Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm, pe tine, Doamne, te mărturisim (cf. Te Deum).

Din mila lui Dumnezeu am mai adăugat încă un an la vieţile noastre, fapt pentru care îi mulţumim şi îi suntem nespus de recunoscători. Ca şi pentru smochinul din vie, fiecare an din viaţa noastră a fost şi este un semn al dragostei şi al îndurării sale, care ne-a oferit păsuire, îngrijire şi multe haruri, în speranţa că vom fi mai buni şi rodnici în a-i aduce slavă, spre mântuirea noastră (cf. Lc 13,6-9).

Evanghelia de astăzi (cf. In 1,1-18) ne ajută să înţelegem mai bine cine este Dumnezeu, ce a făcut şi face el pentru noi, prin Fiul său, şi ne arată care trebuie să fie răspunsul nostru la dragostea lui.

Pericopa evanghelică de astăzi se ocupă mai mult de persoana dumnezeiască a lui Isus şi ne arată ceea ce a făcut Dumnezeu, prin el, pentru noi. Astfel, sfântul Ioan apostolul îl numeşte pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, "Cuvântul" (cf. In 1,1); pentru că el este şi va fi mereu expresia deplină a gândurilor şi intenţiilor lui faţă de noi oamenii, gânduri şi intenţii de pace şi nu de nenorocire (cf. Ier 29,11), gânduri şi intenţii de mântuire şi nu de pierzare (cf. In 3,17).

În paralel cu sfântul Ioan, sfântul Matei îl numeşte pe Fiul lui Dumnezeu "Isus" (cf. Mt 1,21), care înseamnă "mântuitorul oamenilor"; îl numeşte şi "Emanuel" (cf. Mt 1,23), care înseamnă "Dumnezeu este cu noi". Isaia îl numeşte şi el: "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii" (Is 9,6), pentru a arăta că în el sunt toate comorile înţelepciunii şi ale plinătăţii lui Dumnezeu (cf. Col 2,3). Sfântul Luca îl numeşte pe Fiul lui Dumnezeu "Fiul Omului" (cf. Lc 9,22.26.44), pentru că el s-a întrupat, ca să poată suferi şi muri pe cruce ca jertfă mântuitoare pentru păcatul nostru.

Cât despre om, Dumnezeu l-a făcut după chipul şi asemănarea lui (cf. Gen 1,26-27), adică l-a făcut o fiinţă sociabilă care trăieşte prin dialog; de aceea a aşezat-o lângă Adam pe Eva. Însă omul nu trebuie să uite că primul interlocutor al său este şi trebuie să fie Dumnezeu însuşi.

Acel om vorbeşte cu Dumnezeu, care se roagă, care îşi înalţă mintea spre el, care citeşte cuvântul său din sfintele Scripturi, care îşi însuşeşte modul de a gândi, a vorbi şi a acţiona al său. Când noi, oamenii, gândim ceea ce Dumnezeu gândeşte, când voim ceea ce Dumnezeu voieşte, când vorbim ceea ce Dumnezeu vorbeşte, când trăim aşa cum el trăieşte (cf 1In 2,6), atunci şi noi devenim, într-o oarecare măsură, "un alt cuvânt al lui Dumnezeu către oameni", căci atunci Dumnezeu se exprimă prin noi, vorbeşte lumii prin noi, se slăveşte prin noi, aşa cum a făcut-o şi o face prin Isus. Şi nu doar omul este chemat să vorbească despre Dumnezeu, ci întreaga creaţie: "Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el" (Ps 19,1-2).

Dar cunoaşterea adevărată despre Dumnezeu, vorbirea cea mai autorizată despre Dumnezeu, chipul cel mai desăvârşit al lui Dumnezeu este Fiul. Din acest motiv Isus s-a întrupat în lume, pentru ca oamenii să-l poată vedea pe Dumnezeu, să-i cunoască iubirea (cf. Rom 5,6-8) şi să-l înţeleagă pe deplin (cf. In 14,7-10). De aceea, cine îl primeşte şi îl cunoaşte pe Isus, îl primeşte şi îl cunoaşte pe Dumnezeu şi lucrarea lui. Iar cine nu-l primeşte şi nu-l cunoaşte pe Isus, nu-l primeşte şi nu-l cunoaşte nici pe Dumnezeu şi nici lucrarea lui.

În evanghelia de astăzi, Isus mai este numit şi "lumina care luminează pe orice om care vine în lume" (In 1,9). Pe această lumină întunericul nu a cuprins-o (cf. In 1,5). După viteza gândului, Lumina are cea mai mare viteză din univers. Astfel, Isus a venit la noi de Crăciun şi apoi ne-a eliberat la cruce din întunericul păcatului, din sclavia diavolului, din adâncul iadului şi din frica morţii cu viteza luminii şi a iubirii (cf. Is 9,1-3; Evr 2,14-15).

Biblia spune că Isus este oglindirea slavei lui Dumnezeu (cf. Evr 1,3). Iar Dumnezeu a voit ca şi noi oamenii, care purtăm în noi chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26-27), să fim şi noi oglindirea slavei sale, să fim lumină din lumina sa. De aceea, Isus ne-a constituit "lumina lumii", pentru ca, în primul rând, noi să ne întoarcem la el cu viteza gândului şi a luminii; iar apoi, să strălucim cu lumina lui Dumnezeu, lumina faptelor bune peste toţi oamenii din casă (cf. Mt 5,15) şi peste toţi oamenii din lume (cf. Mt 5,16). Unii oamenii au devenit reflexe ale luminii divine, spre fericirea lor şi a altora; iar alţii au devenit reflexe ale întunericului care sufocă lumina, spre nefericirea lor şi a altora.

Cineva povesteşte: "Pe când eram copil, am găsit pe stradă o oglindă făcută ţăndări. Am păstrat ciobul cel mai mare. Am început să mă joc cu ciobul de oglindă şi cu el îndreptam reflexul luminii spre cele mai întunecoase unghere, unde soarele nu putea ajunge niciodată. Devenind mare, am înţeles că prin acel joc de copil Dumnezeu mi-a vorbit de misiunea mea de creştin, aceea de a fi o oglindă care să trimită lumina sa peste oamenii care mai trăiesc încă în întunericul păcatului. Luminat de acel joc de copil, acum pot aduce lumină, adevăr, înţelegere, cunoaştere, bunătate, blândeţe în ascunzătorile din inimile oamenilor şi să schimb ceva măcar în unii (cf. 1Cor 9,22)".

Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) a fost unul dintre oameni care a înţeles că este chemat să lumineze lumea cu lumina divină care locuia în el. De aceea, el se ruga astfel: "Doamne, fă din mine un instrument al împăcării dintre oameni. Unde este ură eu să aduc iubire; unde este vină eu să aduc iertare; unde este dezbinare, eu să aduc unire; unde-i rătăcire, eu să aduc adevărul; unde-i îndoială, eu să aduc credinţă; unde-i disperare, eu să aduc speranţă; unde-i întuneric, eu să aduc lumină; unde-i suferinţă, eu să aduc bucurie".

Asta cere Dumnezeu de la unul fiecare dintre noi, şi asta trebuie să facem cu toţii, să fim în lume oglindirea bunătăţii şi slavei lui Dumnezeu. Evanghelia de astăzi ne spune că sfântul Ioan Botezătorul a dat mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el (cf. In 1,6-7); şi de la el încoace, toţi ucenicii Domnului au făcut la fel şi mulţi oameni au crezut prin ei.

Din această evanghelie atât de bogată aş vrea să reţinem încă o frază foarte grăitoare: "Noi toţi am primit din plinătatea lui har peste har" (In 1,16).

Daţi-mi voie să vă spun o poveste adevărată care va explica acest verset. Cu ani în urmă, trăia într-o mahala a Londrei o prostituată care s-a îmbolnăvit grav. Avea un copil de şcoală. Era conştientă că era pe moarte, de aceea şi-a trimis fiul după un preot care să o ajute să se împace cu Dumnezeu. I-a spus fiului: "Du-te şi adu-mi un preot ca să mă împace cu Dumnezeu". Copilul a ieşit afară căutând o biserică. A mers ceva timp până ce a găsit o biserică. S-a învârtit în jurul ei şi atunci când a sunat la uşă, l-a întâmpinat preotul: "Ce doreşti?" Copilul i-a spus: "Mama mea este pe moarte. Vrea să vii la ea şi s-o ajuţi să se împace cu Dumnezeu ca să ajungă în cer". Preotul o ştia pe femeie. Şi-a luat haina şi umbrela şi a pornit împreună cu copilul. Tot drumul preotul s-a gândit, oare ce o să-i spună? Nici măcar nu putea să-i spună să-şi schimbe viaţa. Ar fi trebuit să şi-o schimbe mai demult, dar acum este prea târziu. După ce i-a ascultat mărturisirea păcatelor, preotul i-a citit un singur verset biblic: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Femeia, care nu era familiară cu acest verset, i-a cerut preotului să i-l mai citească o dată. Apoi, femeia i-a spus preotului: "Vrei să spui că în ciuda faptului că sunt o persoană atât de păcătoasă şi de rea, tot ceea ce trebuie să fac acum este să mă încred în Isus?" Preotul i-a zis: "Da, căci aşa scrie aici!" Acea femeie, chiar atunci, l-a acceptat pe Isus ca mântuitor al ei. Preotul a povestit: "În acea noapte, nu doar acea femeie s-a împăcat cu Dumnezeu, dar eu însumi m-am împăcat cu Dumnezeu".

Toate acestea le-a făcut şi le face Dumnezeu cu noi: ne-a iubit şi ne iubeşte din veşnicie; ne-a vorbit prin profeţi şi ne vorbeşte prin Fiul său Isus; ne-a luminat prin Scripturi şi ne luminează prin Fiul său; ne-a mântuit şi ne mântuieşte prin jertfa lui Isus de la cruce; ne-a iertat şi ne iartă prin Biserica sa; ne-a fericit şi ne fericeşte în paradisul său.

Isus, cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat; Isus, cuvântul lui Dumnezeu continuă să trăiască în mijlocul nostru; Isus, cuvântul lui Dumnezeu este lumină şi viaţă pentru toţi cei care îl primesc. Potrivnicii care au refuzat să se împărtăşească din viaţa şi iubirea sa, au ales să-şi continue viaţă în întuneric şi în umbra morţii.

În prima lectură, sfântul Ioan ne vorbeşte despre Anticrist. Cu Anticrist Ioan identifică pe oamenii care nu l-au primit pe Isus ca mântuitor al lor. Apoi îi identifică pe cei care, după ce l-au primit, l-au părăsit, l-au trădat, s-au separat de comunitatea creştină. Separarea voită de comunitatea creştină înseamnă lepădarea de Cristos, înseamnă lipsirea voită de trupul Domnului şi de credinţă, înseamnă asumarea spiritului lui Anticrist. De aceea, Ioan îi încurajează pe creştini să rămână credincioşi şi statornici, întru Duhul Sfânt, lui Cristos şi comuniunii frăţeşti. Comuniunea cu fraţii în credinţă este semn al trăirii în credinţă şi al lepădării spiritului lui Anticrist.

Lecturile din această ultimă zi a anului, ne-au vorbit despre dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, dragoste manifestată prin Cristos şi Duhul Sfânt, în primul rând pentru ca noi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte le-a făcut şi le face pentru noi; în al doilea rând, pentru ca în lumina lor să ne analizăm şi să vedem cum ne-am purtat faţă de o iubire aşa de mare, cum am preţuit o onoare aşa de mare, cum ne-am deschis şi cum am răspuns la o mântuire aşa de mare (cf. Evr 2,3); şi să vedem dacă nu cumva am avut purtarea lui Anticrist, care nu s-a deschis faţă de o iubire şi mântuire atât de mare; sau chiar dacă ne-am deschis într-un prim moment, să vedem dacă nu l-a părăsit deja, dacă nu am preferat întunericul mai mult decât lumina, din cauza faptelor noastre rele (cf. In 3,19); şi în al treilea rând pentru a-i cere harul convertiri şi al mântuirii.

Ceea ce nu trebuie să uităm niciodată, este că voinţa lui Dumnezeu pentru oricare om pe acest pământ este fericirea. Numai că, după păcat, omul a uitat că voinţa lui Dumnezeu de fericire se împlineşte numai împreună cu el, numai în pace cu el. Sfântul Augustin (354-430) spune: "Dumnezeu astfel a creat inima omului, pentru ca nimeni şi nimic să nu o poate umple şi ferici, decât el însuşi".

În Biblie Dumnezeu este numit "singurul fericit" (cf. 1Tim 6,15). De aceea, el singur luminează şi ferici pe alţii (cf. Ps 118,27). De aceea, el singur dă pacea inimilor. (cf. In 14,27). De aceea, el singur este numit iubirea şi îndurarea desăvârşită (cf. 1In 4,8).

Dar noi, oamenii, pentru a ajunge la fericire, trebuie să venim mai întâi la Dumnezeu, izvorul fericirii, în timp şi în veşnicie; apoi, trebuie să-i fericim pe alţii, în ciuda durerilor noastre. Se spune că odată un prinţ şi-a căutat fericirea, rând pe rând, în sentimentele prietenilor, dar aceştia l-au trădat; apoi în sentimentele viitoarei soţii, dar aceasta i-a fost necredincioasă; apoi în bogăţia câmpurilor sale, dar acestea i-au fost distruse de un rival. Şi aşa s-a trezit bătrân şi bolnav. Cu toate că a fost trădat, înşelat, jefuit, el niciodată nu a făcut rău nimănui, ci totdeauna, asemenea lui Isus, pe unde a trecut a făcut numai bine tuturor (cf. Fap 10,38). Auzind supuşii că stăpânul lor este bolnav, au venit cu toţii să-i mulţumească: care pentru ajutoarele primite, care pentru mângâierile aduse, care pentru sfaturile bune date. Atunci pentru prima dată în viaţa lui s-a simţit fericit. Atunci a înţeles că singura cale de a fi fericit pe pământ este să-i fericeşti pe alţii. Şi s-a vindecat instantaneu.

Creştinule, vrei să fii fericit, aici şi în veşnicie? Lasă iubirea creaturilor şi vino la iubirea lui Dumnezeu! Lasă-te condus de Cuvântul lui Dumnezeu! Lasă-te pătruns de lumina lui Dumnezeu! Vino la el cu viaţa ta păcătoasă, mărturiseşte-i cu părere de rău şi cu hotărâre de îndreptare păcatele tale, şi el care este credincios şi drept, te va ierta şi te va ferici (cf. 1In 1,9)! Imită-l pe Dumnezeu în dragostea sa faţă de oameni: luminează şi fericeşte-i pe alţii; dă pace şi iertare greşiţilor tăi; fii iubitor şi îndurător faţă de toţi!

Iată câteva hotărâri bune de luat acum la sfârşit de an: Să ne convertim ca fiul risipitor (Lc 15,14)! Să slujim Domnului ca Iosue (Ios 24,15)! Să-l iubim pe Domnul ca David (Ps 116,1-2)! Să luminăm lumea cu lumina lui Dumnezeu ca Ioan Botezătorul şi ca toţi ucenicii buni ai Domnului (cf. In 1,6-7; Mt 5,14-16)! Să mergem pe urmele Domnului ca mulţimea nenumărată a celor mântuiţi (cf. Ap 7,9)!

Şi să reţinem şi ceea ce un suflet ales spunea odată: "Pentru că timpul zboară fără întoarcere (cf. Iob 7,6), pentru că viaţa trece ca un abur (cf. Iac 4,14), pentru că vine noapte când nimeni nu mai poate lucra nimic (cf. In 9,4), dacă este cineva căruia trebuie să-i spunem: «Te iubesc!», să i-o spunem astăzi!; dacă este cineva căruia trebuie să-i şoptim: «Te iert!», să i-o spunem astăzi!; dacă este cineva căruia trebuie să-i spunem: «Am greşit, îmi pare rău, iartă-mă!», să i-o spunem astăzi; dacă este cineva care are nevoie să-i spunem: «Am încredere în tine!», să i-o spunem astăzi; dacă nu l-am primit încă pe Isus ca Mântuitor, să i-o spunem tot astăzi: «Domnul meu şi Dumnezeu meu, vino ca mântuitor al meu»!" Iar, Domnul zice: "La vremea potrivită, te-am ascultat; în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii" (2Cor 6,2).

Şi acum o rugăciune de încheiere de an: "Doamne, stăpânul timpului şi al veşniciei, al tău este trecutul prezentul şi viitorul. La terminarea acestui un an, voim să-ţi mulţumim pentru tot ce am primit de la tine. Îţi mulţumim pentru viaţa pe care ne-ai dat-o, pentru dragostea pe care ne-ai arătat-o, pentru florile care ne-au încântat, pentru aerul pe care l-am respirat, pentru soarele care ne-a desfătat, pentru fericirea cu care ne-ai bucurat şi pentru durerile cu care ne-ai încercat. Iartă-ne necorespunderea la atâtea daruri minunate! Îţi cerem iertare şi pentru tot egoismul, păcatele şi lenea noastră spirituală. Îţi oferim puţinul bine pe care l-am făcut anul acesta: îţi oferim micul nostru apostolat, puţina noastră muncă pentru slava ta. Îţi prezentăm, Doamne, persoanele dragi nouă: părinţii, fraţii, surorile, soţii, soţiile, copiii, rudele, prietenii, pe toţi oamenii, şi chiar pe duşmanii noştri. Îţi cerem pentru noi şi pentru cei amintiţi: credinţă, speranţă, dragoste, apostolat, pace, bucurie, putere, prudenţă, luciditate, înţelepciune şi mântuire. Îţi prezentăm, Doamne, şi pe dragii noştri răposaţi, ca să le dai lumina şi fericirea veşnică. Închide, Doamne, inimile, ochii, urechile şi buzele noastre la toată falsitatea, la toate cuvintele mincinoase şi la toate acţiunile egoiste sau tăioase! Deschide fiinţa noastră numai la ceea ce este bun şi sfânt, ca să ajungem în gloria ta veşnică! Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 15.