Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 28 ianuarie 2015

Familia - 3. Tatăl

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Reluăm drumul de cateheză despre familie. Astăzi ne lăsăm conduşi de cuvântul "tată". Un cuvânt mai îndrăgit decât oricare altul de noi creştinii, pentru că este numele cu care Isus ne-a învăţat să-l numim pe Dumnezeu: tată. Sensul acestui nume a primit o nouă profunzime tocmai pornind de la modul în care Isus îl folosea pentru a se adresa lui Dumnezeu şi a manifesta raportul său special cu El. Misterul binecuvântat al intimităţii lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh, revelat de Isus, este inima credinţei noastre creştine.

"Tată" este un cuvânt cunoscut de toţi, un cuvânt universal. El indică o relaţie fundamentală a cărei realitate este veche cât istoria omului. Totuşi, astăzi s-a ajuns să se afirme că societatea noastră ar fi o "societate fără taţi". Cu alte cuvinte, îndeosebi în cultura occidentală, figura tatălui ar fi în mod simbolic absentă, dispărută, înlăturată. Într-un prim moment, acest lucru a fost perceput ca o eliberare: eliberare de tatăl-stăpânul, de tatăl ca reprezentant al legii care se impune din exterior, de tatăl ca un cenzor al fericirii copiilor şi piedică în calea emancipării şi autonomiei tinerilor. Uneori în unele case domnea în trecut autoritarismul, în anumite cazuri chiar samavolnicia: părinţi care-i tratau pe copii ca servitori, nerespectând exigenţele personale ale creşterii lor; taţi care nu-i ajutau să întreprindă drumul lor cu libertate - dar nu este uşor a educa un copil în libertate -; taţi care nu-i ajutau să asume propriile responsabilităţi pentru a construi viitorul lor şi pe cel al societăţii.

Desigur, aceasta nu este o atitudine bună; însă aşa cum se întâmplă adesea, se trece de la o extremă la alta. Problema din zilele noastre nu pare să mai fie atât prezenţa invadentă a taţilor, cât mai ales absenţa lor, ascunderea lor. Taţii sunt uneori aşa de concentraţi asupra lor înşişi şi asupra muncii lor şi uneori asupra propriilor realizări individuale, încât uită şi familia. Şi îi lasă singuri pe cei mici şi pe tineri. Deja ca episcop de Buenos Aires observam sentimentul de orfan pe care-l trăiesc astăzi tinerii; şi adesea îi întrebam pe taţi dacă se jucau cu copiii lor, dacă aveau curajul şi iubirea de a pierde timp cu copiii. Şi răspunsul era urât, în majoritatea cazurilor: "Eh, nu pot, pentru că am atâta de lucru...". Şi tatăl era absent de la acel copil care creştea, nu se juca împreună cu el, nu, nu pierdea timp cu el.

Ori, în acest drum comun de reflecţie despre familie, aş vrea să spun tuturor comunităţilor creştine că trebuie să fim mai atenţi: lipsa figurii paterne în viaţa celor mici şi a tinerilor produce lacune şi răni care pot să fie şi foarte grave. Şi de fapt devierile copiilor şi adolescenţilor se pot conduce în bună parte la această lipsă, la lipsa de exemple şi de călăuze autoritare în viaţa lor de fiecare zi, la lipsa de apropiere, la lipsa de iubire din partea taţilor. Este mai profund decât ceea ce gândim sentimentul de orfan pe care-l trăiesc atâţia tineri.

Sunt orfani în familie, pentru că taţii sunt adesea absenţi, chiar fizic, din casă, dar mai ales pentru că, atunci când sunt, nu se comportă ca taţi, nu dialoghează cu copiii lor, nu-şi îndeplinesc misiunea lor educativă, nu le dau copiilor, cu exemplul lor însoţit de cuvinte, acele principii, acele valori, acele reguli de viaţă de care au nevoie ca de pâine. Calitatea educativă a prezenţei paterne este cu atât mai necesară cu cât tatăl este mai constrâns de locul de muncă să stea departe de casă. Uneori pare că taţii nu ştiu bine ce loc să ocupe în familie şi cum să-i educe pe copii. Şi atunci, în îndoială, se abţin, se retrag şi neglijează responsabilităţile lor, eventual refugiindu-se într-un raport improbabil "egal" cu copiii. Este adevărat că tu trebuie să fii "coleg" al copilului tău, dar fără a uita că tu eşti tatăl! Dacă tu te comporţi numai ca un coleg egal cu copilul, acest lucru nu va face bine copilului.

Şi această problemă o vedem şi în comunitatea civilă. Comunitatea civilă cu instituţiile sale are o anumită responsabilitate - putem spune paternă - faţă de tineri, o responsabilitate pe care uneori o neglijează sau o exercită rău. Şi ea adesea îi lasă orfani şi nu le propune un adevăr de perspectivă. Astfel, tinerii rămân orfani de drumuri sigure de parcurs, orfani de învăţători în care să aibă încredere, orfani de idealuri care să încălzească inima, orfani de valori şi de speranţe care să-i susţină zilnic. Sunt umpluţi eventual de idoli, dar li se fură inima; sunt determinaţi să viseze distracţii şi plăceri, dar nu li se dă loc de muncă; sunt înşelaţi cu zeul ban şi le sunt negate adevăratele bogăţii.

Şi atunci va face bine tuturor, taţilor şi copiilor, să reasculte promisiunea pe care Isus a făcut-o discipolilor săi: "Nu vă voi lăsa orfani" (In 14,18). De fapt, El este Calea care trebuie parcursă, Învăţătorul care trebuie ascultat, Speranţa că lumea se poate schimba, că iubirea învinge ura, că poate exista un viitor de fraternitate şi de pace pentru toţi. Cineva dintre voi va putea să-mi spună: "Dar, părinte, astăzi dumneavoastră sunteţi prea negativ. Aţi vorbit numai despre lipsa taţilor, ce se întâmplă când taţii nu sunt aproape de copii...". Este adevărat, am voit să subliniez acest lucru pentru că miercurea viitoare voi continua această cateheză scoţând în evidenţă frumuseţea paternităţii. Pentru aceasta am ales să încep de la întuneric pentru a ajunge la lumină. Fie ca Domnul să ne ajute să înţelegem bine aceste lucruri. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.