Reflecție: Cel uitat
La porțile marelui oraș, plângea un copil. Era iarnă, iar el era mic. Nu, nu-i era frig, fiindcă avea cea mai frumoasă și călduroasă hăinuță din câte se văzuseră. Nici foame nu-i era, fiindcă lângă el erau pungulițe nenumărate cu biscuiți și bomboane de toate soiurile, ba chiar și un maldăr de cutii de pizza. Nici sete nu-i era - mai multe sticle de sucuri așa de frumos colorate, cum nici un fruct nu poate da, erau alături. Atunci? Poate se plictisea - dar luminile multicolore ale orașului, clipind năucitor, brazii de toate culorile (oare de ce nu erau verzi, cine a mai văzut brad portocaliu sau roșu, sau... în toate culorile curcubeului?!), dar oricum erau brazi - grei de podoabe lucitoare la ferestre și în piețe, și oamenii care alergau de colo-colo încărcați de pachete, când râzând, când strigând, când tăcuți și preocupați, și muzica asurzitoare revărsându-se si amestecându-se de pretutindeni, că până la urmă, din melodii rămânea numai un zornăit amețitor, ca de bani - ce mai, un spectacol întreg - toate acestea puteau să-i alunge plictiseala.
Deodată, un puști cam ponosit îmbrăcat, se opri lângă el, îl privi cu luare aminte și cuprinzându-i cu amândouă mâinile obrăjorii, încercă să-i șteargă lacrimile:
- Ce ai? îl întrebă. De ce plângi, e Crăciun, nu vezi, e sărbătoare, toți oamenii sunt veseli, iar ție nu-ți lipsește chiar nimic!
- Ba da, răspunse suspinând copilul. Bucuria. Îmi lipsește bucuria.
- Cum așa? Doar ai de toate și încă îți și prisosesc bunătățile - zise puștiul, înfigându-se pofticios într-o felie de pizza.
- Dar tu nu vezi, continuă celălalt, în jurul meu nu e nimeni. Pur și simplu, m-au uitat.
- Păi, poate că părinții tăi sunt la cumpărături și se întorc și...
- Părinții mei sunt acolo - zise copilul arătând cumva în jur, dar nu ei m-au uitat, ci aceia la care am venit.
- Aaaa, ești musafir?! Cum adică te-au uitat, când văd că te-au copleșit cu daruri...
- Nu, astea sunt doar darurile lor, luate de ei pentru ei și numai pentru ei- n-au nici gust, nici culoare, nici lumină și nici bucurie. Veselia nu e bucurie. Eu sunt cel care le-am adus un dar și uite ce au făcut cu el: l-au întunecat de abia-abia se mai vede. Și copilul îi arătă ceva, așa ca o inimă, care licărea înecat în fumul de mititei și țigări, în aburii și mirosul de băutură, în artificiile, strigătele și hărmălaia de bâlci a mulțimii.
- Dar atunci e simplu - zise puștiul. Scrie-ți numele pe darul tău și or să-l vadă! Și gata! Uite, nu mai plânge, îl scriu eu pentru tine. Cum ai spus că te cheamă?
- Isus.
Dr. Ecaterina Hanganu
lecturi: 13.