Discursul Sfântului Părinte Francisc pentru încheierea celei de-a III-a Adunări generale extraordinare a Sinodului Episcopilor

Sâmbătă după-amiază, 18 octombrie 2014, în cursul celei de-a cincisprezecea şi ultime Congregaţii generale a Sinodului extraordinar despre familie, Sfântul Părinte Francisc a adresat părinţilor sinodali şi tuturor participanţilor din Aulă discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Eminenţe, Preafericiri, Excelenţe, fraţi şi surori,

Cu o inimă plină de recunoştinţă şi de gratitudine aş vrea să mulţumesc, împreună cu voi, Domnului care ne-a însoţit şi ne-a condus în zilele trecute, cu lumina Duhului Sfânt!

Mulţumesc din inimă domnului cardinal Lorenzo Baldisseri, secretar general al Sinodului, E.S. Mons. Fabio Fabene, subsecretar şi cu ei le mulţumesc relatorului, cardinalul Péter Erdö, care a lucrat mult şi în zilele de doliu familial, şi secretarului special, E.S. Mons. Bruno Forte, celor trei preşedinţi delegaţi, scriitorilor, consultanţilor, traducătorilor şi celor anonimi, tuturor celor care au lucrat cu adevărată fidelitate în spatele cortinei şi dăruire totală Bisericii şi fără încetare: multe mulţumiri!

Vă mulţumesc la fel vouă tuturor, dragi părinţi sinodali, delegaţi fraterni, auditori, auditoare şi asesori pentru participarea voastră activă şi rodnică. Vă voi purta în rugăciune, cerând Domnului să vă recompenseze cu belşugul darurilor sale de har!

Aş putea spune cu seninătate că - printr-un spirit de colegialitate şi de sinodalitate - am trăit cu adevărat o experienţă de "Sinod", un parcurs solidar, un "drum împreună".

Şi pentru că a fost "un drum" - şi ca orice drum au fost şi momente de cursă rapidă, ca şi cum s-ar fi voit să se învingă timpul şi să se ajungă cât mai repede la ţintă; alte momente de oboseală, ca şi cum s-ar fi voit să se spună gata; alte momente de entuziasm şi de ardoare. Au existat momente de profundă consolare ascultând mărturia păstorilor adevăraţi (cf. In 10 şi can. 375, 386, 387) care poartă în inimă cu înţelepciune bucuriile şi lacrimile credincioşilor lor. Momente de consolare şi har şi de întărire ascultând şi mărturii ale familiilor care au participat la Sinod şi au împărtăşit cu noi frumuseţea şi bucuria vieţii lor matrimoniale. Un drum în care cel mai puternic a simţit datoria de a-l ajuta pe cel mai puţin puternic, în care cel mai expert a simţit datoria de a-i sluji pe ceilalţi, chiar şi prin confruntări. Şi pentru că este un drum al oamenilor, cu consolările au existat şi alte momente de dezolare, de tensiune şi de ispite, dintre care s-ar putea menţiona câteva posibilităţi:

- Prima: ispita înţepenirii ostile, adică a voi să se închidă în ceea ce este scris (litera) şi a nu se lăsa surprinşi de Dumnezeu, de Dumnezeul surprizelor (spiritul); în lege, în certitudinea a ceea ce cunoaştem şi nu a ceea ce trebuie încă să învăţăm şi să dobândim. Din timpul lui Isus, este ispita celor zeloşi, a scrupuloşilor, a grijuliilor şi a aşa-numiţilor - astăzi - "tradiţionalişti" şi chiar a intelectualiştilor.

- Ispita cumsecădeniei distructive, care în numele unei milostiviri înşelătoare pansează rănile fără a le îngriji înainte şi a le trata cu medicamente; care tratează simptomele şi nu cauzele şi rădăcinile. Este ispita celor "cumsecade", a temătorilor şi chiar a aşa-numiţilor "progresişti şi liberalişti".

- Ispita de a transforma piatra în pâine pentru a înceta un post lung, apăsător şi dureros (cf. Lc 4,1-4) şi aceea de a transforma pâinea în piatră şi a o arunca împotriva păcătoşilor, a celor slabi şi a celor bolnavi (cf. In 8,7), adică de a o transforma în "poveri insuportabile" (Lc 10,27).

- Ispita de a coborî de pe cruce, pentru a-i mulţumi pe oameni, şi a nu rămâne pe ea, pentru a împlini voinţa Tatălui; de a se apleca în faţa duhului lumesc în loc de a-l purifica şi a-l apleca în faţa Duhului lui Dumnezeu.

- Ispita de a neglija "depositum fidei", considerându-se nu păzitori ci proprietari şi stăpâni sau, pe de altă parte, ispita de a neglija realitatea folosind o limbă minuţioasă şi o limbă de lemn pentru a spune multe lucruri şi a nu spune nimic! Le numeau "bizantinisme", cred, aceste lucruri...

Iubiţi fraţi şi surori, ispitele nu trebuie nici să ne înspăimânte nici să ne descumpănească şi nici măcar să ne descurajeze, pentru că niciun discipol nu este mai mare decât învăţătorul său; deci dacă Isus a fost ispitit - şi chiar a fost numit Belzebul (cf. Mt 12,24) - discipolii săi nu trebuie să se aştepte la un tratament mai bun.

Personal m-aş fi îngrijorat mult şi m-aş fi întristat dacă n-ar fi existat aceste ispite şi aceste discuţii aprinse; această mişcare a spiritelor, cum o numea sfântul Ignaţiu (EE, 6) dacă toţi ar fi fost de acord sau taciturni într-o pace falsă şi cvietistă. În schimb am văzut şi am ascultat - cu bucurie şi recunoştinţă - discursuri şi intervenţii pline de credinţă, de zel pastoral şi doctrinal, de înţelepciune, de francheţe, de curaj şi de parresia. Şi am simţit că a fost pus în faţa ochilor binele Bisericii, al familiilor şi "suprema lex", "salus animarum" (cf. can. 1752). Şi asta întotdeauna - am spus asta aici, în Aulă - fără a pune niciodată în discuţie adevărurile fundamentale ale sacramentului căsătoriei: indisolubilitatea, unitatea, fidelitatea şi procreativitatea, adică deschiderea la viaţă (cf. can. 1055, 1056 şi Gaudium et spes, 48).

Aceasta este Biserica, via Domnului, Mama fertilă şi Învăţătoarea grijulie, căreia nu-i este frică să-şi suflece mânecile pentru a vărsa untdelemnul şi vinul pe rănile oamenilor (cf. Lc 10,25-37); care nu priveşte omenirea dintr-un castel de sticlă pentru a judeca sau a clasifica persoanele. Aceasta este Biserica una, sfântă, catolică, apostolică şi compusă din păcătoşi, care au nevoie de milostivirea sa. Aceasta este Biserica, adevărata mireasă a lui Cristos, care încearcă să fie fidelă faţă de Mirele său şi faţă de doctrina sa. Este Biserica, ea căreia nu-i este frică să mănânce şi să bea cu desfrânatele şi vameşii (cf. Lc 15). Biserica ce are porţile deschise larg pentru a-i primi pe cei nevoiaşi, pe cei căiţi şi nu numai pe cei drepţi sau pe cei care cred că sunt desăvârşiţi! Biserica ce nu se ruşinează de fratele căzut şi nu se preface că nu-l vede, dimpotrivă se simte implicată şi aproape obligată să-l ridice şi să-l încurajeze să reia drumul şi îl însoţeşte spre întâlnirea definitivă cu Mirele său, în Ierusalimul ceresc.

Aceasta este Biserica, mama noastră! Şi atunci când Biserica, în varietatea carismelor sale, se exprimă în comuniune, nu poate să greşească: este frumuseţea şi forţa lui sensus fidei, a acelui simţ supranatural al credinţei, care este dăruit de Duhul Sfânt pentru ca, împreună să putem cu toţii intra în inima Evangheliei şi să învăţăm să-l urmăm pe Isus în viaţa noastră, şi acest lucru nu trebuie să fie văzut ca motiv de confuzie şi de deranj.

Atâţia comentatori, sau oameni care vorbesc, şi-au imaginat să vadă o Biserică în ceartă unde o parte lupta împotriva celeilalte, îndoindu-se chiar de Duhul Sfânt, adevăratul promotor şi garant al unităţii şi armoniei în Biserică. Duhul Sfânt care de-a lungul istoriei a condus mereu barca, prin slujitorii săi, chiar şi atunci când marea era potrivnică şi agitată, iar slujitorii erau infideli şi păcătoşi.

Şi, aşa cum am îndrăznit să vă spun la început, era necesar să trăim toate acestea cu linişte, cu pace interioară şi pentru că Sinodul se desfăşoară cum Petro şi sub Petro, iar prezenţa Papei este garanţie pentru toţi.

Să vorbim un pic despre Papa, acum, în raport cu episcopii... Aşadar, misiunea Papei este aceea de a garanta unitatea Bisericii; este aceea de a aminti păstorilor că prima lor datorie este să hrănească turma - să hrănească turma - pe care Domnul le-a încredinţat-o şi să încerce să primească - cu paternitate şi milostivire şi fără temeri false - oiţele rătăcite. Am greşit, aici. Am spus să primească: să meargă ca să le găsească.

Misiunea sa este să amintească tuturor că autoritatea în Biserică este slujire (cf. Mc 9,33-35) aşa cum a explicat cu claritate Papa Benedict al XVI-lea, prin cuvinte pe care le citez textual: "Biserica este chemată şi se angajează să exercite acest tip de autoritate care este slujire, şi o exercită nu ca titlu propriu, ci în numele lui Isus Cristos... De fapt, prin intermediul Păstorilor Bisericii Cristos paşte turma sa: El o conduce, o ocroteşte, o corectează, pentru că o iubeşte profund. Însă Domnul Isus, Păstor suprem al sufletelor noastre, a voit ca tot Colegiul Apostolic, astăzi Episcopii, în comuniune cu Succesorul lui Petru... să participe la această misiune de a se îngriji de Poporul lui Dumnezeu, să fie educatori în credinţă, orientând, însufleţind şi susţinând comunitatea creştină, sau, aşa cum spune Conciliul, «îngrijindu-se personal sau prin alţii ca fiecare credincios să fie călăuzit, în Duhul Sfânt, spre trăirea deplină a propriei chemări conform Evangheliei, spre o iubire sinceră şi activă şi spre libertatea cu care ne-a eliberat Cristos» (Presbyterorum Ordinis, 6)... Prin intermediul nostru - continuă Papa Benedict - Domnul ajunge la suflete, le instruieşte, le păzeşte, le conduce. Sfântul Augustin, în Comentariul la Evanghelia după sfântul Ioan, spune: «Aşadar să fie angajare de iubire păstorirea turmei Domnului» (123,5); aceasta este suprema normă de conduită a slujitorilor lui Dumnezeu, o iubire necondiţionată, ca aceea a Bunului Păstor, plin de bucurie, deschis faţă de toţi, atent faţă de cei de aproape şi grijuliu faţă de cei de departe (cf. Sfântul Augustin, Discurs 340, 1; Discurs 46, 15), delicat faţă de cei slabi, faţă de cei mici, faţă de cei simpli, faţă de păcătoşi, pentru a manifesta infinita milostivire a lui Dumnezeu cu cuvintele asiguratoare ale speranţei (cf. Idem, Scrisoarea 95, 1)" (Benedict al XVI-lea, Audienţa generală, miercuri, 26 mai 2010).

Deci, Biserica este a lui Cristos - este Mireasa sa - şi toţi Episcopii, în comuniune cu Succesorul lui Petru, au misiunea şi datoria de a o păzi şi de a o sluji, nu ca stăpâni, ci ca slujitori. Papa, în acest context, nu este stăpânul suprem, ci mai degrabă servitorul suprem - "servus servorum Dei"; garantul ascultării şi al conformităţii Bisericii faţă de voinţa lui Dumnezeu, faţă de Evanghelia lui Cristos şi faţă de Tradiţia Bisericii, punând deoparte orice acţiune arbitrară personală, deşi este - prin voinţa lui Cristos însuşi - "Păstorul şi Învăţătorul suprem al tuturor credincioşilor" (can. 749) şi deşi se bucură "de puterea ordinară care este supremă, deplină, nemijlocită şi universală în Biserică" (cf. can. 331-334).

Iubiţi fraţi şi surori, acum avem încă un an pentru ca să medităm îndelung, cu adevărat discernământ spiritual, asupra ideilor propuse şi să găsim soluţii concrete la atâtea dificultăţi şi nenumărate provocări pe care familiile trebuie să le înfrunte; să dăm răspunsuri la multele descurajări care înconjoară şi sufocă familiile.

Un an pentru a lucra asupra "Relatio synodi" care este rezumatul fidel şi clar a tot ceea ce a fost spus şi discutat în această aulă şi în cercurile mici. Şi este prezentat Conferinţelor episcopale ca "Lineamenta".

Domnul să ne însoţească, să ne conducă în acest parcurs spre gloria numelui său cu mijlocirea Sfintei Fecioare Maria şi a sfântul Iosif! Şi vă rog nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine!

Franciscus

* * *

Înainte de discursul Sfântului Părinte, preşedintele delegat de rând, cardinalul Raymundo Damasceno Assis, arhiepiscop de Aparecida (Brazilia), a adresat Papei cuvintele de salut pe care le prezentăm în continuare:

Sfinte Părinte, noi, adunaţi aici, am vrea să vă mulţumim, în numele întregii Biserici, pentru această ocazie splendidă pe care Dumneavoastră ne-aţi dat-o, convocând această Adunare Generală Extraordinară a Sinodului Episcopilor. A fost o oportunitate preţioasă pentru a încerca împreună să aprofundăm reflecţia asupra unei realităţi aşa de centrale pentru viaţa Bisericii şi a întregii omeniri, cum este familia.

Dumneavoastră ne-aţi invitat să contemplăm Evanghelia familiei, adică a iubirii umane trăite conform planului lui Dumnezeu, ca izvor inepuizabil de realizare umană, de frumuseţe, de bucurie şi de pace. Dar nu am fost adunaţi împreună cu Episcopul de Roma şi Succesor al lui Petru numai pentru a contempla.

Ca păstori, am reflectat asupra modului de a îngriji rănile care sunt produse de acele forme de a trăi iubirea umană care nu corespund pe deplin planului lui Dumnezeu. Ca Biserică, suntem stimulaţi să căutăm căi pentru a ajuta familiile să se redescopere pe ele însele ca Biserici familiale, loc privilegiat pentru a trăi în profunzime Evanghelia.

Sinodul continuă... şi noi, cu parresia păstorilor, deja întrevedem împreună cu păstorul universal al Bisericii următoarea etapă a acestui proces sinodal despre familie. Forma de viaţă a Bisericii, popor al lui Dumnezeu peregrin, este tocmai sinodală şi chiar şi familia creştină se poate spune că este ca un sinod în miniatură. Însă în peregrinarea noastră avem certitudinea că Domnul nostru este în mijlocul nostru. Acest lucru ne dă forţă şi chiar ne umple de bucurie. Mai este încă drum de parcurs împreună...! Avem încrederea, ba chiar certitudinea, că vom găsi căi juste pentru a sluji familiile în trăirea lor împreună şi îndreptarea lor spre Dumnezeu. Această certitudine ne vine din prezenţa lui Isus Cristos şi a Duhului în mijlocul nostru.

Preaiubiţi fraţi şi surori, Eminenţe şi Excelenţe, ne întoarcem acum în Bisericile noastre particulare cu bucuria că am trăit această experienţă sinodală cu atâtea roade spirituale şi pastorale.

Domnul Isus care a voit să trăiască pe acest pământ minunata aventură de a fi, şi El, membru al unei familii, să ne lumineze şi să ne binecuvânteze în drumul nostru împreună!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.