Centenar: Regele Carol I al României (1839-1914)

În anul 2014 avem ocazia de a ne reaminti de cel care a fost regele Carol I al României, cu prilejul comemorării a 100 de ani de la trecerea lui în eternitate.

Viitorul suveran al României s-a născut la 20 aprilie 1839, la castelul din Sigmaringen, în Germania, fiind al treilea copil al principelui Karl Anton de Hohenzollern Sigmaringen şi al principesei Joséphine (născută prinţesă de Baden), familia Hohenzollern înrudindu-se deopotrivă, atât cu casa regală prusiană cât şi cu casa imperială franceză.

În anul 1866, elita românească îl va alege pe Carol şi îl va aduce pe tronul ţării pentru a consolida Unirea celor două principate, Moldova şi Ţara Românească, pentru a conferi prestigiu noului stat, pentru a calma luptele interminabile pentru putere între facţiunile interne şi pentru a reprezenta un factor de stabilitate, într-un moment crucial al dezvoltării României.

Plin de aspiraţii spirituale înalte, păstrător al sentimentului religios, permanent deţinător al dreptului şi al dreptăţii faţă de toţi oamenii, încrezător în ridicarea României în rândul statelor cu civilizaţie şi cultură europeană, în măreţia ei viitoare şi în dezvoltarea românilor pe baze naţionale, aceasta ar fi caracterizarea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, calităţi pentru care oamenii politici din anul 1866 au decis să-i propună preluarea conducerii ţării.

În condiţiile în care diplomaţia românească era un domeniu rezervat al regelui, singurul garant al continuităţii politicii externe, regele Carol I va promova, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, consolidarea independenţei (obţinute la 1877/1878) şi apărarea integrităţii teritoriale a României, într-un context internaţional marcat de interesele Marilor Puteri.

Multitudinea evenimentelor istorice care au succedat urcării pe tron a regelui Carol I ne dezvăluie un cadru interesant şi în plan diplomatic, cu precădere în relaţiile dintre România şi Sfântul Scaun. Cele două diplomaţii (română respectiv pontificală) au găsit puncte de convergenţă, reprezentanţii diplomatici din cele două ţări integrându-şi chiar eforturile într-un areal internaţional mai larg, acela al diplomaţiei europene.

Alegerea prinţului Carol I în 1866 a fost de bun augur pentru viitoarele raporturi între stat şi Biserică în România, în condiţiile în care acesta s-a dovedit ulterior o veritabilă personalitate europeană (considerat chiar "unul dintre cei mai capabili monarhi europeni"), promotoare a ideilor moderniste şi care nu s-a limitat ca monarh doar la chestiuni politice, diplomatice ori militare, ci a urmărit şi reglementarea diferitelor probleme care priveau starea Bisericii din România.

Interesant şi important în acelaşi timp este faptul că principele Carol I a acceptat ortodoxia poporului român şi, implicit, străvechile sale tradiţii, convins că "nu există mari diferenţe între catolici şi ortodocşi", reuşind astfel să nu facă un obstacol din calitatea sa de credincios catolic, nici înainte şi nici după alegerea sa ca rege al României.

Sfântul Scaun a acţionat în mod constant pentru apărarea catolicităţii dinastiei române, ca principiu fundamental al jurisdicţiei canonice care dura de secole, atât în ţările occidentului european şi în raporturile sale cu Orientul creştin. În acelaşi timp, diplomaţia pontificală a tratat catolicitatea dinastiei române în raport cu necesităţile istorice, de moment şi de perspectivă, ţinând întotdeauna seama şi de "sensibilităţile" Bisericii Ortodoxe din România.

De asemenea, interesul diplomatic special al Sfântului Scaun faţă de România se va datora şi dorinţei creării unei ierarhii catolice indigene. Din 5 februarie 1881 avem primul Proiect de Tratat între Sfântul Scaun şi România, propus de Guvernul de la Bucureşti, relativ la organizarea şi ierarhia Bisericii Catolice din România, baza formală a tratativelor pentru Concordatul ce va fi încheiat cu mult mai târziu, în anul 1927 şi ratificat în 1929.

În urma negocierilor diplomatice dintre România şi Sfântul Scaun va fi posibilă crearea ierarhiei catolice naţionale ca o structură eclesiastică corespunzătoare structurii unui stat independent şi suveran. Astfel, la Roma, în 27 aprilie 1883 a fost adusă la cunoştinţă publică scrisoarea apostolică (Breve) a papei Leon al XIII-lea, Praecipuum munus Apostolicae servitutis pentru crearea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi implicit numirea primului titular al acestei arhidieceze în persoana episcopului Ignazio Paoli.

La 6 iunie 1884, Mons. Ignazio Paoli propune cardinalului Lodovico Jacobini procedura de urmat pentru crearea Diecezei de Iaşi şi numirea Mons. Nicola Giuseppe Camilli la conducerea acesteia. Apoi, două zile mai târziu, îi comunica recentul consimţământ dat de către regele Carol I.

În acest context, papa Leon al XIII-lea, prin scrisoarea apostolică Quae in christiani nominis incrementum, din 27 iunie 1884, ridică Vicariatul Apostolic al Moldovei la rangul de Episcopie Catolică de Iaşi, pe aceleaşi baze ca şi cea de la Bucureşti, numind ca episcop, cu reşedinţa în Iaşi, pe Mons. Nicola Giuseppe Camilli. Iată, anul acesta (2014) s-au împlinit 130 de ani de la acest important eveniment pentru credincioşii catolici din Dieceza de Iaşi.

Cei 48 de ani de domnie ai regelui Carol I au reprezentat o perioadă de dezvoltare economică a României, de modernizare instituţională, o epocă de înflorire culturală. Au fost anii în care suveranul României a desfăşurat o anevoioasă şi de nedezminţit operă de consolidare a României, ridicând-o din starea unei ţări aflată la porţile Orientului, la starea unui stat cu o strălucire aparte în peisajul lumii Europei civilizate.

Ca parte a naţiunii române, de modernizarea societăţii româneşti în ansamblul ei au beneficiat, în mod evident, şi credincioşii catolici din Dieceza de Iaşi, pentru care domnia regelui Carol I a fost de bun augur.

Trecerea în eternitate a primului monarh constituţional al României, în ziua de 27 septembrie (stil vechi)/10 octombrie (stil nou) 1914, a marcat sfârşitul unei epoci importante în istoria ţării pe care acesta a condus-o aproape o jumătate de veac. Dragostea regelui Carol I faţă de România şi neamul românesc a fost una deosebită, suveranul însuşi spunând la un moment dat: "Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi de vădită simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene [...] Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: Tot pentru ţară, nimic pentru mine".

Prof. dr. Anton Coşa

lecturi: 12.