Reflecţie: Oamenii regelui

O poveste veche, de pe vremea când Dumnezeu umbla pe pământ cu sfântul Petru, spune că, într-o zi - aşa, mai spre seară - Tatăl nostru s-a aşezat la umbra unui nuc şi privind apusul, i-a spus sfântului Petru:

"Uite, tu nu ştii, dar chiar înainte de a începe să fac lumea, m-am întors o clipă cu gândul în mine şi m-am întrebat: Oare să fac lumea sau nu; Oare să fac munţii şi apele şi florile şi pădurile şi vieţuitoarele sau nu? Şi omul... sau nu?"

Şi atunci, spune mai departe povestea, la fel ca în Cartea Cărţilor, "Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie" (Gen 2,5:7). "Iar de atunci - spuse bunul Dumnezeu oftând - Adam se întreabă mereu: Oare lumea a apărut din nimic, la întâmplare, sau a fost creată? Oare lumea există cu adevărat? Dar eu, eu chiar exist? Şi dacă exist, încotro merg? Adam e oglinda mea, dar el nu îşi vede chipul adevărat - fiindcă priveşte mereu în pământ, nu la cer. Şi, fiindcă urmaşii lui sunt copleşiţi de gloria pe care şi-o acordă unii altora, i-am făcut să-l vadă pe Fiul meu drept Regele Universului - poate aşa or să se uite la cer".

"Dar, Tăticule - spuse sfântul Petru - văd că te apleci mereu la urechea fiecăruia şi-i şopteşti ceva..."

"Da, le spun mereu: priviţi la cer, priviţi sus şi mai sus de cer, fiţi ca lumina infinită, fiţi înăuntrul ei şi rămâneţi deasupra, adică în inima mea. Vă iubesc, vă iubesc, vă iubesc..."

Se ridicară amândoi şi, în timp ce noaptea se lăsa blând, Dumnezeu şi sfântul Petru porniră mai departe, să caute oamenii-lumină - oamenii Regelui.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 18.