Reflecţie la solemnitatea Neprihănita Zămislire a Mariei - 2014

Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine (cf. Lc 1,28).

Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine (cf. Lc 1,28). Acesta este salutul pe care îngerii cerului şi oamenii pământului din toate neamurile şi din toate generaţiile, i-l aduc şi astăzi Preacuratei Fecioare Maria Neprihănit Zămislită, şi "toată frumoasă", în care Dumnezeu cel atotputernic şi sfânt, "a făcut lucruri minunate"(Lc 1,48-49).

Nouă, creştinilor, ne este foarte drag cuvântul "har", har de care a fost umplută Maica Domnului, pentru că noi înşine "am fost mântuiţi prin har", adică am fost iertaţi, curăţiţi de păcat şi de urmările lui (cf. Ef 2,8-9); dar, în acelaşi timp, tot prin har, am fost şi înfrumuseţaţi, perfecţionaţi şi făcuţi vrednici de iubirea lui Dumnezeu (cf. Ef 5,27).

Profetul Isaia descrie astfel starea noastră de după păcat: "Noi toţi eram precum cel impur, toate faptele noastre de dreptate erau ca o haină întinată; noi toţi ne veştejeam ca frunza, păcatele noastre ne spulberau ca vântul" (cf. Is 645).

O mamă, al cărui fiu dezertor din armată a fost condamnat la moarte, s-a dus la Napoleon I (1769-1821) şi a cerut pentru el "harul" graţierii. "Nu merită să fie graţiat", a răspuns împăratul. "Eu nu cerut ceea ce merită, eu am cerut «harul graţierii»". Mişcat, împăratul l-a graţiat; iar ostaşul a devenit om bun.

Şi acum întrebarea: Ce este harul? Catehismul ne spune că harul este un "dar" suprafiresc pe care ni-l dă Dumnezeu spre mântuirea noastră, pentru meritele lui Isus Cristos.

Totdeauna, harul se confundă cu dragostea: cu dragostea Tatălui pentru fiul său care i-a risipit averea, pe care îl reprimeşte ca fiu, pentru ca el să se convertească (cf. Lc 15,11-24); cu dragostea păstorului bun care îşi dă viaţa pentru mântuirea oiţelor sale (cf. In 10,11); cu dragoste acelui nobil care a cumpărat, cu preţ mare, pe un sclav bătrân, pentru ca să-l elibereze pentru totdeauna (cf. 1Cor 6,20; 1Pt 1,19); cu dragostea logodnicului care şi-a dat ochii şi apoi viaţa pentru mireasa sa (cf. Ef 5,25-27); cu dragostea acelui cerb, dintr-o povestire pioasă, care a sărit în bătaia puştii vânătorului, pentru a-i salva viaţa căprioarei sale (cf. In 10,18); cu dragostea acelei mame care a sărit în foc pentru a-şi salva copilul din casa cuprinsă de flăcări; cu dragostea acelei mame părăsite, care alerga după fiica ei pătimaşă, ca să se întoarcă acasă; cu dragostea acelei mame, care ucisă de fiul ei, pentru logodnica sa, poartă încă grijă de fericirea lui (cf. In 11,50); cu dragostea acelui frate credincios care şi-a asumat crima fratelui ucigaş şi a murit în locul lui (cf. Is 53,5).

Harul este dragostea care îl determină pe Dumnezeu să nu se poarte cu noi după păcatelor noastre şi nici să nu ne plătească după răutăţile noastre (cf. Ps 103,10). Harul este revărsarea gratuită a dragostei lui Dumnezeu asupra oamenilor sub formă de bunătate, blândeţe, iertare şi mântuire, pentru ca ei să se întoarcă la el (cf. Rom 2,4; 2Pt 3,9). Harul "este dragostea care îl face pe Dumnezeu să rămână fidel faţă de noi, chiar şi atunci când noi suntem infideli faţă de el (cf. 2Tim 2,13). Harul este dragostea lui Dumnezeu, care "atât de mult a iubit lumea, că l-a dat şi l-a jertfit pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16). Harul este dragostea lui Dumnezeu care bate la porţile inimilor noastre chiar şi atunci când ele rămân închise faţă de el (cf. Ap 3,20-21).

Toate aceste cuvinte frumoase spuse despre "har" sunt cuprinse în lecturile biblice ale solemnităţii de astăzi, care ne vorbesc despre căderea omului în păcat şi despre ridicarea lui de către dragostea lui Dumnezeu, în Cristos şi Duhul Sfânt.

Prima lectură de astăzi (cf. Gen 3,9-15.20) ne arată cum, după ce oamenii s-au lăsat amăgiţi de diavol, au păcătuit, cum, după ce i-au întors spatele lui Dumnezeu şi i-au spus: "Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile tale" (Iov 21,14); cum după ce au ajuns cu toţii ca necuraţii şi toate faptele lor bune au devenit ca un veşmânt pătat; cum după ce au căzut cu toţii ca frunzele uscate şi fărădelegile i-au spulberat ca vântul (cf. Is 64,6); după toate acestea Dumnezeu i-a căutat, i-a mângâiat şi le-a adus promis mântuirea.

Evanghelia de astăzi (cf. Lc 1,26-38) continuă ideea primei lecturi şi ne spune că Dumnezeu, cel părăsit şi refuzat de oameni, a revărsat peste ei bunătatea, blândeţea, iubirea şi mântuirea sa, pregătind din veşnicie, atât pe Mesia, mântuitorul promis, cât şi pe Maria, neprihănit zămislită, care avea să nască pe Mesia. La Maria l-a trimis Dumnezeu pe îngerul său ca să aducă lumii vestea cea bună a naşterii Mântuitorului lumii. Isus a venit, a căutat şi a mântuit ceea ce era pierdut în Adam (Mt 18,11; Lc 19,10). Când Adam, capul omenirii, a căzut în păcat, toţi urmaşii lui au căzut împreună cu el şi împreună cu el au murit fizic şi spiritual. În momentul păcatului, oamenii i-au zis lui Dumnezeu, împreună cu satana: "Nu mai vreau să-ţi slujesc ca rob!" (Ier 2,20) sau "Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile tale" (Iov 21,14). Dar momentul mântuirii, Dumnezeu, în Duhul Sfânt, i-a spus fiecărui păcătos în parte: "Trezeşte-te, tu, care dormi, ridică-te dintre cei morţi şi te va lumina Cristos" (Ef 5,14).

Lectura a doua (cf. Ef 1,3-6.11-12) duce şi mai departe ideea şi ne spune că Isus, cel născut din sânul imaculat al Mariei neprihănit zămislite, prin patima, moartea şi învierea sa a adus lumii cufundate în păcat: binecuvântarea, sfinţirea, alegerea, adoptarea, înfierea, măreţia, predestinare, mântuirea şi viaţa veşnică. Iată de unde am căzut şi iată unde am fost înălţaţi prin harul lui Dumnezeu.

Revenim iarăşi la căderea noastră, pentru a înţelege mai bine harul mântuirii divine. Dacă diavolul a uzat de toată ingeniozitatea sa malefică pentru a o amăgi pe Eva, să lase porunca lui Dumnezeu să lase închinarea lui Dumnezeu, să lase ascultarea de Dumnezeu şi să mănânce din rodul pomului oprit. Dacă diavolul a rostit cele mai oribile minciuni despre Dumnezeu: cum că ar fi nedrept şi aspru; cum că ar avea o Legea tot nedreaptă şi aspră; cum că nu ar fi fost sincer faţă de om şi nu i-ar voi fericirea; cum că Dumnezeu se teme ca oamenii să ajungă înţelepţi, cunoscând binele şi răul, căci atunci şi-ar pierde puterea; cum că Dumnezeu nu ar conduce bine universul, aşa cum l-ar conduce el, numai să intre omul în capcana lui Satana. Dacă diavolul a oferit şi oferă oamenilor nadă, ca pescarul la peşte, "bunurile sale", adică otrăvurile sale mortale: libertate fără Dumnezeu; pofte fără Dumnezeu; plăceri fără Dumnezeu; viaţă cu bani, bogăţie, putere, mărire deşartă, fără Dumnezeu. Dacă diavolul oferă şi creştinilor otrăvuri letale: botez fără credinţă, mântuire fără cruce, iertarea fără pocăinţă, împărtăşanie fără spovadă, viaţă creştină fără responsabilitatea evangheliei, viaţă veşnică fără Cristos etc. Asta înseamnă că interesul lui în privinţa oamenilor este maxim. Asta înseamnă că ura şi răzbunarea contra oamenilor sunt maxime. Asta înseamnă că răul uneltit contra oamenilor este maxim. Toate acestea le-a făcut şi le face pentru a ne lua totul şi, pentru a ne pierde cu totul în iad.

Şi, iarăşi, dacă Dumnezeu a fost atât de prompt în a le promite o nouă Evă şi un nou Adam (cf. Gen 3,15), care să strice lucrările diavolului (cf. 1In 3,8) şi să-i scoate din valea întunecată a morţii în care s-au lăsat împinşi (cf. Ps 23,4); în a-i călăuzi departe de pomul vieţi pentru a nu rămâne veşnic nefericiţi (cf. Gen 3,17-19); în a le acoperi oamenilor goliciunea cu pielea unui animal jertfit (cf. Gen 3,21), ca prefigurare a suferinţelor şi a morţii lui Mesia, pentru mântuirea lor; în a-l promite pe Duhul Sfânt, care i-a părăsit prin păcat, care să le sfinţească şi să-i umple iarăşi de viaţă... dacă Dumnezeu a făcut şi face toate acestea pentru noi, oamenii, asta înseamnă că Dumnezeu ne iubeşte infinit mai mult decât ne urăşte diavolul; asta înseamnă că noi suntem foarte importanţi pentru el şi că ne vrea veşnic cu el în rai.

Atât din graba diavolului de a ne pierde (cf. 1Pt 5,8; Ap 12,12), cât şi din graba lui Dumnezeu de a ne salva (cf. Gen 3,15), noi trebuie să învăţăm ceva foarte important; trebuie să învăţăm să ne grăbim, ca şi sfântul Cristofor (+ 251), de a ieşi urgent de sub stăpânirea satanei şi de a intra rapid în slujba lui Dumnezeu. Aici este înţelesul chemării zilnice şi insistente a Bisericii, de a ne apropia de sfânta Spovadă. Iar, dacă noi nu facem urgent pasul spre Dumnezeu; dacă noi nu apucăm repede mâna salvatoare a lui Dumnezeu; dacă noi nu facem să fie lăudată măreţia harului său; dacă noi nu devenim "nişte instrumente care cântă gloria lui Dumnezeu" (cf. Ef 1,3-6.11-12); dacă noi nu devenim supuşi voinţei sale, ca Maria, care toată viaţa a spus: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38), atunci totul este zadarnic, căci Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni fără aportul lui. Sfântul Augustin (354-430) spunea: "Cel ce ne-a creat fără de noi, nu ne mântuieşte fără de noi".

Astăzi o sărbătorim pe Maria, Fecioara din Nazaret (cf. Lc 1,26); Eva cea nouă promisă din paradis (cf. Gen 1,26); femeia smerită şi credincioasă, femeia plină de iubire şi speranţă (cf. Lc 1,45.48); femeia plină de tot harul Dumnezeu (cf. Lc 1,28); femeia toată frumoasă şi neprihănit zămislită (cf. Ct 1,8; 4,7; 5,9; 6,1; 7,7); femeia din al cărui sân neprihănit s-a născut noul Adam, Mesia (cf. Lc 1,35). Dar astăzi o sărbătorim pe Maria şi ca acea femeie care s-a temut şi fugit de orice păcat; şi ca acea femeie care l-a întrebat pe Dumnezeu ce cale trebuie să urmeze, chiar dacă i-au vorbit îngerii cerului (cf. Lc 1,34); pe femeia care a răspuns imediat cu "da" la chemarea lui Dumnezeu (cf. Lc 1,38); şi ca acea femeia care a cooperat activ cu harul şi Isus, pentru mântuirea lumii (cf. Col 1,24).

Astăzi o sărbătorim pe Maria Neprihănit Zămislită, pe Maria zămislită fără de păcat, pe Maria cea plină de har şi toată frumoasă, pe Maria căreia Dumnezeu i-a făcut "mare dar" (cf. Lc 1,28). Dar nimeni să nu creadă că Maria, ca fiică a lui Adam şi a Evei, nu a avut nevoie de mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Maria, ca orice fiică a lui Adam şi a Evei, a avut nevoie de mântuire şi a fost mântuită de Dumnezeu; dar a fost mântuită într-un mod unic şi cu totul special. Maria, în vederea naşterii Mântuitorului Isus, a fost ferită din prima clipă a existenţei sale de orice prihană a păcatului şi de orice experienţa a răului, aplicându-i-se anticipat mântuirea lui Isus de la cruce; căci nu era cu putinţă ca Mântuitorul Isus, ca neprihănitul şi sfântul prin excelenţă, ca puritatea însăşi, ca Fiul lui Dumnezeu cel de trei ori sfânt (cf. Is 6,3) să se fi născut dintr-o victimă a satanei şi dintr-un sân matern întinat de păcat. Dar tot nimeni să nu creadă că Maria, care a fost mântuită printr-un har unic în întreg universul, nu a cooperat şi nu a corespuns la har. Cântarea ei, Magnificat, ne arată că ea a practicat în mod sublim: credinţa, speranţa şi dragoste; umilinţa, lauda şi bucuria în Domnul; slujirea, predicarea şi jertfa de sine (cf. Lc 1,39-56).

Diferenţa dintre Maria şi noi, cei botezaţi, stă în faptul că ea fost curăţită de orice prihană a păcatului înainte de naştere, iar noi am fost curăţiţi imediat după naşterea noastră, prin sfântul Botez. O altă diferenţă între Maria şi noi este corespunderea ei perfectă la har şi corespunderea noastră imperfectă la harul mântuirii.

Harul neprihănirii şi al mântuirii primit de Maria şi, apoi, primit şi de toţi cei botezaţi, l-a costat pe Dumnezeu cel întreit şi unic foarte mult. Pentru mântuirea noastră, Tatăl, pentru un timp, s-a lipsit de intimitatea cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, pe care i-a trimis cu misiunea mântuirii în lume. Isus s-a lipsit de un timp de intimitatea Tatălui şi a îngerilor cerului şi s-a coborât pe pământul suferinţelor şi s-a făcut omul durerilor; s-a întrupat nu cu natura îngerilor, ci cu natura păcătoasă a oamenilor (cf. Rom 8,3); ca să ajungă la noi, în valea întunecată a morţii (cf. Ps 23,4), s-a făcut chiar păcat (cf. 2Cor 5,21) şi blestem pentru noi (cf. Gal 3,13); ba, mai mult, s-a lăsat abandonat pentru o vreme de Tatăl ceresc (cf. Mt 27,46); a învăţat, a mângâiat şi a vindecat; a îndurat ocară, suferinţă şi moarte. Duhul Sfânt şi-a schimbat acum locuinţa în noi, de unde se roagă şi mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26). Toate aceste lucruri au fost absolut necesare pentru ca noi oamenii, copiii lui Adam şi ai Evei, să putem fi mântuiţi din valea întunecată a morţii şi din ruina noastră veşnică, unde ne-am aruncat singuri, deşi Dumnezeu ne avertizase (cf. Gen 2,17).

Am citit undeva un fapt care m-a surprins, punându-l în legătură cu mântuirea noastră. Un marinar şi-a pus viaţa în pericol pentru a salva un coleg beat căzut în mare. A doua zi, marinarul l-a întâlnit pe acel coleg, l-a salutat frumos şi l-a întrebat cum se simte după incident. La salutul frumos al marinarului, cel salvat i-a răspuns cu o injurie. Marinarul i-a amintit că el este acela care l-a salvat de la înec în noaptea trecută. La aceste cuvinte, au urmat şi mai multe injurii. Atunci, m-am gândit că acesta este şi purtarea multor oameni, care, deşi mântuiţi prin jertfa de la cruce, aduc injurii la adresa lui Dumnezeu cel întreit şi unic; aduc injurii la adresa celor care lucrează împreună cu Dumnezeu la mântuirea lor. La mântuirea lui Dumnezeu, Maria a răspuns cu laudă (cf. Lc 1,46-47), cu angajare în munca apostolică, cu grija de a-l duce pe Isus la oameni, de a-i orientata pe oameni spre Isus şi de a-i aduna pe oameni în jurul lui Isus.

Orice sărbătoare a Mariei ne învaţă că ea, Maria, este o icoană, este o imagine a Biserici (cf. LG 68). Asta înseamnă că tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Maria face şi pentru fiecare membru al Bisericii.

Asta înseamnă că, aşa cum Maria a corespuns la har, tot aşa trebuie să corespundem şi noi, creştinii. Dacă Maria a fost mântuită prin harul de la cruce, asta înseamnă că şi noi am fost mântuiţi la fel; Dacă, prin acest har, Maria a fost înfrumuseţată ca o mireasă pentru Isus, asta înseamnă că şi noi am fost înfrumuseţaţi la fel la Botezul nostru; Dacă Maria a fost chemată să trăiască în credinţă, speranţă şi iubire până la moarte, asta înseamnă că şi noi am fost chemaţi la fel; dacă Maria a fost înviată, înălţată, glorificată cu trupul şi sufletul la cer, încoronată ca regină pentru a domni veşnic cu Isus, asta înseamnă că şi noi vom împărtăşi această soartă fericită; dacă Maria a fost chemată să petreacă pământul şi cerul, slujindu-l pe Isus şi pe oamenii de mântuit, asta înseamnă că şi noi am fost chemaţi să facem la fel. Dacă Maria a răspuns cu "da", la "da"-ul lui Dumnezeu şi cu "nu" la "nu"-ul lui Dumnezeu, asta înseamnă că, pentru a împărtăşi soarta ei fericită, trebuie să facem şi noi ca ea.

Maria Ulatowska (n. 1948 la Varşovia), în cartea ei Viaţa lui Padre Pio, ne povesteşte că, pe când Padre Pio era copil, a făcut un pelerinaj cu părinţii săi la un sanctuar al Maicii Domnului din sudul Italiei. Printre mulţi pelerini care veniseră să o cinstească pe Sfânta Fecioară Maria la acel sanctuar, el a văzut pe o mamă care ţinea în braţele sale un copilaş, dar care era diform, care semăna mai mult cu un boţ de carne la care nu te puteai uita fără să te îngrozeşti. Femeia cu pruncul diform în braţe şi-a făcut loc prin mulţime şi a ajuns până în faţa altarului deasupra căruia se afla icoana Mariei, neprihănit zămislite. Aici, femeia, ridicându-şi copilul diform în sus, pentru ca Sfânta Fecioară să-l poată vedea bine, începu să se roage cu glas tare: "Maica mea, te rog să-l vindeci. Mor de durere când îl văd cum suferă!" Cum Maica Domnului părea că nu aude, deşi mama strigase către ea în mai multe rânduri, femeia şi-a aruncat copilul pe altarul ei şi a dat să plece. Dar cum copilul a căzut pe altar, a şi început să plângă, s-a făcut dintr-o dată normal, s-a ridicat în picioare şi şi-a strigat mamă-sa pe nume. Toţi au rămas uimiţi, a fost o minune. Din acel moment, Padre Pio a iubit-o, a cinstit-o şi a predicat-o mult pe Maria.

Maria, neprihănit zămislită, Maria toată frumoasă, Maria înălţată cu trupul şi sufletul la cer, Maria care domneşte cu Isus în cer, lucrează şi astăzi, împreună cu Isus, la sănătatea şi frumuseţea noastră sufletească. De aceea, oricât de diformi sufleteşte am fi, din cauza păcatului, să strigăm la Maica Domnului şi ea ne va obţine de la Fiul ei, Isus, harul convertirii şi al mântuirii.

O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi, care alergăm la tine, şi pentru cei care nu aleargă!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.