Sinodul: a propune din nou mesajul despre familie unei lumi care vrea doar "să se simtă bine"

A propune din nou lumii "fascinaţia mesajului creştin" despre căsătorie şi familie, dând "răspunsuri adevărate şi pline de caritate" şi în optica milostivirii unei lumi în care "mulţi percep viaţa lor nu ca un proiect, ci ca o serie de momente în care valoarea supremă este să se simtă bine, să o ducă bine. În această viziune orice angajare stabilă pare de temut, viitorul apare ca o ameninţare, pentru că se poate întâmpla că în viitor ne vom simţi mai rău".

Este obiectivul pe care şi-l propune Adunarea generală extraordinară a Sinodului episcopilor, despre tema Provocările pastorale despre familie în contextul evanghelizării ilustrată în această dimineaţă de relatorul general cardinalul Péter Erdö, în Relatio ante disceptationem, raportul înainte de discuţie.

Înaintea cardinalului, deschizând lucrările, papa Francisc într-un scurt discurs a subliniat că părinţii sinodali poartă "vocea Bisericilor particulare". "Este - a adăugat el - o mare responsabilitatea purta realităţile şi problematicile Bisericilor, pentru a le ajuta să meargă pe acea cale care este Evanghelia familiei. O condiţie generală de bază este aceasta: a vorbi clar. Nimeni să nu spună: «Asta nu se poate spune; se va crede despre mine aşa sau aşa...». Trebuie spus tot ceea ce se simte cu parresia (libertate de a spune tot)" şi trebuie "să se asculte cu umilinţă". Sunt "cheile sinodalităţii".

La rândul său, cardinalul Erdö a spus că într-o lume marcată de individualism şi de "o cultură a audio-vizualităţii, a sentimentelor, a experienţelor emoţionale, a simbolurilor", Biserica nu trebuie să cedeze în faţa "catastrofismului sau abdicării", deoarece există "un patrimoniu de credinţă amplu şi împărtăşit". De exemplu: forme ideologice precum teoria gender sau echivalarea unirilor homosexuale cu căsătoria dintre bărbat şi femeie nu au consensul în marea majoritate a catolicilor, deşi "în varietatea contextelor socio-culturale există un consens, mai mare decât apare la prima vedere, cu privire la faptul că familia şi căsătoria sunt bunuri originare ale culturii umanităţii, patrimoniu care trebuie să fie păzit, promovat şi, când este necesar, apărat". Şi "nu este pusă în discuţie doctrina indisolubilităţii căsătoriei ca atare, ba chiar ea este necontestată şi în cea mai mare parte observată şi în practica pastorală a Bisericii cu persoanele care au eşuat în căsătoria lor şi care caută un nou început. Deci, nu chestiunile doctrinale, ci chestiunile practice - inseparabile pe de altă parte de adevărurile credinţei - sunt în discuţie în acest Sinod, de natură cu rafinament pastorală".

Tocmai primirea faţă de principiile doctrinale şi disocierea care se vede în practică evidenţiază necesitatea unei formări mai mari, mai ales pentru logodnici, pentru ca să fie în mod clar conştienţi fie de demnitatea sacramentală a căsătoriei, bazate pe "unicitate, fidelitate şi fecunditate", fie de faptul că este "o instituţie a societăţii". Deşi ameninţată de "factori dezagregatori", cum este divorţul, avortul, violenţele, sărăcia, abuzurile, "coşmarul" lipsurilor, dezechilibrul cauzat de migraţii, familia rămâne mereu o "şcoală de umanitate": "Pe de altă parte, familia este aproape ultima realitate umană primitoare într-o lume determinată aproape exclusiv de finanţe şi de tehnologie. O nouă cultură a familiei poate să fie punctul de pornire pentru o reînnoită civilizaţie umană".

Şi "trebuie subliniat că Evanghelia familiei este înainte de toate veste bună a unui har dăruit de Duhul Sfânt în sacramentul căsătoriei: este posibilitate nouă oferită fragilităţii omului, care trebuie primit şi celebrat cu bucurie şi recunoştinţă, la nivel atât personal cât şi comunitar. Obligaţiile care derivă din căsătorie nu trebuie desigur uitate, ci evidenţiate ca exigenţe ale darului, pe care darul însuşi le face posibile".

Cât priveşte situaţiile matrimoniale dificile, Biserica este o "casă paternă" şi faţă de ei. Este necesară o "reînnoită şi adecvată acţiune de pastoraţie familială", mai ales pentru a-i face să se simtă iubiţi de Dumnezeu şi de comunitatea eclezială, într-o optică milostivă care să nu şteargă, însă, "adevărul şi dreptatea". "De fapt, Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte pe păcătosul care se converteşte şi nu încetează să-i dea mereu din nou o posibilitate. Această milostivire nu înseamnă justificare a păcatului, ci justificare a păcătosului însă în măsura în care se converteşte şi îşi propune să nu mai păcătuiască".

Milostivirea nu elimină deci nici angajamentele care se nasc din legătura matrimonială. Acestea continuă să subziste şi atunci când iubirea umană s-a ofilit sau a încetat. "Asta înseamnă că, în cazul unei căsătorii sacramentale (consumate), după un divorţ, în timp ce primul soţ este încă în viaţă, nu este posibilă o a doua căsătorie recunoscută de Biserică".

Însă dată fiind diversitatea situaţiilor - divorţuri, căsătorii civile, convieţuiri - pe de o parte sunt necesare "linii conducătoare clare" pentru ca păstorii comunităţilor locale să poată ajuta concret perechile aflate în dificultate, "evitând improvizaţiile unei pastoraţii «fă singur», pe de altă parte în ceea ce priveşte divorţaţii recăsătoriţi civil "ar fi greşit să ne concentrăm numai asupra chestiunii primirii sacramentelor": în schimb trebuie privit la un context mai amplu, de pregătire la căsătorie şi de sprijin - nu birocratic, ci pastoral - dat soţilor, pentru a-i ajuta să înţeleagă motivele eşuării primei uniri şi să găsească eventuale elemente de nulitate: "Trebuie ţinut cont de diferenţa dintre cel care în mod vinovat a rupt o căsătorie şi cel care a fost abandonat. Pastoraţia Bisericii trebuie să se îngrijească de ei în mod special. Divorţaţii recăsătoriţi civil aparţin Bisericii. Au nevoie şi au dreptul să fie însoţiţi de păstorii lor".

În afară de asta trebuie luat în considerare că dată fiind puţina conştiinţă care există astăzi despre sacramentul matrimonial şi mentalitatea divorţistă răspândită, "nu este un hazard" a considera invalide diferite căsătorii celebrate în Biserică. De aici, sugestia de a revizui obligaţia dublei sentinţe conforme pentru nulitatea legăturii, cu condiţia să se evite "mecanicitatea, impresia de a acord divorţul" sau "soluţii nedrepte şi scandaloase". În acest domeniu este necesar şi un studiu asupra practicii unor Biserici ortodoxe care prevăd posibilitatea celei de-a doua şi a treia căsătorii, cu caracter penitenţial.

Ultima parte din Relatio este dedicată Evangheliei vieţii. Deschiderea la viaţă, de la zămislire la moartea naturală, este "parte esenţială, exigenţă intrinsecă" a iubirii conjugale, în timp ce astăzi, mai ales în Occident, cel care alege să nu aibă copii sau cel care-i vrea cu orice preţ, se aplatizează pe sine însuşi după propria autodeterminare: "Primirea vieţii, asumarea de responsabilităţi în privinţa generării vieţii şi a îngrijirii pe care ea o cere, sunt posibile numai dacă familia nu se concepe ca un fragment izolat, ci se simte inserată într-o reţea de relaţii".

Deci este important "a regăsi simţul unei solidarităţi răspândite şi concrete", a depăşi acea "privatizare a afectelor" care goleşte de sens familia şi o încredinţează alegerii individului; trebuie create, la nivel instituţional, condiţii care să faciliteze primirea unui copil şi asistenţa dată unui bătrân, ca "bun social care trebuie tutelat şi favorizat". La rândul său, Biserica trebuie să dedice o grijă deosebită educării afectivităţii şi sexualităţii, explicându-le valoarea şi evitând "banalizări şi superficialităţi". (FP)

(După AsiaNews, 6 octombrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.