Momente lirice creştine cu Martin Cata

Răspuns

Înalţă în tăcere, în susur de gândire,
Prin vocea nevorbindă, la PreaÎnaltul, plânset,
Flori spre o nouă viaţă, fiori fără de scâncet,
Rugă, mereu în rugă şi rugă spre menire!

Tăcerea nesfârşită, tăcerea înconjoară
Fiinţă ce în zbateri după răspuns tânjeşte,
Iar liniştea se-aşează şi sunet nu mijeşte
A mulţumi biet suflet în viaţa grea trăită.

Ivire blând vibreză sfidând tăceri virgine,
Desăvârşita voce în simfonii astrale,
Spre gând încununare, plâns, rugă să aline,

Şi dezlegări tăcerii, cuvânt din noua cale:
-Te-ntoarce spre lumină, renaşte din tumult,
Şi lasă aste cereri, tu meriţi mult mai mult!

Tăcerea Genezei

O singularitate, tăceri, tăceri adună,
Mustind în energie spre infinit aprinsă,
Informă, nemărime, ea în micimi e prinsă,
Sol veşniciei este şi iarăşi ei străbună!

Şi-a fost ivirea clipei şi pulberii de stele,
Cuvântul spre-nceputuri, acel sublim "să fie..!"
Flămânda nemişcare născând mişcare vie,
Văpăi în armonie, văpăi în lumi rebele!

De-atunci, membrane fine cuprinse în vâltoare,
Zăgazuri nezărite ridică-n fiinţări,
Roşul dragon visează spectrala-nfiorare

Pe versatile unde muşcând moi depărtări!
Pendul călcând pe clipă, pe-a stelei simfonie,
Cuvânt oprind mişcarea cu-acel sublim "să fie..!"

Tăcerea Domnului

Tăcere înflorită din ascultări de Tată,
Spre soare înfăşoară rotiri treizeci pământul,
Gând nesupus vorbirii, în linişte Cuvântul,
În adiere, foşnet, menire-ncununată.

Pustiul, doar pustiul a ascultat tăcerea
Cuvântului spre sine, spre şerpi în zvârcolire,
Din întristări tăcere, smeriri şoptind ivire
În adevăr, o cale-şi arată scânteierea.

Tăcerea disperării

E-un strigăt tăcut, un răcnet de gânduri tăcute
Întoarse spre sine, în cel de aproape golul găsind
Să-l umple pe plin, nu singur în chinuri trudind,
Un strigăt în strigăt, tăceri în tăcere zăcute.

Abis în abisuri, dorinţi cufundate,
Năvalnic se scaldă adânc în tristeţi, ne-mpliniri,
Şi cel ce-i aproape, aproape acolo-n priviri,
Adoarme-ascultarea în cânturi şi visuri ratate.

Şi-atunci înspre minus, un minus pe inversă axă,
De sunet uscate petale adună topind
Speranţă în scâncet, iubirea e laxă,

Iar ea disperarea, aici, în fiinţă fiind!
Vibraţie rănită vorbind în gânduri ude
Dar nimeni nu te-ascultă, El, singur te aude!

Şi din tăceri, iubire. Cuvânt îngreunat
De lut întunecime. O limpede furtună
Zdrobeşte lumi, zdrobeşte, un templu dărâmat,

Renaşteri spre-nceputuri şi reclădiri adună,
Aprinsă lume, arsă, tot lutul pârjolit,
Dar în deşert Cuvântul un mugur a ivit!

Tăcerile Fecioarei

Din grai şoptit de înger tăcut cuvânt se-ncheagă
spre întrebări copilei, nelinişti de fecioară,
Nelinişti spre mistere şoptind a câta oară?
Iviri de lume nouă, prin "fie" să aleagă!

Tăcere-n limpezime, Ea a ales izvorul,
Albastră-nfiorare, petală-ncremenită
în pură înflorire spre înfloriri menită,
Şi loc, şi loc de rugă, să se-nnoiască dorul,

nespusul dor de Domnul, în vechi clipiri, aleanuri,
Mlădiţă prea tăcută sub pojghiţă de gheaţă,
Subţire fir de floare, dor răbufnind în lanuri,

Un mugur învelindu-l a renăscut iar viaţă,
Tăceri desăvârşite au zguduit portaluri,
S-a prăvălit iubirea din ceruri, valuri, valuri!

De ce taci, Doamne?


De ce? întrebi răstit! ţi-e dor de începuturi,
De alb fior în cântec, spărgându-se-n fiinţă,
Când toate, toate, toate, foc răbufneau, putinţă?
Acum, în vestejire, o mână-ntinsă scuturi!

Dar te-ndârzeşti amarnic, lovind tării cu palma,
Să dai în nefiinţă război, durere, moarte,
S-alungi pizmă şi ură, să le alungi departe,
Şi vorba grea, dispreţul, mânia şi sudalma!

De ce! Când tu, doar tu aduci cu liberul arbitru,
Somn răvăşit în neguri, iubire în uitare,
A crede nu e totul, focul iubirii dintru,-

-nceputuri ardă şoptind spre ascultare:
-Fă Edenul iubirii rotiri pe-ntreg pământul,
Tăcerea-n zdrenţe ruptă de sol divin, cuvântul!

Psalm

Şi lasă, lasă Doamne deschisă poartă, Doamne,
Şi-n pic, în picuri plânset roi daruri dăruieşte,
Tot Tu, tot Tu o, Doamne din aspre ierni în toamne,
Prin lacrimei zidire timp nou spre noi iveşte.
Eu nu îţi cer o, Doamne ivire a Ta Faţă,
Precum Adam strămoşul era în contemplare,
De-ai Tăi să fiu din lume spre-a veşniciei viaţă,
Din stropi în stropi de sânge pe-a Golgotei cărare.

Şi-a veşniciei viaţă mi-ai spus, da, ştiu Părinte,
Să Te cunosc pe Tine, pe Fiul Tău în dar,
Să Te cunosc pe Tine în certe jurăminte,
Să simt, să simt credinţă, în valuri, valuri har,
Să Te cunosc prin glasul cel călător în mine,
Răpeşte-mă-n frumosul, în armonii, mistere,
În lumea cea văzută sub paşii Tăi, Divine,
Să întâlnesc iar calea edenicelor ere.

Să întâlnesc copacul ştiinţei, cunoştinţei,
Cu ramuri aplecate spre gând iscoditor,
Vârteje de lumină, învolburări putinţei,
Spre nesfârşit să fie portal răscolitor.
Să-ntrezăresc spirala ce caută spre Tine,
Drum pelerin în evuri, tăcută adiere,
Să prind străfulgerarea din infinitu-Ţi bine,
Suflarea-Ţi din-ceputuri în gându-mi priveghere.

Dar iarăşi ştiu o, Doamne de-ajunsă nu-i credinţa,
Chiar cel pierdut de-nalturi tăgădui nu poate,
Dar deznădejdi aruncă, în îngroziri fiinţa,
Nu, nu-i de-ajuns doar crezul, iubire ceri în toate.
Prelinsă picătură din Tine, Tu, Iubire,
Pe-amorf plăpându-mi suflet, coroană, nouă viaţă,
Să-mi scald fiinţa-mi nudă-n crâmpeie de ivire,
Şi chipul Tău, Iubire să-l văd în orice faţă.

Şi lasă, lasă Doamne, deschisă Doamne poartă,
Răpeşte-mă-n frumosul, în armonii, mistere,
Trădări şi neputinţe, nădejdi pierdute iartă,
Să întâlnesc iar calea edenicelor ere!


Martin Cata

lecturi: 10.