Binecuvântarea cardinalului Angelini

Cardinal muribund în agonie binecuvântează un preot român cu şase ore înainte de a pleca spre casa Tatălui

S-a întâmplat în seara zilei de 21 noiembrie 2014, la Roma, pe Via della Conciliazione, în imediata apropiere a bazilicii "Sfântul Petru". Mă întorsesem în Urbe după ce participasem în zilele precedente la Collevalenza la un simpozion anual privind Viaţa Consacrată. Îmi rezervasem toată după-amiaza zilei de vineri ca să trec pe la mormintele sfinţilor şi fericiţilor proclamaţi recent de Biserică, încredinţându-le intenţiile personale de rugăciune şi recomandând mijlocirii lor la Domnul pe toţi cei care mi-au cerut acest lucru. Voiam să mă pregătesc spiritual pentru ziua de duminică, 23 noiembrie 2014, când trebuiau să fie ridicaţi la cinstea altarelor şase sfinţi, doi din India şi patru din Italia, printre care şi fericitul Antonio Giovanni Farina, episcop de Vicenza şi fondator al Congregaţiei Surorilor Dorotee a Sfintelor Inimi, prezente şi în Dieceza de Iaşi.

Înainte ca să se închidă bazilica, admirând pe frontispiciul ei mega-imaginile acestor eroi ai credinţei şi carităţii, mi-am zis că trebuie neapărat să-i fac o vizită cardinalului Fiorenzo Angelini. Din două surse sigure, dar cu totul confidenţial, ştiam că este grav bolnav, că fusese internat în spital şi externat la cerere, deoarece voia să facă trecerea în veşnicie acasă liniştit, înconjurat de prietenii apropiaţi, şi nu erau puţini, precum şi de preaiubitele sale surori din Congregaţia Santo Volto ce i-a fost încredinţată "spre pază şi ca moştenire" de fondatorul ei, abatele Hildebrando Gregori, declarat venerabil recent, exact cu două săptămâni în urmă, la 7 noiembrie 2014, spre marea bucurie şi mulţumire sufletească a Eminenţei Sale care şi-a dorit nespus de mult acest lucru.

Temându-mă ca nu cumva să deranjez atmosfera de intimitate şi îngrijorare ce domnea peste Casa "Deo gratias" unde puterile cardinalului Angelini scădeau simţitor în fiecare moment, mi-am făcut totuşi curaj şi, telefonând superioarei generale, madre Maurizia Biancucci, am întrebat-o dacă ar fi posibil să trec să-l văd câteva minute pe Eminenţa Sa. "Cum să nu puteţi veni, ba chiar ne bucurăm", a fost răspunsul prompt al dumneaei.

În pas grăbit şi cu emoţie în mai puţin de 5 minute am ajuns deja la intrarea complexului în care se află mai multe locuinţe dar şi diferite sedii de Congregaţii şi mici firme. Întrebând pe portarul paznic cum se simte cardinalul, din fizionomia şi gestul său neînsoţit de cuvinte, am înţeles repede că situaţia este deosebit de gravă. Sunând la uşa de la intrare de la etajul III, mi-a deschis uşa chiar una dintre surorile românce care avea o faţă suptă şi lividă pe care se contura o oboseală cronică dar şi o marte îngrijorare. Fără să-mi spună o vorbă, am înţeles totul. M-a condus în camera cardinalului care respira deosebit de greu şi avea o privire pierdută. Lângă patul său, aşezate pe scaune, erau alte două surori românce care se rugau, îl observau cu grijă şi cu multă gingăşie, delicateţe şi milă îi udau buzele sau îi ştergeau fruntea. De ceva timp dansul nu putea să mai consume nici măcar lichide. Privindu-l, am zis în gând: "Doamne, fii prezent acum între noi şi întăreşte cu binecuvântarea ta pe Eminenţa Sa în aceste ultime ore". Fără să vreau, mi-am spus mie însumi: "Ce a ajuns omul de altă dată, solid, înalt, cu o prestanţă impunătoare şi totdeauna cu o prezenţă de spirit ieşită din comun!"

Între timp, pe nesimţite, a intrat în cameră şi maica Maurizia. "Madre, i-am şoptit, pot să-i vorbesc?". "Desigur", veni răspunsul prompt. Făcând un pas înainte, am spus cu voce tare şi cu speranţa că voi fi auzit şi înţeles: "Eminenţă, sunt părintele Fechet de la Iaşi; vă rog frumos să-mi daţi o binecuvântare". În semn că a înţeles, a mişcat uşor buzele şi ochii întredeschişi şi încet şi-a scos mâna de sub plapumă, a ridicat-o şi a făcut asupra mea şi a surorilor prezente semnul sfintei cruci. "Grazie, Eminenza", i-am zis, iar dansul, părându-mi-se emoţionat, a încuviinţat cu capul, voind parcă să-mi spună şi dânsul "mulţumesc că ai venit". Dându-mi seama că i-au mai rămas doar puţine ore din viaţă, aş fi dorit să mai rămân şi să mă rog lângă dânsul alături de surori, dar am considerat că o pot face şi altfel.

Sâmbătă dimineaţa am deschis telefonul mobil, am găsit un mesaj de la surori şi un altul de la dr. Mosca în care era scris că Eminenţa Sa a plecat spre casa Tatălui; atunci m-am gândit că ar fi fost mai bine dacă mai stăteam şi mă rugam câteva ore în capela surorilor la distanţa de doar 2-3 metri de patul Eminenţei Sale şi, aşa cum se recomandă tuturor muribunzilor, prin binecuvântarea apostolică cu indulgenţă plenară în ceasul morţii pe care puteam să i-o acord, i-aş fi recompensat binecuvântarea pe care mi-a dat-o la ora de seară.

În noaptea de vineri spre sâmbătă m-am trezit, nu ştiu la ce ora, pentru că nu m-am uitat la ceas, dar primul meu gând a fost: "Cine ştie, poate că Eminenţa Sa a plecat dintre noi". Oricum, la sfânta Liturghie pe care am celebrat-o dimineaţă înainte ca să fi citit mesajul, o oferisem pentru dânsul, fie în viaţă, fie trecut la cele veşnice.

În zilele de sâmbătă, duminică şi luni am petrecut multe ore lângă trupul său neînsufleţit alături de surori şi de mulţi dintre prietenii şi personalităţile ecleziastice şi civile care l-au cunoscut şi l-au stimat, apreciindu-i bogata, variata şi ferventa activitate pe tărâm pastoral, cultural, educativ, formativ, social şi caritativ în slujba Bisericii şi a societăţii, acordând precedenţă celor bolnavi, săraci, marginalizaţi sau lipsiţi de apărare.

Luni, 24 noiembrie 2014, la ora 13.30, înainte ca sicriul să fie închis şi să părăsească acea capelă unde Eminenţa Sa a celebrat sfânta Liturghie ani de zile, din partea Sfântului Scaun au venit trei prelaţi care au adus cu ei, în trei exemplare, textul unui necrolog elogios; după ce unul dintre dânşii l-a citit în faţa tuturor celor prezenţi, superioara generală a invitat câteva persoane ca să semneze toate cele trei copii; mare mi-a fost mirarea când după numele unui Monsenior şi a d-lui prof. dr. Franco Splendori am fost invitat şi eu să-mi pun numele pe acest document important. La urmă au semnat cei trei prelaţi, au pus sigiliul pe toate cele trei copii, una din ele înmânând-o maicii Maria Maurizia, una reţinând-o pentru Arhivele Vaticane, iar a treia introducând-o într-un tub pregătit special peste care au turnat ceară roşie şi au aplicat sigiliul; tubul a fost aşezat în sicriu, iar după rostirea unei rugăciuni comune din ritualul pentru răposaţi, s-a pus capacul şi s-a organizat procesiunea spre stradă, unde aştepta maşina de la pompele funebre. Totul a fost gândit în aşa fel, încât la ora 15.00 în bazilica vaticană să poată începe sfânta Liturghie Pontificală cu Requiem pentru distinsul răposat.

Eminenţa Sa, în vârstă de 98 de ani, era ultimul cardinal roman în viaţă născut la Roma (1 august 1916). Istoria vieţii sale a fost marcată de personalitatea lui Pius al XII-lea care primise într-o audienţă privată un grup de copii de la Prima sfântă Împărtăşanie; printre aceştia era şi copilul Fiorenzo Angelini. În acea împrejurare papa ajuns în dreptul lui Fiorenzo, i-a cuprins capul cu mâinile sale şi privindu-l direct în ochi a pronunţat aceste cuvinte: "Din acest copilandru vom face fără discuţie ceva pentru Biserică". După terminarea studiilor şi hirotonirea preoţească primită la 3 februarie 1940, timp de 74 de ani s-a dovedit a fi un "păstor generos", "mare om al Bisericii" plin de zel apostolic, "a cărui nume va rămâne mereu legat de misiunea caritativă atât de importantă a Bisericii", după cum spunea în bazilica vaticană cu ocazia înmormântării cardinalul Angelo Sodano, decanul Colegiului Cardinalilor.

Ca preot tânăr luând act de efectele dezastruoase ale Celui de al II-lea Război Mondial, întemeiază Secretariatul de Asistenţă în favoarea săracilor care avea grijă de peste 20.000 de persoane, oferind zilnic la Roma în via Panonia o masă caldă la circa 2.000 de săraci. Pentru ca bucătăria să funcţioneze cum trebuie, era însuşi tânărul preot Fiorenzo cel care dădea o mână de ajutor, nu rareori trebuind el să spargă lemnele necesare. În anul 1945 a primit numirea de asistent bisericesc naţional pentru bărbaţii din Acţiunea Catolică, reuşind ca în anul 1947 să-i prezinte papei Pius al XII-lea în piaţa "Sfântul Petru" 250.000 de persoane. S-a remarcat şi în predarea religiei în şcoli, fiind totodată timp de 7 ani maestru pentru ceremoniile pontificale. În anul 1957 este consacrat episcop, fiind destinat să se ocupe de asistenţa spirituală în clinicile şi spitalele din Roma. După trei ani fondează Asociaţia Medicilor Catolici Italieni pe care o va însoţi ca asistent bisericesc naţional; din acest moment începe angajarea sa neobosită pentru sectorul de ocrotire si promovare a sănătăţii.

După ce între 1977 şi 1985 a ocupat funcţia de episcop auxiliar de Roma, la 11 februarie 1985 papa Ioan Paul al II-lea îl numeşte arhiepiscop şi vicepreşedinte al Comisiei Pontificale pentru Pastorala Lucrătorilor Sanitari, pentru ca apoi în 1988 să devină preşedinte al acestei comisii care-şi va schimba denumirea în Consiliul Pontifical pentru Lucrătorii Sanitari. Ca şi preşedinte al acestui consiliu a încercat să-i dea suferinţei o faţă umană, căutându-şi colaboratori din cele mai înalte nivele care printr-o cercetare ştiinţifico-medicală să poată descoperi remediile cele mai adecvate pentru a alina suferinţa şi să se reafirme centralitatea omului. Urmărind acest ideal, arhiepiscopul Angelini a organizat nenumărate cursuri şi simpozioane internaţionale de medicină, etică şi morală, iar conferinţele internaţionale ţinute în mod regulat în fiecare an începând cu 1986 au dezbătut teme fundamentale referitoare la viaţa şi sănătatea persoanei umane. În acest sens în numele şi cu ajutorul Sfântului Scaun întemeiază nenumărate opere sanitare mai ales în ţările sărace subdezvoltate.

În Consistoriul din 28 iunie 1991 papa Ioan Paul al II-lea îl numeşte cardinal, fapt care-l impulsionează şi mai mult să se dedice misiunii sale social-caritative din domeniul sănătăţii, participând ca delegat special al papei în multe ţări la nenumărate congrese, simpozioane şi celebrări care aveau legătură cu boala şi sănătatea şi fiindu-i conferite multe titluri şi distincţii de recunoaştere a valorii personalităţii şi activităţii sale prodigioase. Pe lângă titlurile ştiinţifice şi academice dobândite personal în timpul studiilor sale în Cetatea Eternă, are 7 titluri de Doctor honoris causa, 7 medalii de aur, 4 premii internaţionale, a fost membru al diferitelor academii din Italia şi străinătate, este autor renumit a nouă volume de cărţi şi a peste 500 de publicaţii privind probleme de etică medicală, de asistenţă socio-sanitară şi religioasă; găseşte totuşi timp să viziteze saloanele spitaliceşti din Italia şi nu numai, observând suferinţa umană şi căutând soluţii pentru a o uşura.

Dieceza de Iaşi s-a bucurat de prezenţa Eminenţei Sale în mijlocul credincioşilor noştri de mai multe ori, cu toţii admirându-i volubilitatea şi stilul oratoric precum şi spiritul de antreprenor în opere sociale. Prin bunăvoinţa şi finanţarea sa şi a Congregaţiei Sfintei Feţe în comuna Măgura, jud. Bacău, s-a construit şi dotat după norme actuale europene o structură imensă destinată îngrijirii preoţilor bolnavi şi în vârstă; deocamdată prin acordul cu Episcopia de Iaşi această casă, cu o capacitate de peste 50 de locuri, este folosită ca şi cămin social pentru bolnavi, bătrâni şi persoane fără locuinţă, acolo trăind actualmente doar un preot care are nevoie de îngrijiri speciale.

Ca mulţumire şi ca un semn de omagiu pios şi preţios adus memoriei Eminenţei Sale, Preasfinţitul Petru Gherghel a ţinut în mod deosebit să fie prezent la Roma în ziua de 24 noiembrie 2014, în bazilica Sfântului Petru la celebrarea sfintei Liturghii funerare, alături de mulţi cardinali, arhiepiscopi, episcopi, preoţi, persoane consacrate, personalităţi marcante mondiale precum şi credincioşi care l-au cunoscut şi iubit. Însuşi Sfântul Părinte papa Francisc, care în ziua de 21 noiembrie 2014, în cadrul unei audienţe acordate participanţilor la o conferinţă internaţională privind problemele legate de autism le-a cerut celor prezenţi să se roage pentru cardinalul Angelini grav bolnav, s-a alăturat celor prezenţi la sfârşitul Liturghiei de înmormântare şi a prezidat ritul aşa numit al Ultima Commendatio şi Valedictio, adică ultimele rugăciuni de recomandare a răposatului şi luarea de rămas bun.

Conform dorinţei proprii, sicriul cu trupul neînsufleţit al cardinalului Fiorenzo Angelini a fost dus la Bassano Romano pentru a fi înmormântat în capela din Casa-Mamă a Congregaţiei Surorilor Sfintei Feţe alături de venerabilul abate Hildebrando Gregori de la cărui moarte s-a celebrat în ziua de 12 noiembrie 2014 a XXIX-a comemorare. Acolo cei doi iubitori şi promotori ai evlaviei către Sfânta Faţă vor fi amintiţi mereu în rugăciune de către surori şi vor fi înconjuraţi cu afecţiune filială nu numai de dânsele dar şi de bolnavii şi bătrânii ce sălăşluiesc în structurile sociale adiacente.

Am considerat ca o datorie să scriu aceste rânduri pentru faptul că, fără vreun merit personal al meu, am avut bucuria să simt o simpatie deosebită pe care Eminenţa Sa, cardinalul Angelini, a avut-o faţă de mine chiar de la prima sa vizită la Bacău, atunci când împreună cu Preasfinţitul Petru Gherghel au pus bazele proiectului social de la Baraţi. De aceea în anul 1996 m-a luat cu sine în Mexic, unde la Sanctuarul de la Guadalupe s-a celebrat la 11 februarie a IV-a Zi Mondială a Bolnavului. În iunie 2011, tot la invitaţia dânsului am vizitat operele sociale ale Congregaţiei Sfintei Feţe din Thangassery-Kollam/Kerala din India, pentru ca apoi în iunie 2012 să-l însoţesc într-o călătorie nu lipsită de riscuri la Butembo-Ngengere în Republica Democrată Congo. Acolo mii de persoane beneficiază de asistenţa socială, caritativă şi medicală datorită iniţiativelor sale şi ale Congregaţiei. De la un mic aeroport din Uganda am călătorit cu un avion de opt locuri care scârţia din toate încheieturile şi care probabil nu avea chiar toate reviziile tehnice făcute după carte; cu câteva luni în urmă pe acelaşi câmp se prăbuşise un avion asemănător care aparţinea aceleiaşi companii aeriene care figura pe black list; aterizarea a avut loc pe un câmp unde aproape 1.000 de persoane erau în aşteptarea celui care le-a construit două conducte de apă, a dotat mai multe spitale, le-a trimis multe medicamente şi materiale sanitare dar mai ales le-a trimis "mame şi surori" precum şi voluntari care formează pentru viaţă copii şi tineri şi care împart cu localnicii frăţeşte soarta vieţii şi nesiguranţa zilei de mâine. La coborârea din avion şi la aplauzele îndelungate a celor prezenţi care i-au făcut o frumoasă sărbătoare, l-am văzut pe Eminenţa Sa plângând de emoţie iar la Liturghia care a durat câteva ore le-a vorbit în franceză "ex abrupto", încurajându-i pe toţi şi îndemnându-i să aibă încredere în bunătatea Domnului şi în serviciile pe care Surorile Sfintei Feţe le oferă cu dragoste creştină. Ultima dată m-a invitat să-l însoţesc în anul 2013 la Kupienim în Polonia unde am admirat din nou ce poate să facă un om cuprins de dragoste arzândă faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Sunt sigur că datorită disponibilităţii generoase şi a angajării sale entuziaste şi responsabile în viaţa Bisericii şi a societăţii, cardinalul Fiorenzo Angelini va rămâne viu în memoria multora, va fi mereu un exemplu de urmat şi un imbold puternic pentru lumea zilelor noastre, în aşa fel încât avertismentele, indicaţiile şi recomandările papei Francisc făcute în faţa Parlamentului European la Strasbourg în ziua de 25 noiembrie 2014 să fie luate în serios, meditate şi să se acţioneze în consecinţă, începând de la cel mai umil individ şi terminând cu cei care poartă responsabilitatea destinelor lumii contemporane.

Iaşi, 25 noiembrie 2014

Pr. Alois Fechet
 

lecturi: 17.