Reflecţie la duminica I din Advent - B

"Întoarce-ne la tine, Doamne, şi vom fi mântuiţi" (Ps 80,4).

Cu această duminică am intrat în noul an liturgic, an notat simbolic anul "B", an în care vom umbla călăuziţi, în marea lui parte, de Evanghelia după sfântul Marcu. Dar, cu această duminică, am intrat şi în timpul sfânt al Adventului, timp de aşteptare, de veghere activă şi de pregătire pentru sărbătoarea anuală a naşterii sale de la Crăciun, apoi pentru venirea sa de a doua de la sfârşitul lumii păcatului; dar, mai ales, timp de părăsirea a păcatelor şi de primire zilnică a lui Isus rămas în mijlocul nostru în cuvântul Scripturilor şi în Euharistie.

Duminica trecută l-am sărbătorit pe Isus Cristos, Regele Universului, care acum stă la dreapta lui Dumnezeu (cf. Mc 16,19); pe Isus Cristos, Regele Universului, care a primit toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18; Ap 5,12); pe Isus Cristos, Regele Universului, care acum lucrează împreună cu Tatăl (cf. In 5,17) şi cu Duhul Sfânt, dar şi cu îngerii şi sfinţii, la locuinţele noastre promise în cer (cf. In 14,2); pe Isus Cristos, Regele Universului, care va reveni pe pământ (cf. In 14,3; Fap 1,11); pe Isus Cristos, Regele Universului, care îi va judeca pe cei vii şi pe cei morţi (cf. Mt 16,27; 25,32-33; Ap 22,12; Dan 7,10); pe Isus Cristos, Regele Universului, care îi va lua pe cei aleşi în lăcaşurile veşnice din împărăţia sa (cf. In 14,3; 17,24).

În această duminică, numită prima duminică din Advent, din noul an liturgic "B", Biserica, pe baza lecturilor sfinte, ne îndeamnă să fim atenţi şi să veghem activ, căci Isus, Regele glorios al întregului univers, stă gata să revină ca judecător şi răsplătitor şi poate reveni în orice clipă: "Fie seara, fie la miezul nopţii, fie la cântatul cocoşului, fie dimineaţa" (Mc 13,35).

Există o piesă de teatru, scrisă de Samuel Becket (1906-1989), care se numeşte: "Aşteptându-l pe Godot". Piesa descrie suferinţa a doi bărbaţi rătăciţi în pustiu care aşteaptă de a fi salvaţi de un anume Godot, pe care nici nu-l cunoşteau şi despre care nici nu ştiau dacă o să vină. Aşteptarea lor devenise atât de apăsătoare, că unul dintre ei voia chiar să se spânzure, dacă nu-l oprea colegul său. Scriptura spune prin gura psalmistului: "Mântuirea de la oameni este zadarnică" (Ps 60,12); iar prin gura lui profetului Habacuc: "Domnul se va arăta şi nu ne va înşela; de va zăbovi, aşteaptă-l, căci va veni şi nu va întârzia" (Hab 2,3).

Deci noi nu aşteptăm un salvator necunoscut şi nici pe unul despre care nu suntem siguri dacă vine, căci, pentru noi, Mesia, salvatorul, a venit deja în persoana lui Isus, ne-a predicat evanghelia, ne-a lăsat toate bogăţiile casei sale (cf. Mc 13,34), ne-a lăsat şi bogăţiile cuvântului şi ale cunoaşterii lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,5); apoi a suferit, a murit şi a înviat, pentru a putea fi mântuiţi. Acum îl aşteptăm, administrând, lucrând şi veghind activ, ca el să vină şi să ne ia în cer, aşa cum ne-a promis (cf. In 14,3).

Scurta parabolă de astăzi îl prezintă pe Isus, Regele Universului, sub imaginea unui om nobil, care şi-a chemat slujitorii, le-a lăsat în grijă casa şi toate bunurile sale, spre bună administraţie, a încredinţat fiecăruia lucrul lui, le-a poruncit la toţi să vegheze la întoarcerea lui şi a plecat într-o călătorie (cf. Mc 13,33-37).

Trebuie să spunem că Isus a rostit această mică parabolă cu puţi înainte de patima, moartea şi învierea sa. În cursul acestei Evanghelii, Isus repetă de patru ori acest cuvânt: "Vegheaţi!" Sfântul Petru i-a dictat acest cuvinte sfântului Marcu, secretarul său. Sfântul Petru insistă mult pe îndemnul de "veghere" al lui Isus, căci pentru un timp el însuşi a fost omul care nu a vegheat: a vorbit când trebuia să tacă, a tăcut când trebuia să vorbească, a dormit când trebuia să vegheze şi să se roage, s-a îndoit când trebuia să creadă, s-a lepădat când trebuia să mărturisească, a fugit când trebuia să rămână să-i întărească pe fraţi.

În evanghelia de astăzi, Isus insistă asupra vegherea tuturor şi în mod deosebit pe cea a portarului, căci în timpul nopţii păcatului, când va fi întoarcerea lui, "portarul" are o importanţă deosebită, pentru că el este cel care trebuie să apere casa de cei care ar putea să o atace, să nu deschidă poarta oricui şi să fie primul care să o deschidă stăpânului când se va întoarce.

Istoria ne spune că un portar al cetăţii Troia, pe la anul 1200 î.C., nu a vegheat destul de atent şi a primit în cetate un "dar" al grecilor, rămas proverbial sub numele de "Calul troian". În acest "cal", grecii au ascuns 500 de ostaşi, care, noaptea, ieşind din acel cal, au deschis porţile cetăţii şi astfel Troia a pierdut un război ca şi câştigat. Altă dată, un portar al grecilor nu a vegheat destul, a uitat deschisă o portiţă mică prin care turcii, intrând, au deschis porţile cetăţii, iar acest fapt a dus la căderea Constantinopolului sub turci, din 29 mai 1453. Mai actual, mai modern, putem spune că lipsa de veghere ar mai putea fi comparată cu "adormirea la volan", care este o dramă, atât pentru şofer, cât şi pentru mulţi oameni din jur.

Dar, pe lângă vegherea în plan material, mai este şi o veghere spirituală, şi tocmai la aceasta se referă Isus astăzi. Sfântul apostol Ioan ne spune că piscina vindecătoare din Betezda, de lângă "Poarta oilor", avea cinci pridvoare, pe unde oamenii puteau să intre în apa miraculoasă ca să se vindece (cf. In 5,2). Parafrazând, putem spune că şi fiecare om are cinci simţuri prin care poate intra mântuirea ori pierzarea. De aceea trebuie să fie o pază specială la fiecare poartă a simţurilor noastre. Adam şi Eva n-au vegheat la porţile simţurilor lor şi prin ele a intrat satana în inima lor şi i-a dus la despărţirea de Dumnezeu (cf. Gen 3,1-24). Esau n-a vegheat asupra simţurilor lui şi a pierdut dreptul de întâi născut (cf. Gen 25,27-34). Solomon n-a vegheat asupra simţurilor lui şi a ajuns închinător la idoli (cf. 1Rg 11,1-13). Iuda n-a vegheat asupra simţurilor lui şi a intrat satana în el şi a ajuns vânzător de Cristos (cf. Mc 14,10-11). Mulţi dintre cei mântuiţi greu, prin patima şi moartea lui Isus, nu au vegheat, a intrat satana în ei şi au ajuns în locul de pierzare (cf. Mt 25,41).

De aceea Biserica se roagă astfel în această duminică: "Vino, speranţa oamenilor, vino, mântuirea universului!" Şi primeşte acest răspuns de la Dumnezeu: "Veghează, poporule, căci va veni răscumpărătorul şi va da fiecăruia după faptele sale. Nădăjduieşte şi cheamă-l, poporule, pe mântuitorul!"

Iar sfântul Paul spune: "Noi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile" (Fil 3,20-21).

Prima lectură de astăzi (cf. Is 63,16b-17; 64,1.3b-8) ne vorbeşte de nişte oameni credincioşi, o rămăşiţă a lui Israel, din exilul babilonic, care, amintindu-şi de marile binefaceri primite de la Dumnezeu în trecut (încredinţarea creaţiei spre bună administrare, eliberarea din sclavia Egiptului, încredinţarea Legii de pe Sinai spre luminarea lor şi a popoarelor din jur, mana şi apa din pustiu, intrarea în Ţara Canaanului, ca anticipare şi garanţie a intrării lor în paradis), au dobândit încredere că Dumnezeu, care le-a dat atât de multe binefaceri în trecut, nu-i va abandona nici acum în ţara robiei. De aceea, îl roagă cu încredere pe Dumnezeu să privească din ceruri spre ei şi spre necazul lor şi să se coboare la ei pentru a-i salva: "O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! Munţii s-ar topi în faţa ta" (cf. Is 64,1). Iar Dumnezeu s-a coborât la ei, i-a eliberat din robia şi necazul lor şi i-a dus în patria lor. Eliberaţi fiind, au exclamat: "Ai coborât, Doamne, şi munţii s-au cutremurat în faţa ta. Niciodată nu s-a mai pomenit, nici nu s-a mai auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a mai văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de tine, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el" (Is 64,3-4). Pentru că rămăşiţa aceasta s-a întors la el, dar şi pentru toţi oamenii care se vor întoarce la el, Dumnezeu a făcut şi face mai mult decât ei au putut să ceară şi să spere; l-a trimis pe Isus Cristos, Fiul său, care, prin patima, moartea şi învierea sa, să-i scoată din toate robiile lor şi să-i şi să-i mântuiască în împărăţia sa veşnic fericită.

Dacă oamenii din lume, asemenea evreilor din exil, vor striga către Dumnezeu, recunoscându-şi păcatele şi hotărându-se pentru el, Dumnezeu, prin Fiul său Isus şi prin Duhul Sfânt, îi va elibera şi îi va mântui. Dumnezeu vrea ca noi, asemenea evreilor, să ne recunoaştem păcatele înaintea lui şi să spunem: "Am păcătuit, suntem ca necuraţii şi toate faptele noastre bune sunt ca un veşmânt pătat, am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul" (Is 64,5-6). Iată ce ne spune sfântul Paul despre cei care şi-au mărturisit păcatele şi s-au întors la Dumnezeu: "Mulţumesc totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, pentru harul lui dat vouă în Cristos Isus; căci în el aţi primit toate bogăţiile cuvântului şi ale cunoaşterii lui Dumnezeu... Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la împărtăşirea cu Fiul său Isus Cristos, Domnul nostru" (1Cor 1,4-5.9). De aceea, în acest timp de advent, Biserica ne cheamă des la sfânta Spovadă şi la sfânta Împărtăşanie.

Deşi plecat cu trupul dintre noi, ca să ne pregătească locurile din cer (cf. In 14,2) şi ca să primească slava pe care o va împărţi cu noi (cf. In 17,24), Isus a rămas totuşi cu noi în mod tainic (cf. Mt 28,20). A rămas în sfintele Scripturi, în sfânta Euharistie şi în persoana fraţilor noştri (cf. Mt 25,40). Ba, mai mult, el, acum, bate şi aşteaptă la poarta încuiată de păcat a sufletului nostru, ca să-i deschidem şi să-l primim (cf. Ap 3,20). Primindu-l pe Isus în Cuvânt, Euharistie şi fraţi, îi primim şi pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, căci cele trei persoane divine nu pot fi separate. Cele trei persoane divine primite zilnic în inima noastră vor lucra împreună cu noi la pregătirea sufletului nostru, atât pentru venirea sa anuală de la Crăciun, când el vine să-şi refacă şi să-şi reafirme cortul locuirii sale în noi, cort ridicat la Botezul nostru, cât şi pentru a ne pregăti pentru venirea sa de-a doua, care stă gata să vină, şi când va veni ca judecător al celor vii şi al celor morţi, şi ca bucurie pentru toţi cei aleşi.

Noi ştim că atunci când omul a păcătuit şi a pierdut paradisul, a voit să fie ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5). Chiar după păcatul originar Dumnezeu a răspuns dorinţei omului "de a fi ca Dumnezeu" şi i-a încredinţat "lucrarea mâinilor sale" (cf. Ps 8,6-8), bunurile sale materiale şi spirituale, pe care le împartă celor săraci, bolnavi, neputincioşi, închişi (Mt 25,35-36; Lc 12,42). De aceea, încă de la început, Dumnezeu l-a întrebat pe Cain unde este fratele său, Abel (cf. Gen 4,9).

Se spune despre un principe din evul mediu că avea o tehnică pentru a-şi găsi şi promova sfetnicii şi slujitorii cei mai buni de care să se înconjoare la curtea şi palatul său. Îi aduna la palatul său pe toţi pretendenţii care voiau să intre în serviciul său, îi încărca cu bunuri şi îi trimitea pe străzi să le împartă, în numele său, tuturor celor săraci şi neputincioşi. În timp ce aceştia plecau să-i împartă bunurile, el însuşi se deghiza în haine de sărac, ieşea din palat pe o poartă secretă şi se aşeza pe calea pe unde aceştia trebuiau să treacă şi să-i împartă bunurile sale. Mulţi din cei care au primit bunurile sale nu le-au mai împărţit cu nimeni, au plecat şi nu s-au mai întors. Alţii dădeau numai foarte puţin săracilor, restul păstrând pentru ei. Iar alţii, puţini la număr, împărţeau totul la săraci, după poruncă, în numele regelui. Aceştia puţini erau promovaţi să fie sfetnicii săi şi împartă domnia împreună cu el.

Sfântul Felix de Valois (1127-1212) spunea că deseori Dumnezeu se comportă ca acel suveran dintr-o istorioară, care, călătorind singur şi necunoscut prin ţară şi, fiind prins de un uragan, a cerut oamenilor să-l găzduiască în casele lor. După ce mulţi l-au respins, a ajuns la o cocioabă mică unde locuia cel mai sărac dintre supuşii lui. Acesta nu numai că i-a deschis uşa pentru a-l adăposti, dar a voit şi să-i refacă puterile, oferindu-i ceva de mâncare, aprinzându-i un foc ca să se încălzească şi cedându-i patul pentru a se odihni. Atunci regele, arătându-i o pungă plină cu aur, i-a spus: "Stabilisem să împart bogăţiile cu unul dintre supuşii mei şi nimeni nu a voit să mă primească; pentru că tu nu doar că m-ai adăpostit de uragan, ci mi-ai oferit totul cu generozitate, ai împărţit totul cu mine: casa ta, hrana ta, focul tău şi patul tău, de aceea vei fi considerat ca fiul regelui". Aşa va spune şi Isus la judecată tuturor aleşilor săi: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii" (Mt 25,34).

Se spune că o femeie bogată a fost găsită moartă în casa ei. Trăia singură. Medicii nu i-au găsit nici o boală fizică pentru deces. Pe fila de calendar, din ziua morţii ei, poliţia şi medicii au găsit notate aceste cuvinte: "Nici astăzi nu a venit nimeni să mă vadă". Murise de singurătate şi de părăsire. Vai, câţi de mulţi fraţi ai noştri, pe care Regele Isus, ni i-a dat în grijă, mor de lipsuri şi singurătate!

Pe 17 noiembrie a fiecărui an, sărbătorim o familie sfântă, familia sfintei Elisabeta (1207-1231) şi a sfântului Ludovic al IV-lea de Turingia (1200-1227). Lui Ludovic i-au lipsit exemple bune din familie. Părinţii lui Ludovic al IV-lea, Herman şi Sofia, fiind preocupaţi prea mult de cele pământeşti, au uitat de viaţa spirituală. Ludovic al IV-lea a devenit creştin bun după căsătoria lui cu sfânta Elisabeta. De la ea deprins dragostea faţă de Isus răstignit, dragostea faţă de sfintele taine şi dragostea faţă de cei defavorizaţi. După căsătoria lor, cei doi soţi, împreună cu odraslele lor, se întreceau în trăirea cu simplitate, în dragostea faţă de Isus, în dragostea faţă sfânta Liturghie, în dragostea faţă de preoţi şi călugări, în dragostea faţă de săraci.

În Turingia nu era durere pe care sfânta Elisabeta să n-o aline, nu era nevoie în care să nu intervină şi nu era nenorocire pe care să nu o cunoască. Alerga pe la casele bolnavilor, ducându-le medicamente, alerga pe la casele bătrânilor singuri pentru a-i alina, alerga pe la casele săracilor ducându-le cele trebuincioase, alerga pe la casele muribunzilor şi-i pregătea pentru trecerea în veşnicie, alerga în locurile unde erau adunaţi copiii pentru a-i instrui în religia creştină.

Odată, a culcat un lepros în patul ei. Când cei din casă, sesizaţi, au venit să vadă, l-au găsit în pat pe Isus cu rănile biciuirii. Altă dată, pe când ducea alimente şi medicamente bolnavilor, cei din casă, sesizaţi, i-au găsit în coşuleţ flori. Într-o zi de Joia Sfântă, după ce a hrănit, a îmbrăcat şi a spălat rănile mai multor săraci şi bolnavi, când cei din casă au întrebat-o îngroziţi ce face, ea le-a răspuns simplu: "Îngrijesc de Mântuitorul Isus, ca în ziua judecăţii să nu mă apuce groaza. Iar pentru acea zi mă pregătesc aşa cum pot: împart pâinea cu cel flămând, aduc în casa mea pe nenorociţii fără adăpost, îmbrac pe cel gol şi nu întorc spatele semenului meu" (Is 58,7).

În mănăstirile călugăriţelor Notre Dame de Sion, există frumosul obicei ca, în timpul Adventului, "să strângă paie pentru ieslea în care se va naşte Isus", adică facă cât mai multe fapte bune prin care să bucure pe Isus care se va naşte în noi şi între noi, şi care va veni la sfârşitul lumii.

Să dăm şi noi afară toată răceala păcatului din sufletul nostru şi apoi să adunăm cât mai multe "paie", cât mai multe fapte bune, pentru a-i pregăti lui Isus un loc cald în sufletul nostru, unde el urmează să se nască la Crăciun. Atunci, el ne va întări până la sfârşit, încât să fim nevinovaţi în ziua venirii sale de-a doua. Credincios este Dumnezeu, care ne-a chemat la împărtăşirea cu Fiul său Isus Cristos, Domnul nostru. Amin (cf. 1Cor 1,8-9).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 22.