum ar reacţiona comunităţile catolice din China?

Marea majoritate ar aproba iniţiativa de a dialoga cu guvernul pentru a rezolva problemele Bisericii. Aceea este calea pentru a face mai uşoară viaţa credincioşilor.

Şi în comunităţile "clandestine"? Nu există pericolul de a accentua diviziunea?

Şi printre clandestini cea mai mare parte ar fi de acord. O minoritate probabil că la început ar bombăni, spunând că Papa nu înţelege şi Biserica astfel îşi pierde respectul. Dar după, cu timpul, ar înţelege şi ar urma drumul luat de toţi.

Cu privire la hirotonirea episcopilor, Scrisoarea din 2007 dorea "un acord cu guvernul pentru a rezolva unele chestiuni referitoare la alegerea candidaţilor la episcopat".

Episcopii, pentru a aparţine Bisericii catolice, trebuie să fie în comuniune cu Papa, care este Succesorul lui Petru. Această comuniune, în condiţii normale, se exprimă în mod public. Oricare ar fi metoda aleasă, este nevoie ca numirea noilor episcopi să nu fie făcută în manieră autonomă şi independentă, ci să fie făcută de Papa sau să obţină consensul său şi recunoaşterea sa. Modul în care asta are loc se poate discuta. Dar acesta este primul punct care trebuie păstrat.

Există alte criterii-cheie de care trebuie să se ţină cont?

Conducerea pastorală şi canonică a Bisericii din China trebuie exercitată de episcopi. Organismele precum Comitetul reprezentanţilor catolici şi Asociaţia patriotică a catolicilor ar putea chiar să fie abolite. Sau pot continua să existe, dar fără a exercita o putere de conducere asupra chestiunilor pastorale, sacramentale şi canonice care ating natura proprie a Bisericii, care nu este o organizaţie politică. Lucrurile s-au schimbat mult, faţă de anii Cincizeci şi Şaizeci. Dacă nu se vrea abolirea lor, poate să existe o evoluţie pozitivă, care să le transforme în instrumente practice şi funcţionale, mai adecvate raporturilor dintre instituţiile politice şi Biserică în situaţia de astăzi. De altfel, o evoluţie a lor este prevăzută chiar de statutele lor, unde este scris şi că aceste organisme nu interferează în lucrurile care se referă la viaţa de credinţă. Se pot reînnoi structurile şi oficiile făcându-le compatibile cu natura proprie a Bisericii. Important este ca acele organisme să nu pretindă să comande asupra episcopilor în lucrurile care ating viaţa intimă a Bisericii.

Biserica catolică din China este vie. Dar credinţa - spus odată Papa Ratzinger - uneori se aseamănă cu o mică flacără, care se poate stinge. Ce o păstrează, chiar şi în circumstanţe ostile?

Acum toţi folosesc telefonul celular. Este un instrument util. Dar dacă bateria este descărcată şi nu este curent pentru a o încărca, nu funcţionează şi nu foloseşte la nimic. Şi în Biserică este aşa. Noi putem să ne străduim pentru a căuta unitatea. Dar dacă nu există unitatea în iubirea lui Dumnezeu, perceput în rugăciune, nu funcţionează nimic. Şi toate tentativele noastre de a construi unitatea între noi nu vor duce nicăieri.

(După Vatican Insider, 24 ianuarie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.