Femeia care nu se teme de păcat

De Antonio Gaspari

Este scris în Biblie că femeia e cea care va zdrobi capul şarpelui şi Luca în Evanghelie scrie: "Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei" (Lc 1,26-38).

Discuţia cu privire la originea şi la semnificaţia teologică a femeii fără păcat, mama lui Isus, a străbătut istoria creştinismului, până când fericitul pontif Pius al IX-lea, la 8 decembrie 1854, a proclamat dogma Neprihănitei Zămisliri.

În 1830, ca urmare a apariţiilor mariane care au avut loc la Rue du Bac la Paris, Catherine Labouré, novice din mănăstire, a creat o "medalie miraculoasă", în care era imprimate cuvintele pe care ea le-a văzut în timpul apariţiei Fecioarei: "O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine".

În 1858, după apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Lourdes, Bernadette Soubirous a afirmat că Fecioara i-a apărut spunând: "Eu sunt Neprihănita Zămislire".

Pentru a încerca să înţelegem care este semnificaţia Neprihănitei Zămisliri în planurile lui Dumnezeu, ce sens are pentru omul modern celebrarea acestei sărbători şi, mai ales, ce implică existenţa unei femei fără păcat în medierea milostivirii lui Dumnezeu, agenţia Zenit l-a intervievat pe cardinalul Mauro Piacenza, Poenitentiarius Magnus, de la Tribunalul Penitenţiariei Apostolice.

Eminenţă, se apropie Neprihănita şi, în mod paradoxal, pare să "crească" în lume o enormitate de rău... ce ne puteţi spune ca Poenitentiarius în această privinţă?

Privilegiatul loc de observare a forului intern sacramental, tipic al Penitenţiariei Apostolice şi faptul de a spovedi în mod obişnuit, îmi dă ocazia de a formula câteva reflecţii despre mysterium iniquitatis pentru care devine de importanţă capitală certitudinea existenţei unui punct al umanităţii nepătat de păcat. Aceasta este Fericita Fecioară Maria!

Cine este cu adevărat Neprihănita?

Maria Preasfântă, Maica Domnului, este Neprihănită prin suverană dispoziţie divină, în vederea misiunii sublime încredinţate ei de Providenţă şi primită de libertatea ei şi prin puterea şi cu puterea meritelor prevăzute ale lui Cristos pe cruce. Neprihănita este certitudinea că omenirea nu este în mod necesar păcătoasă. Există în univers o oază, oricât ar fi ea de mică, nemarcată de păcat! Putem privi la ea ca realizare deplină a tot ceea ce inima noastră este şi a tot ceea ce inima noastră, în adâncul ei, doreşte.

Dar acest mister ne priveşte şi pe noi? Ce-i spune omului de astăzi?

Desigur că ne priveşte şi pe noi, mai ales în dramele colective şi personale de fiecare zi, toţi avem o absolută nevoie de Neprihănita: avem o absolută nevoie de apartenenţa sa totală la creaturalitatea noastră, la concreta noastră experienţă umană şi, în acelaşi timp, de totala sa înstrăinare de păcat. O înstrăinare care - dacă ne uităm bine - este o profundă dorinţă umană şi care creşte, proporţional, la globala vizibilitate şi la violenţa răului în lume, o dorinţă care, până la urmă, nu poate să fie sufocată de nicio experienţă negativă. Oricând de abisal ar putea să fie uneori răul în care oamenii se prăbuşesc, inima noastră este făcută pentru armonia care străluceşte în Neprihănita. Şi există mereu, în adâncul fiecărui om, deşi degradat, o sămânţă de nostalgie de bine, pe care caritatea pastorală ne impune s-o valorizăm.

Cum se poate rezista întregului rău din lume? Cum poate fi învins cu binele?

Prima formă de "rezistenţă la rău" este a-l recunoaşte, a-l numi cu numele său, fără mistificări. Am putea spune că păcatul cel mai mare este a nu recunoaşte păcatul şi a structura forme de autojustificare care, de fapt, zădărnicesc Crucea Domnului nostru Isus Cristos. Sunt mereu ediţii actualizate şi, mai mult sau mai puţin, mascate de antica erezie gnostică.

Dacă din abisul răului, chiar şi numai într-o clipă, se înalţă privirea la Neprihănita, ea, Toată Frumoasă, Toată Sfântă, Toată Curată, cu implorarea sa atotputernică, totul este capabil să obţină de la Fiul său, Unic Răscumpărător, totul poate vindeca mijlocirea sa grijulie, totul poate să fie iradiat în mod mântuitor de privirea sa maternă.

Aceasta este "noutatea" creştinismului?

Şi aceasta! În Neprihănita este pe deplin realizată profeţia, conform căreia Domnul "face noi toate lucrurile" (cf. Ap 21,5). Şi timpul nostru are extremă nevoie de această reînnoire profundă.

Maria este noutatea absolută, Maria este creatura nouă definitivă, nu ca fiecare dintre cei botezaţi, pentru că a fost răscumpărată în mod salutar, ci pentru că în mod misterios a fost ferită în vederea meritelor lui Cristos. Existenţa acestui "fragment" din universul creat, care n-a cunoscut niciodată umbră de păcat, dilată în fiecare inima şi privirea; face capabili de minunăţie mereu nouă şi susţine certitudinea că, împotriva tuturor urâciunilor omului şi istoriei, ultimul cuvânt este "Milostivire". O Milostivire mereu oferită de Dumnezeu şi niciodată negată!

Maria a trăit într-adevăr ca persoană autentică? A trăit ca femeie liberă?

Neprihănita este cea în care darul luminos al libertăţii, de care Dumnezeu face părtaş fiecare creatură umană, este folosit în modul cel mai deplin, perfect şi realizator. Maria, ca fiecare dintre noi, şi spre deosebite de Fiul, ascultă prin credinţă, arătând omenirii cum este posibilă o folosire deplină a libertăţii şi o ascultare completă, rămânând în dimensiunea de exod a credinţei. Însăşi libertatea noastră umană, care nu poate fi redusă niciodată la capriciu arbitrar, are în Maria un exemplu luminos şi un izvor de speranţă. Omul marian este un om liber! Biserica este mariană şi de aceea este liberă.

În acest sens, care este momentul cel mai semnificativ din viaţa Mariei Preasfinte?

Apogeul libertăţii Mariei este acel "iată-mă" al său la vestea îngerului. Este "da"-ul rostit în faţa unui întâlniri şi a unei propuneri, aşa cum se întâmplă şi astăzi pentru orice vestire creştină.

Un "iată-mă", cel al Mariei, care, ca o rază de lumină caldă şi luminoasă, străbate istoria până la sfârşitul secolelor; până la construirea definitivă a templului: noul Ierusalim.

Un "iată-mă" care, singur, poate risipi întunericul cel mai dens, indicând cu putere drumul: pe Isus Cristos, cale, adevăr şi viaţă.

Un "iată-mă" care este tresăltarea vibrantă a libertăţii unei tinere necunoscute şi curajoase din Nazaret şi care ne aminteşte că orice act uman liber are valoare infinită, pentru că este în raport cu infinitul.

Acel "iată-mă" al Mariei este pentru totdeauna?

Sfânta Fecioară Maria extinde manita sa asupra întregii istorii a mântuirii, tocmai prin acel "iată-mă" al său, care este reverberaţie eficace şi mângâietoare, sigură şi vibrantă, reală şi în acelaşi timp profetică, a posibilităţii înfrângerii definitive a răului, deja în istorie. Neprihănita este femeia care în Geneză este indicată în mod profetic ca aceea care "va zdrobi capul şarpelui" şi Neprihănita este femeia "îmbrăcată în soare, având luna sub picioarele sale şi încoronată cu douăsprezece stele" din viziunea din Apocalips.

Aşadar cum să trăim "aproape" de Maica Domnului?

Ei toţi bărbaţii şi femeile din istorie pot să se consacre pe ei înşişi, drept "cale sigură" a oferirii totale de sine lui Dumnezeu, în Fiul Isus Cristos. Ei şi Inimii sale Neprihănite trebuie să încredinţăm existenţele noastre! Mijlocirii sale să încredinţăm mereu Biserica şi întreaga omenire, pe Papa şi pe episcopi, familiile, pe tineri, pe bătrâni, pe cei suferinzi de toate suferinţele şi pe aşa-zişii "îndepărtaţi". Existenţa lui tota pulchra este, de fapt, orizont autentic de speranţă creştină şi umană. Pentru aceasta Dante a definit-o "izvor viu de speranţă".

Iertaţi-mi prozaicitatea, dar lectura dumneavoastră nu riscă să fie una prea "spirituală", în faţa diferitelor poziţii care revendică o nouă recunoaştere a femeilor în Biserică?

N-aş spune "spirituală", decât în accepţiunea creştină a termenului, adică reală. Maria Preasfântă este toate acestea! Biserica însăşi trăieşte împreună din principiul mariano-carismatic şi petrino-instituţional. Şi cele două principii sunt complet inseparabile: nu există carismă fără instituţie care s-o primească şi nu există instituţie care să nu fie, ea însăşi, carismatică; este adevărat şi că însăşi succesiunea apostolică se transmite cu impunerea mâinilor, pe cale, întocmai, carismatică. Maria şi Petru, în Biserică, sunt în mod constitutiv înseparabili. Şi cine este mai mare dintre cei doi? Desigur Maria!

Dacă apoi dumneavoastră vă referiţi la tema reiterată a hirotonirii sacerdotale a femeilor, nu pot decât să-l citez pe papa Francisc care afirmă textual: "Biserica a vorbit şi a spus nu. Ioan Paul al II-lea s-a pronunţat cu o formulare definitivă, acea poartă este închisă" (Conferinţă de presă, 28/07/2013).

Din punct de vedere teologic, într-un context cultural care pune în discuţie tot mai violent însăşi unitatea duală bărbat-femeie, cred că trebuie să existe o profundă şi eficace "alianţă antropologică", întemeiată mai întâi pe raţiune şi apoi pe revelaţie.

Cu adevărat consideraţi că acest lucru este posibil?

Faptul că femeile nu pot să primească hirotonirea sacră nu implică deloc o "supuşenie" a lor. În Biserică toţi suntem în slujire, şi Papa este "Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu"; a fi în slujirea Împărăţiei nu are nimic de-a face cu "servilismul", aşa cum o înţelege lumea; sfinţii ne învaţă că "a sluji" în acest sens înseamnă "a domni". Fiecare este chemat să înflorească, asemenea Mariei Preasfinte, acolo unde Domnul l-a pus. Ştiind că nicio floare nu este mai frumoasă şi mai parfumată decât Trandafirul Mistic, "slujitoarea Domnului".

(După agenţia Zenit, 4 decembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 38.