Reflecţie la duminica a XXXII-a de peste an - A

"Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos" (Fil 3,20).

Pentru că Isus, Mirele divin care are mireasă (cf. In 3,29), ştia că va fi luat curând de lângă mireasa sa (cf. Mt 9,15), ştia că timpul plecării sale din această lume este aproape (cf. Mt 26,18), ştia că merge să moară pentru curăţia miresei sale şi să învie spre justificarea ei (cf. Rom 4,25), ştia că se va înălţa la cer pentru a-i pregăti un loc în casa Tatălui său (cf. In 14,2-3), ştia că se va întoarce pentru a o lua la el ca să fie veşnic împreună (cf. In 17,24), pentru a-i încuraja pe toţi ucenicii săi, mireasa sa din toate timpurile, în aşteptarea revenirii sale glorioase, a rostit parabola celor 10 fecioare invitate la nuntă (cf. Mt 25,1-13).

Probabil că atunci când Isus a rostit parabola celor 10 fecioare invitate la nuntă el şi apostolii săi erau martori la desfăşurarea unei nunţi. Potrivit obiceiului oriental, o nuntă avea două momente. Mai întâi mirele şi prietenii săi porneau de la casa sa spre casa miresei, pentru a o cere de soţie de la părinţii ei. Apoi mirele, mireasa şi tot alaiul se întorceau la casa mirelui pentru ospăţul de nuntă. Ceremonialul de nuntă avea loc noaptea, în amintirea eliberării din Egipt, când Domnul a venit noaptea şi şi-a luat mireasa din ţara sclaviei şi a purtat-o ca pe aripi de vultur în Ţara Canaanului (cf. Ex 19,4), ţară în care curge lapte şi miere (cf. Lev 20,24).

Pentru a urma tradiţia acelei nopţi a eliberării, unde lumina era cerească (cf. Ex 13,21), au fost invitate zece fecioare care să poarte candele aprinse înaintea Mirelui divin (cf. Num 8,2); cele care vor avea şi vor purta această lumină înaintea Mirelui vor intra alături de mire în sala de nuntă.

Adevărurile proclamate în parabola celor 10 fecioare invitate la nuntă sunt îmbrăcate în simbol. Astfel: Mirele simbolizează pe Cristos, iar mireasa simbolizează Biserica (cf. Ap 21,9); Nunta este simbolul nunţii veşnice a lui Isus cu Biserica sa (cf. Ap 22,17). Întârzierea Mirelui simbolizează perioada de aşteptare şi veghere a Bisericii dintre cele două veniri ale lui Isus (cf. Mt 25,13; Fil 3,20). Casa mirelui este simbolul împărăţiei cerurilor (cf. Mt 25,1). Cifra zece este simbolul totalităţii celor chemaţi la mântuire. Cifra cinci reprezintă simbolul celor cinci simţuri ale omului: văz, auz, gust, miros şi pipăit; simţuri puse sau nu în slujba Domnului: "Lumina celor neprihăniţi arde voioasă, dar candela celor răi se stinge" (Prov 13,9); "Lumina celui rău se va stinge, şi flacăra din focul lui nu va mai străluci" (Iob 18,5). Vasul pentru ulei simbolizează fiinţa omului (cf. 2Cor 4,7). Candela simbolizează cuvântul lui Dumnezeu care luminează viaţa omului. (cf. Ps 119,105). Uleiul simbolizează darurile Duhului Sfânt care conduc viaţa omului (cf. Zah 4,2), care dau autoritate şi putere pentru împlinirea unor misiuni mântuitoare (cf. Is 61,1; Lc 4,18; Fap 10,38) şi harul de a trăi ca fii ai luminii (cf. Mt 5,14-16).

În parabolă toate cele zece fecioare au fost invitate, dar nu toate l-au întâmpinat pregătite pe Mire. Toate aveau candele, dar nu toate au luminat faţa Mirelui. Toate se numeau fecioare, dar nu poate erau înţelepte, ca să poată intra cu mirele în sala nunţii. Cinci erau înţelepte şi cinci erau nechibzuite.

Pentru un timp nu s-a văzut nici o deosebire între cele 10 fecioare invitate la nuntă, aşa cum iarna nu se vede deosebirea între solul bun şi solul rău, dintre pomii verzi şi cei uscaţi, dintre grâu şi neghină. Şi aşa cum la sosirea primăverii se vede deosebirea dintre pământul bun şi cel rău, dintre copacul uscat şi cel verde, dintre grâu şi neghină, tot astfel numai la sosirea mirelui s-a văzut deosebirea dintre toate aceste fecioare, s-a văzut că unele au fost înţelepte şi altele au fost nechibzuite, că unele aveau candele aprinse şi altele aveau candele stinse, că unele au intrat în sala nunţii şi altele au rămas afară plângând.

Biblia ne vorbeşte despre "creştini fecioare înţelepte" şi "creştinii fecioare nechibzuite".

Creştinii "fecioare înţelepte", aşa cum spune prima lectură de astăzi, iubesc şi meditează cu plăcere înţelepciunea; ei o caută până o găsesc şi nu obosesc căutând-o; ei se gândesc numai la ea şi îşi sacrifică somnul pentru ea. (cf. Înţ 6,13-17). Ei ştiu că înţelepciunea este Cristos (cf. 1Cor 1,24). Ei vin la Cristos şi cer înţelepciunea (cf. Iac 1,5). Ei spun cu psalmistul: "Sufletul meu e însetat de tine, Doamne, Dumnezeul meu" (Ps 63,2)! Ei nu se descurajează ca ceilalţi care nu au speranţă (cf. 1Tes 4,13). Ei "cumpără adevărul, şi nu-l vând" (Prov 23,23). De aceea, ştiu cum să trăiască ca fii ai lui Dumnezeu şi ştiu să-l aştepte şi să-l întâmpine pe Mirele ceresc, ca să poată intra cu el la nunta veşnică.

Creştinii "fecioare nechibzuite" nu au înţelepciunea lui Dumnezeu, şi pentru asta sunt comparaţi cu plantele fără rădăcină (cf. Mt 13,5-6.20-21), cu pomii cu frunze şi fără rod (cf. Mt 21,19); cu norii denşi, dar fără apă, cu stâncile ascunse ucigătoare (cf. Iuda 1,12); cu înşelătorii care din gură vorbesc dulce, dar în inimă poartă războiul (cf. Ps 55,21), cu răii care numai spun: Doamne, Doamne, dar nu împlinesc voinţa lui Doamne, Doamne (cf. Mt 7,22); cu oportuniştii care numai au mâncat şi au băut cu Domnul, dar nu s-au convertit (cf. Lc 13,26-27); cu iubitori de sine şi de cele pământeşti, care au numai o formă de evlavie (cf. 2Tim 3,1-5); cu necredincioşii care, văzând întârzierea mirelui şi stăpânului lor, s-au dedat la rele (cf. Lc 12,45-46); cu nechibzuiţii din zilele lui Noe care, uitând de Dumnezeu şi de viaţa veşnică, mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă şi potopul i-a luat pe toţi (cf. Mt 24,26-28).

O viziunea avută de sfânta Matilda (895-968), soţia regelui Henric I (876-936) al Germaniei, îi cuprinde pe toţi creştinii, înţelepţi şi nechibzuiţi. Sfânta Matilda a văzut inimile oamenilor, care erau ca nişte candele mici legate prin trei lănţişoare de inima lui Isus, inimă din care se revărsa în ele ulei pentru lumină. Unele candele erau pline cu ulei, căci erau ţinute drepte de toate cele trei lănţişoare. Alte inimi erau ţinute numai de două lănţişoare, de aceea aveau cea mai mare parte din ulei vărsată. Altele atârnau ţinute numai într-un lănţişor şi aveau tot uleiul vărsat. Altele erau căzute de tot. Cele trei lănţişoare însemnau cele trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea (cf. 1Cor 13,13). Candelele ţinute de toate cele trei lănţişoare erau sufletele în starea harului; cele ţinute în două erau sufletele care au pierdut iubirea, având numai credinţa şi speranţa în Dumnezeu; cele cu un singur lănţişor erau cele care nu mai aveau decât credinţa; cele căzute în prăpastie sunt sufletele total despărţite de Dumnezeu.

La miezul nopţii s-a auzit un strigăt: "Iată, vine mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" De multe ori Dumnezeu a venit şi vine "noaptea", ca un hoţ, când oamenii ori dorm, ori sunt în toiul păcatelor (cf. 1Tes 5,2.7); vine "iute ca fulgerul" şi "în ceasul când oamenii nici nu se gândesc" (cf. Mt 24,27.44); "vine într-o clipă, într-o clipeală de ochi" (1Cor 15,51-52), pentru a vedea cine veghează sau nu. De aceea, Isus, ne cere tuturor: "Vegheaţi, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul" (Mt 25,13). "Vegheaţi şi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă aşteptaţi" (Mt 24,42.44). Să trăim ca şi cum Cristos s-ar întoarce astăzi, căci el spune: "Iată, eu vin curând şi răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui" (Ap 22,12).

Mirele a venit la timpul cel mai întunecat din noapte, când nimeni nu mai poate lucra nimic (cf. In 9,4). Tot aşa, venirea a doua a Domnului Cristos, venirea lui Cristos pentru nunta veşnică, va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ, în culmea păcatului şi a neputinţei spirituale. Zilele lui Noe şi ale lui Lot au fost imagini pentru starea care va fi în lume înainte de venirea Fiului omului (cf. Mt 24,37-38; Lc 17,26-27). De aceea, Isus întreabă: "Când va veni Fiul Omului, v-a mai găsi el credinţă pe pământ" (Lc 18,8)? În zilele lui Noe (2970 î.C.), pământul ajunsese plin de violenţă şi necurăţii, iar majoritatea oamenilor au ales să urmeze pe satana. În zilele dinaintea venirii lui Isus, satana va lucra cu toată puterea, cu toate amăgirile şi cu toate nelegiuirile (cf. 2Tes 2,9-10). Atunci numai cei care au rămas statornici până la sfârşit vor fi mântuiţi (cf. Mt 24,13). De aceea, psalmistul se ruga: "Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic" (Ps 51,12).

Cei neveghetori, asemenea fecioarelor nechibzuite, vor cere atunci celor veghetori: "Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele"! Nimeni nu poate primi de la altul ceea trebuia să-şi procure el însuşi pentru mântuirea lui, căci mântuirea este o lucrare personală. În ziua judecăţii, mulţi se vor agăţa chiar şi de ocaziile ratate şi îi vor cere lui Isus să-i primească în împărăţia cerurilor, spunând: "Noi am mâncat şi am băut cu tine; tu ai învăţat pe uliţele noastre; noi am proorocit în Numele tău; noi am scos diavoli în Numele tău; noi am făcut minuni în Numele tău". Atunci, el le va răspunde: "Nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la mine, voi toţi lucrători ai fărădelegii" (cf. Lc 13,26-27; Mt 7,22).

Contesa de Chatelet (1706-1749), deşi botezată şi crescută în credinţă, a susţinut mereu cu Voltaire (1694-1778) că religia este o superstiţie. Ajunsă pe patul de moarte şi-a dat seama de greşeala făcută şi a trimis după preot. Însă când a sosit preotul contesa era un cadavru. "Dumnezeu nu se lasă batjocorât. Ceea ce omul seamnă aceea va şi culege" (Gal 6,7) "Nu oricine îmi zice: Doamne! Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui" (Mt 7,21-23). Prea târziu s-a decis pentru Dumnezeu. Isus spune ca în ceasul morţii să fii gata, nu atunci să începi pregătirea (cf. Mt 24,42.44).

"Mirele zăbovea". Petru ne zice: "Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă" (2Pt 3,9).

Este o istorioară creştină care ne vorbeşte despre un clovn ce era la curtea unui rege. Clovnii erau nebunii regelui; ei aveau voie să spună regelui orice adevăr. Într-o zi, regele îi face cadou clovnului său un sceptru de paie şi îi spune: "Să dai acest sceptru de paie celui mai prost decât tine, dacă-l vei găsi vreodată". După vreo 30 de ani de la acest eveniment, regele s-a îmbolnăvit rău de tot. Era pe patul de moarte. Clovnul vine şi-l întreabă: "Maiestate, vă e rău?". Regele spune: "Nu mi-e rău, mor". "Vai, maiestate, ce rău îmi pare! V-aţi pregătit"? "Pentru ce să mă pregătesc"? "Pentru drumul veşniciei"!. "Crezi că am avut timp"? "Vă duceti dincolo şi nu v-aţi pregătit"? "Nu"! "Trebuia să vă pregătiţi tot timpul vieţii". "Nu m-am pregătit". "Am găsit omul mai prost decât mine. Poftim sceptru de paie!". Biblia ne spune: "Gândeşte-te mereu la cele din urmă ale tale şi în veci nu vei păcătui" ( Sir 7,6).

"Şi uşa a fost închisă". "Doamne, Doamne, deschide-ne"! Prea târziu aţi ajuns! La potop, Dumnezeu a închis uşa corabiei (cf. Gen 7,16). La nunta Fiului, tot Dumnezeu a închis uşa sălii de nuntă (cf. Mt 25,10). Sentimentele care le-au cuprins pe fecioarele nechibzuite, sunt asemănătoare cu cele ale lui Esau, care a scos mari ţipete de amărăciune pentru că pierduse dreptul de întâi născut (cf. Gen 27,34; Evr 12,17); sau cu cele ale oamenilor din timpul potopului care disperaţi alergau la corabie (cf. Gen 7,16). Excluderea celor pierduţi de la ospăţul veşnic de nuntă, va fi rezultatul propriei lor alegeri.

Există o istorioară creştină care ne spune că soţul unei femei a refuzat toată viaţa să frecventeze biserica, să asculte şi să primească cuvântul lui Dumnezeu, să-şi purifice sufletul de păcate şi să se hrănească spre viaţa cea veşnică cu trupul şi sângele lui Isus. Când soţia îl chema cu bunătate la întâlnirea duminicală cu Domnul, el răspundea batjocoritor: "Las că mergi tu şi pentru mine"! Dar s-a întâmplat că soţia a murit înaintea lui, şi a fost primită de Dumnezeu în cer. Dar nici măcar atunci n-a intrat în biserică şi nici nu s-a spovedit şi împărtăşit. A fost o ocazie bună pe care i-a oferit-o Dumnezeu prin moartea soţiei. A fost lăsat în viaţă ca să se convertească, dar a refuzat. A murit şi el ca toţi oamenii, şi a voit să meargă lângă soţia sa din cer, spunând Domnului: "Doamne, deschide-mi ca să fiu lângă soţia mea"! Dar Dumnezeu i-a răspuns cu însăşi cuvintele sale: "Lasă că a intrat ea şi pentru tine!" "Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Gal 6,7).

Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), comentând parabola celor zece fecioare invitate la nuntă, spunea; "Fraţilor, cât mai avem timp să facem binele, pentru că ceea ce am făcut până acum este prea puţin!"

Între fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite este o deosebire ca între fecioarele dăruite lui Dumnezeu şi femeile care iubesc lumea; unele iubesc cerul şi se îngrijesc cum să-i placă Domnului, ca să fie sfinte şi cu trupul şi cu duhul; iar celelalte iubesc lumea şi se îngrijesc cum să placă bărbaţilor şi lumii (cf. 1Cor 7,34). Sfântul Paul le spunea creştinilor păstoriţi de el: "Sunt gelos pe voi, pentru că v-am logodit cu Isus, ca să vă înfăţişez înaintea lui ca pe o fecioară curată" (2Cor 11,2). Creştinul care voieşte să fie ca o fecioară înţeleaptă trebuie să-l caute mai întâi pe Isus şi împărăţia lui Dumnezeu" (cf. Mt 6,33).

Există o povestioară veche, unde este vorba despre un îndrăgostit care, ajungând la căsuţa în care locuia iubita sa, bate la uşă. Cine-i? întreabă ea dinăuntru. Sunt eu, iubitul tău, răspunde el. Îmi pare rău, răspunse ea, casa este foarte mică şi nu există loc pentru doi. El pleacă în deşert, să-şi purifice iubirea. La câtva timp, se întoarce. Aceeaşi întrebare şi acelaşi răspuns: Casa este foarte mică şi nu există loc pentru doi. Pleacă din nou şi, după un oarecare timp, se întoarce iar la casa iubitei sale. Bate din nou la uşă. Aude aceeaşi întrebare: Cine-i? El, fără să se mai gândească la sine, pentru că se gândea numai la ea, a răspuns: Sunt tu. Şi atunci uşa s-a deschis. Nici în cer nu este loc pentru doi. Până nu vom fi una cu Isus în simţiri, gânduri, cuvinte şi fapte, nu vom putea intra cu Isus la nunta veşnică (cf. 1In 2,6).

Lectura a doua de astăzi ne spune ce va fi cu cei credincioşi la sfârşitul vieţii: "Dumnezeu îi va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei care au adormit în el. Domnul se va coborî din cer. Mai întâi îi va învia cei morţi în Cristos; apoi pe noi, care vom fi rămas în viaţă până atunci; vom fi răpiţi împreună cu ei în norii cerului, ca să-l întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Astfel vom fi pentru totdeauna împreună cu Domnul" (1Tes 4,14-17). Mulţumim lui Dumnezeu pentru o aşa mare onoare, pentru o aşa frumoasă promisiune şi pentru o aşa mare speranţă!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.