Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 8 octombrie 2014

Biserica: 8. Creştinii necatolici

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În ultimele cateheze am încercat să scoatem în evidenţă natura şi frumuseţea Bisericii şi ne-am întrebat ce anume comportă pentru fiecare dintre noi a face parte din acest popor, poporul lui Dumnezeu care este Biserica. Însă nu trebuie să uităm că există atâţia fraţi care împărtăşesc cu noi credinţa în Cristos, dar care aparţin altor confesiuni sau la tradiţii diferite de a noastră. Mulţi s-au resemnat cu această diviziune - chiar şi în cadrul Bisericii noastre catolice s-au resemnat - care în decursul istoriei a fost adesea motiv de conflicte şi de suferinţe, chiar de războaie şi asta este o ruşine! Şi astăzi raporturile nu sunt mereu marcate de respect şi de cordialitate... Dar mă întreb: noi, cum stăm în faţa la toate acestea? Suntem şi noi resemnaţi, dacă nu chiar indiferenţi faţă de această diviziune? Sau credem cu fermitate că se poate şi trebuie să se meargă în direcţia reconcilierii şi a comuniunii depline? Comuniunea deplină, adică a putea participa toţi împreună la trupul şi la sângele lui Cristos.

Diviziunile dintre creştini, în timp ce rănesc Biserica, îl rănesc pe Cristos, iar noi divizaţi provocăm o rană lui Cristos: de fapt, Biserica este trupul al cărui cap este Cristos. Ştim bine cât de mult îi era la inimă lui Isus ca discipolii săi să rămână uniţi în iubirea sa. E suficient să ne gândim la cuvintele sale prezentate în capitolul al optsprezecelea al Evangheliei lui Ioan, rugăciunea adresată Tatălui în iminenţa pătimirii: "Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi" (In 17,11). Această unitate era deja ameninţată în timp ce Isus era încă printre ai săi: de fapt, în Evanghelie se aminteşte că apostolii discutau între ei despre cine era cel mai mare, cel mai important (cf. Lc 9,46). Însă Domnul a insistat mult asupra unităţii în numele Tatălui, făcându-ne să înţelegem că vestirea noastră şi mărturia noastră vor fi cu atât mai credibile cu cât vom fi noi cei dintâi capabili să trăim în comuniune şi să ne iubim. Este ceea ce apostolii săi, cu harul Duhului Sfânt, au înţeles după aceea profund şi au îndrăgit, aşa încât sfântul Paul va ajunge să implore comunitatea din Corint cu aceste cuvinte: "Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezbinări, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire" (1Cor 1,10).

În timpul drumului său în istorie, Biserica este ispitită de cel rău, care încearcă s-o dezbine, şi din păcate a fost marcată de despărţiri grave şi dureroase. Sunt diviziuni care uneori s-au prelungit îndelung în timp, până astăzi, motiv pentru care este dificil de acum a reconstrui toate motivaţiile şi mai ales a găsi soluţii posibile. Motivele care au dus la fracturi şi la despărţiri pot să fie cele mai diferite: de la divergenţele cu privire la principii dogmatice şi morale şi la concepţii teologice şi pastorale diferite, la motivele politice şi de convenienţă, până la ciocnirile datorate antipatiilor şi ambiţiilor personale... Ceea ce este sigur e că, într-un mod sau în altul, în spatele acestor sfâşieri există mereu mândria şi egoismul, care sunt cauza oricărui dezacord şi care ne fac intoleranţi, incapabili să ascultăm şi să acceptăm pe cel care are o viziune sau o poziţie diferită de a noastră.

Ori, în faţa la toate acestea, există ceva ce fiecare dintre noi, ca membri ai sfintei maici Biserici, putem şi trebuie să facem? Desigur nu trebuie să lipsească rugăciunea, în continuitate şi în comuniune cu aceea a lui Isus, rugăciunea pentru unitatea creştinilor. Şi împreună cu rugăciunea, Domnul ne cere o deschidere reînnoită: ne cere să nu ne închidem în faţa dialogului şi a întâlnirii, ci să percepem tot ceea ce ne este oferit valoros şi pozitiv chiar şi de cel care gândeşte diferit de noi sau se pune pe poziţii diferite. Ne cere să nu ne fixăm privirea spre ceea ce ne desparte, ci mai degrabă spre ceea ce ne uneşte, căutând să-l cunoaştem şi să-l iubim mai bine pe Isus şi să împărtăşim bogăţia iubirii sale. Şi asta comportă concret adeziunea la adevăr, împreună cu capacitatea de a ne ierta, de a ne simţi parte din aceeaşi familie creştine, de a ne considera dar unul pentru celălalt şi a face împreună multe lucruri frumoase şi opere de caritate.

Este o durere, dar există diviziuni, există creştini divizaţi, ne-am divizat între noi. Însă toţi avem ceva în comun: toţi credem în Isus Cristos, Domnul. Toţi credem în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt şi toţi mergem împreună, suntem pe drum. Să ne ajutăm unul pe altul! Dar tu gândeşte aşa, tu gândeşti aşa... În toate comunităţile există teologi buni: ei să discute, ei să caute adevărul teologic pentru că este o datorie, dar noi să mergem împreună, rugându-ne unul pentru altul şi făcând opere de caritate. Şi astfel facem comuniunea mergând. Acesta se numeşte ecumenism spiritual: a merge pe drumul vieţii toţi împreună în credinţa noastră, în Isus Cristos Domnul. Se spune că nu trebuie să se vorbească despre lucruri personale, dar nu rezist în faţa ispitei. Vorbim despre comuniune... comuniune între noi. Şi astăzi, eu sunt foarte recunoscător Domnului pentru că astăzi se împlinesc 70 de ani de când am făcut Prima Împărtăşanie. Dar a face Prima Împărtăşanie noi toţi trebuie să ştim că înseamnă a intra în comuniune cu alţii, în comuniune cu fraţii din Biserica noastră, dar şi în comuniune cu toţi cei care aparţine la comunităţi diferite dar cred în Isus. Să-i mulţumim Domnului pentru Botezul nostru, să-i mulţumim Domnului pentru împărtăşirea noastră, şi pentru ca această împărtăşire să ajungă să fie a tuturor, împreună.

Dragi prieteni, să mergem aşadar înainte spre unitatea deplină! Istoria ne-a despărţit, dar suntem în drum spre reconciliere şi comuniune! Şi acest lucru e adevărat! Şi acest lucru trebuie să-l apărăm! Toţi suntem în drum spre comuniune. Şi când ţinta ni se poate părea prea distantă, aproape de nedobândit, şi ne simţim cuprinşi de descurajare, să ne învioreze ideea că Dumnezeu nu poate să închidă urechea la glasul propriului Fiu Isus şi să nu asculte rugăciunea sa şi a noastră, pentru ca toţi creştinii să fie într-adevăr una.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.