Audienţă acordată participanţilor la al III-lea Congres Mondial al Mişcărilor Ecleziale şi al Noilor Comunităţi (22 noiembrie 2014)

Sâmbătă, 22 noiembrie 2014, în Sala Clementină din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţă pe participanţii la al treilea Congres Mondial al Mişcărilor Ecleziale şi al Noilor Comunităţi cu tema "Bucuria Evangheliei: o bucurie misionară..." (cf. Evangelii gaudium, 21), promovat şi organizat în aceste zile la Roma de Consiliul Pontifical pentru Laici, la Colegiul Pontifical Maria Mater Ecclesiae. Publicăm în continuare discursul pe care papa l-a adresat celor prezenţi în timpul audienţei:

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Vă primesc cu plăcere cu ocazia Congresului pe care-l celebraţi cu sprijinul Consiliului Pontifical pentru Laici. Îi mulţumesc cardinalului Ryłko, şi pentru cuvintele sale, şi monseniorului Clemens. În centrul atenţiei voastre în aceste zile sunt două elemente esenţiale ale vieţii creştine: convertirea şi misiunea. Ele sunt intim legate. De fapt, fără o convertire autentică a inimii şi a minţii nu se vesteşte Evanghelia, dar dacă nu ne deschidem la misiune nu este posibilă convertirea, iar credinţa devine sterilă. Mişcările şi noile comunităţi pe care voi le reprezentaţi sunt de acum proiectate spre faza maturităţii ecleziale, care cere o atitudine vigilentă de convertire permanentă, cu scopul de a face mai vie şi rodnică determinarea evanghelizatoare. De aceea, doresc să vă ofer câteva sugestii pentru drumul vostru de credinţă şi de viaţă eclezială.

1. Înainte de toate este necesar să se păstreze prospeţimea carismei: să nu se ruineze acea prospeţime! Prospeţimea carismei! Reînnoind mereu "prima iubire" (cf. Ap 2,4). De fapt, cu timpul creşte tentaţia de a ne mulţumi, de a ne bloca în scheme asiguratoare, dar sterile. Tentaţia de a închide Duhul în cuşcă: aceasta este o tentaţie! Totuşi, "realitatea este mai importantă decât ideea" (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 231-233); dacă o anumită instituţionalizare a carismei este necesară pentru însăşi supravieţuirea sa, nu trebuie să ne înşelăm că structurile externe pot să garanteze acţiunea Duhului Sfânt. Noutatea experienţelor voastre nu constă în metode şi în forme, care sunt şi ele importante, ci în dispoziţia de a răspunde cu entuziasm reînnoit la chemarea Domnului: acest curaj evanghelic a permis naşterea mişcărilor voastre şi a noilor comunităţi. Dacă formele şi metodele sunt apărate pentru ele însele devin ideologice, departe de realitatea care este în continuă evoluţie; închise la noutatea Duhului, vor ajunge să sufoce carisma însăşi care le-a generat. Trebuie să vă întoarceţi mereu la izvoarele carismelor şi veţi regăsi elanul pentru a înfrunta provocările. Voi n-aţi făcut o astfel de şcoală de spiritualitate; n-aţi făcut o astfel de instituţie de spiritualitate; nu aveţi un mic grup... Nu! Mişcare! Mereu pe drum, mereu în mişcare, mereu deschisă la surprizele lui Dumnezeu, care vin în sintonie cu prima chemare a mişcării, acea carismă fundamentală.

2. O altă problemă se referă la modul de a primi şi a însoţi pe oamenii din timpul nostru, îndeosebi pe tineri (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 105-106). Facem parte dintr-o omenire rănită - trebuie să spunem asta! - unde toate agenţiile educative, în special cea mai importantă, familia, au grave dificultăţi cam peste tot în lume. Omul de astăzi trăieşte serioase probleme de identitate şi îi este greu să facă propriile alegeri; de aceea are o dispoziţie de a se lăsa condiţionat, de a delega altora deciziile importante ale vieţii. Trebuie rezistat la tentaţia de a înlocui libertatea persoanelor şi de a le conduce fără a aştepta ca să se maturizeze realmente. Fiecare persoană are timpul său, merge în modul său şi trebuie să însoţim acest drum. Un progres moral sau spiritual obţinut bazându-se pe imaturitatea oamenilor este un succes aparent, destinat să naufragieze. Mai bine puţini, dar mergând mereu fără a căuta spectacolul! În schimb educaţia creştină cere o însoţire răbdătoare care ştie să aştepte timpii fiecăruia, aşa cum face Domnul cu fiecare dintre noi: Domnul are răbdare cu noi! Răbdarea este singura cale pentru a iubi cu adevărat şi a duce persoanele la o relaţie sinceră cu Domnul.

3. O altă indicaţie este aceea de a nu uita că binele cele mai preţios, sigiliul Duhului Sfânt, este comuniunea. Este vorba despre harul suprem pe care Isus ni l-a dobândit pe cruce, harul pe care ca înviat îl cere pentru noi neîncetat, arătând rănile sale glorioase Tatălui: "După cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Pentru ca lumea să creadă că Isus este Domnul este nevoie ca să vadă comuniunea dintre creştini, dar dacă se văd diviziuni, rivalităţi şi vorbire de rău, terorismul bârfelor, vă rog... dacă se văd aceste lucruri, oricare ar fi cauza, cum se poate evangheliza? Amintiţi-vă şi de acest principiu: "unitatea prevalează asupra conflictului" (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 226-230), pentru că fratele valorează mai mult decât poziţiile noastre personale: pentru el Cristos şi-a vărsat sângele (cf. 1Pt 1,18-19), pentru ideile mele n-a vărsat nimic! Apoi, adevărata comuniune nu poate să existe într-o mişcare sau într-o nouă comunitate dacă nu se integrează în comuniunea mai mare care este Sfânta noastră Maică Biserică Ierarhică. Totul este superior părţii (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 234-237) şi partea are sens în relaţie cu totul. În afară de asta, comuniunea constă şi în a înfrunta împreună şi uniţi problemele cele mai importante, cum ar fi viaţa, familia, pacea, lupta împotriva sărăciei în toate formele sale, libertatea religioasă şi de educaţie. Îndeosebi, mişcările şi comunităţile sunt chemate să colaboreze pentru a contribui să vindece rănile produse de o mentalitate globalizată care pune în centru consumul, uitându-l pe Dumnezeu şi valorile esenţiale ale existenţei.

Aşadar, pentru a ajunge la maturitatea eclezială menţineţi - repet asta - prospeţimea carismei, respectaţi libertatea persoanelor şi căutaţi mereu comuniunea. Însă nu uitaţi că, pentru a ajunge la această ţintă, convertirea trebuie să fie misionară: forţa de a depăşi tentaţiile şi neajunsurile vine din bucuria profundă a vestirii Evangheliei, care este la baza tuturor carismelor voastre. De fapt, "când Biserica cheamă la activitatea evanghelizatoare, nu face altceva decât să indice creştinilor adevăratul dinamism al realizării personale" (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 10), adevărata motivaţie pentru a reînnoi propria viaţă, pentru că misiunea este participare la misiunea lui Cristos care ne precede mereu şi ne însoţeşte în evanghelizare.

Iubiţi fraţi şi surori, voi aţi adus deja multe roade Bisericii şi lumii întregi, dar veţi aduce altele şi mai mari cu ajutorul Duhului Sfânt, care mereu trezeşte şi reînnoieşte daruri şi carisme, şi cu mijlocirea Mariei, care nu încetează să ajute şi să însoţească pe copiii săi. Mergeţi înainte: mereu în mişcare... Nu vă opriţi niciodată! Mereu în mişcare! Vă asigur rugăciunea mea şi vă cer să vă rugaţi pentru mine - am nevoie cu adevărat de asta - în timp ce din inimă vă binecuvântez.

Acum vă cer, toţi împreună, s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, care a simţit această experienţă de a păstra mereu prospeţimea primei întâlniri cu Dumnezeu, de a merge înainte cu umilinţă, dar mereu în mişcare, respectând timpul persoanelor. Şi apoi ca să nu încetăm niciodată să avem această inimă misionară.

Bucură-te, Marie...

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.