Reflecţie la solemnitatea Tuturor Sfinţilor - 2014

"Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, spune Domnul, şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28)

Celebrăm cu deosebită bucurie solemnitatea tuturor sfinţilor, căci amintirea lor trezeşte în noi dorinţa după o viaţă mai bună, mai curată şi mai sfântă pe acest pământ; dar şi speranţa că noi vom dobândi bucuriile cerului alături de ei, care au ajuns deja la vederea lui Dumnezeu faţă-n faţă (cf. 1In 3,2).

În sărbătoarea tuturor sfinţilor, Biserica ne cheamă să citim şi să medităm evanghelia fericirilor, unde vedem că la fericirea deplină din ceruri se ajunge doar trecând prin poarta strâmtă şi anevoioasă a sărăciei, a plânsului, a lipsei de hrană, a suportării nedreptăţilor, a prigoanelor şi chiar a morţii martirice; iar în tot acest timp mai trebuie şi să rămânem iubitori, blânzi, miloşi, curaţi la trup şi suflet, împăciuitori, paşnici şi răbdători până la moarte (cf. Mt 5,1-12; 7,13-14).

Citind evanghelia fericirilor vedem că, deşi Dumnezeu este lumina şi fericirea întruchipată (cf. In 8,12; 1Tim 6,15), el ne cheamă la lumina şi la fericirea sa veşnică prin întuneric şi suferinţe (cf. 2Tim 3,12; Fap 14,22); el ne cheamă la fericirea cerului, pe o cale opusă fericirii oamenilor de pe pământ, care consideră fericiţi pe cei bogaţi, pe cei care râd, pe cei sătui, pe cei care deţin puterea.

În faţa chemării lui Isus la fericirea cerului, pe calea cea strâmtă a vieţii şi pe calea crucii, ne aducem aminte de cuvântul Tatălui ceresc, rostit din veşnicie: "Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele, spune Domnul. Cu cât cerul se înalţă deasupra pământului, cu atât căile mele se înalţă peste căile voastre şi gândurile mele peste gândurile voastre" (Is 55,8-9).

Isus însuşi, pentru a ne mântui pe noi oamenii păcătoşi, a păşit pe calea cea strâmtă a vieţii şi pe calea anevoioasă a crucii, care după păcat a rămas singura şi unica cale spre mântuire. Pe această cale a crucii a păşit el, a păşit Maica Domnului, au păşit apostolii, au păşit toţi sfinţii sărbătoriţi astăzi, şi trebuie să păşim şi noi dacă voim să ajungem în fericirea veşnică a sfinţilor (cf. Mt 16,21.24). Sfântul apostol Paul ne spune că această unică cale rămasă pentru a ajunge în cer, calea crucii, pentru evrei este scandal, iar pentru păgâni o nebunie; dar pentru noi cei chemaţi, fie iudei, fie greci, nebunia crucii este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,23-24); nu este putere şi înţelepciune mai mare, în cer şi pe pământ, decât crucea, pentru că prin ea s-a făcut mântuirea lumii.

O istorioară creştină ne spune că, după păcatul lui Adam şi al Evei, Dumnezeu, care până atunci putea fi văzut şi interpelat de către om (cf. Gen 3,8), din momentul păcatului şi-a ascuns prezenţa într-un nor (cf. Ps 68,5.35). De aceea, oameni care voiau să-l întâlnească şi să-i simtă prezenţa, dar fără să-i vadă faţa, trebuiau să intre în nor.

Această istorioară conţine mult adevăr, căci sfânta Carte ne spune că: "Moise s-a apropiat şi a intrat norul întunecos în care era Dumnezeu" (Ex 20,21; 24,18) şi că "Dumnezeu îi vorbea din norul întunecos" (Ex 33,9). Tot dintr-un nor, fără să-şi arate faţa, Dumnezeu le-a mai vorbit oamenilor la darea Legii pe Sinai (cf. Ex 19,9.16), la Botezul lui Isus în Iordan (cf. Mt 3,17), şi la schimbarea la faţă a lui Isus (cf. Mt 17,5).

Norul din această istorioară şi din aceste referiri biblice are şi o interpretare spirituală. Profetul Ezechiel ne spune că norii ascund soarele, luna şi stelele, adică bucuriile vieţii; altfel spus, norii sunt simbolul suferinţelor de tot felul care se revarsă din cer peste oamenii păcătoşi, pentru ca aceştia să-l poată vedea pe Dumnezeu (cf. Ez 32,7-12). Dumnezeu este ascuns în nori, şi pentru a-l găsi pe Dumnezeu trebuie să intrăm în nori, adică să trecem prin norii greutăţilor şi suferinţelor.

Acum înţelegem mai bine de ce, după păcat, Dumnezeu a permis ca peste oamenii păcătoşi să vină norii grei ai oboselilor, ai suferinţelor, al bolilor de tot felul şi ai morţii (cf. Gen 3,17-19), pentru că numai în aceşti nori grei ai suferinţelor oamenii îl vor putea găsi pe el şi odată cu el şi poarta paradisului pierdut, care străluceşte mai bine în întuneric; pentru că din norii suferinţelor plouă cu binecuvântări; pentru că numai din ploaia suferinţelor răsar flori parfumate şi multicolore; pentru că numai din norii încercărilor şi suferinţelor plouă cu iubire divină, plouă cu mii de flori, plouă cu mii de roade binecuvântate ale cerului.

Aşa cum atunci când este noapte putem vedea mai bine stelele cerului din depărtarea universului, tot astfel din întunericul suferinţelor îl putem vedea şi găsi mai uşor pe Dumnezeu şi vom putea găsi şi poarta paradisului prin lumina pe care o revarsă în afară.

Oare Isus când a fost mai aproape de Tatăl ceresc, când ne-a apropiat şi pe noi de Dumnezeu şi de împărăţia cerurilor? Oare nu atunci când soarele s-a întunecat în plină zi, când el a fost ţintuit pe cruce, zdrobit de lovituri şi cuprins de întunericul morţii (cf. Lc 23,45-46)? Acum înţelegem mai bine de ce "Evanghelia fericirilor", citită astăzi la sfânta Liturghie, este plină de "norii suferinţelor".

Iar, în altă ordine de idei, aşa cum numai în "camera obscură", numai în întuneric se pot developa imaginile de pe un clişeu fotografic, tot astfel numai în camera obscură, numai în întunericul istovirilor, suferinţelor şi morţii, se poate developa imaginea lui Isus în sufletul nostru, făcându-ne desăvârşiţi şi întregi, fără să ne lipsească nimic din chipul lui (cf. Iac 4,1).

Dacă vom citi în această cheie evanghelia fericirilor de astăzi şi toate suferinţele vieţii care ne apasă, atunci nu numai că nu ne vom mai plânge de suferinţe, dar vom sta liniştiţi şi vom vedea în ele daruri ale cerului prin care îl vom putea întâlni pe Dumnezeu, daruri date nouă pentru a creşte în Cristos, daruri prin care vom putea găsi mai uşor pe Dumnezeu, daruri prin care putem găsi mai uşor lumina şi poarta luminoasă a cerului, care se văd mai bine prin întuneric.

Acum înţelegem mai bine şi de ce sfântul Paul spunea: "Mă bucur în suferinţele mele" (Col 1,24); de ce Iudita, în cartea ei, spune: "Să-i mulţumim Domnului Dumnezeului nostru care ne încearcă pe noi ca şi pe părinţii noştri. Căci nu din răzbunare ne încearcă Domnul, ci spre înţelepciune şi apropiere de el" (cf. Idt 8,26-27).

Acum înţelegem mai bine şi de ce sfinţii au primit prin credinţă: batjocuri şi biciuiri, lanţuri şi închisori; bătăi cu pietre şi tăieri cu ferăstrăul, sabie şi moarte; alţii au trăit îmbrăcaţi în piei de oaie şi de capră, în lipsuri şi asuprire; iar alţii au rătăcit toată viaţa lor prin pustiuri şi munţi, prin peşteri şi râpe ale pământului (cf. Evr 11,36-40); pentru că prin ele s-au apropiat mai mult de Dumnezeu şi de împărăţia cerurilor.

Acum înţelegem mai bine de ce sfânta Tereza de Avila (1515-1582) spunea: "Doamne, să sufăr, sau să mor"! Iar duhovnicul ei, sfântul Petru de Alcantara (1499-1562), apărându-i după trecerea din această viaţă, i-a zis: "O, fericite necazuri şi suferinţe, care mi-au dobândit bucurii veşnice atât de mari"!

Sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer Albás (1902-1975), un preot spaniol, spunea: "Chiar şi sfinţii din lemn se fac pe bază de lovituri". Aşadar, să nu încercăm a evita loviturile, căci altfel riscăm să rămânem imperfecţi spiritual".

Într-un capăt al unui oraş, un om de vază care în viaţă a fost scutit de suferinţe, în mult iubita lui casă, cu cei mai buni medici împrejur, trăgea de moarte. Cu o undă de disperare în glas, a şoptit: "Plec de-acasă... plec de-acasă..." În celălalt capăt al oraşului, un om sărac care a în viaţă avut parte de multe suferinţe, într-un bordei, înconjurat numai de soţie şi copii, trăgea şi el de moarte. Cu o ultimă suflare, a spus: "Plec acasă... plec acasă...". La sfârşitul vieţii, noi cum vom spune: "Plec de-acasă", sau "Plec acasă"?

A doua idee pe care aş vrea s-o dezvolt astăzi de solemnitatea tuturor sfinţilor este trăirea în prezenţa lui Dumnezeu, acea prezenţă în care a trăit mereu Isus, Maica Domnului şi toţi sfinţii pe care îi celebrăm astăzi. Prezenţa lui Dumnezeu înseamnă puterea lui Dumnezeu, înseamnă vederea lui Dumnezeu, înseamnă iubirea lui Dumnezeu (cf. 1In 3,1-2).

Isus, pentru că a trăit mereu în prezenţa Tatălui său ceresc, l-a biruit mereu pe diavol şi nu a fost atins de nici un păcat (cf. In 8,46; 14,30); a venit curat de la Tatăl şi s-a întors curat la Tatăl (cf. In 8,42); a fost aproape de Tatăl, a fost aproape şi de oameni (cf. In 6,15); a vorbit oamenilor despre Tatăl ceresc şi împărăţia sa, iar Tatălui i-a vorbit despre oameni (cf. In 8,38; Mt 5,1-12); a trecut cu bine prin cruce şi moarte, spre slava Tatălui, dar şi spre mântuirea noastră; l-a glorificat pe Tatăl învingând diavolul, păcatul şi moartea, dar ne-a înălţat şi pe noi la Tatăl ceresc (cf. Ap 20,6).

După exemplul lui Isus, Maica Domnului şi toţi sfinţii au trăit şi trăiesc în prezenţa lui Dumnezeu, pe care îl simt aproape, în timp ce vorbesc, se roagă, lucrează, se plimbă, suferă şi mor. De aceea, diavolul nu a avut şi nu are nici o putere asupra lor.

Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) zicea: "Eu simt prezenţa lui Dumnezeu chiar şi printre oale şi tigăi".

Nicolas Herman de Lorraine (1614-1691), zis şi fratele Lawrence al Învierii, un călugăr dominican laic francez, care a lucrat ca bucătar şi apoi ca cizmar al mănăstirii, a trăit prezenţa lui Dumnezeu într-un mod admirabil. El a devenit capabil să simtă şi să trăiască prezenţa lui Dumnezeu: "Şi în timp ce spăla vase în bucătăria mănăstirii, şi în timp ce repara încălţăminte în atelierul mănăstirii; şi în timp ce se odihnea de truda zilei şi în timp ce îndruma suflete pe calea Domnului. În toate aceste activităţi, el trăia prezenţa lui Dumnezeu, exact ca şi atunci când participa la sfânta Liturghie; ca şi atunci când citea şi medita cuvântul Scripturilor; ca şi atunci când se împărtăşea cu Isus Euharisticul; ca şi atunci când era în adoraţie în faţa preasfântului sacrament; ca şi atunci când se ruga în camera lui, sau împreună cu fraţii".

David Wilkerson (1931-2011), un american credincios care a îngrijit de tinerii dependenţi de droguri, spunea aşa: "Diavolul se teme grozav de prezenţa lui Dumnezeu în vieţile noastre. El tremură numai la gândul apropierii credinciosului de Dumnezeu. Aşa că, atunci când hoardele sale demonice te văd pe genunchi zilnic, în prezenta Tatălui tău ceresc, tot iadul zbiară: Dumnezeu este cu acest credincios. Acesta are prezenţa divină. Ce putem să facem împotriva unuia ca acesta? Iată de ce satan va face tot ce-i stă în putere spre a te fura din prezenta lui Dumnezeu. Iată de ce vrea el să-ţi târască sufletul jos, în mlaştina fricii şi a nesiguranţei. Te vrea secătuit de toată forţa şi tăria! Va folosi tot ce poate, chiar şi lucrurile "bune", spre a te împiedica să petreci timp singur cu Dumnezeu. El ştie că timpul petrecut de tine cu Dumnezeu te poate face biruitor peste temerile si neliniştile acestor vremuri"!

În al treilea rând, astăzi aş vrea să amintesc că sfinţii nu fac parte dintr-un popor anume, nici dintr-o grupare anume, şi nici nu au o îndeletnicire anume, ci sfinţii s-au ridicat şi se ridică din toate rasele, popoarele, limbile, clasele sociale şi din toate îndeletnicirile umane (cf. Ap 7,9). Astfel avem sfinţi ridicaţi de la regi şi până la cerşetori. Astfel avem sfinţi dintre papi, episcopi, preoţi, diaconi, seminarişti, călugări, elevi, studenţi, regi, prinţi, militari, profesori, medici, muncitori, meşteşugari, ţărani şi până la simpli sclavi. Toţi aceştia s-au sfinţit purtându-şi zilnic crucea împreună cu Isus (cf. Lc 9,23), trăind la prezenţa lui Dumnezeu şi făcându-şi fiecare datoria lui: studiind, predicând, scriind, predând la catedră, navigând, lucrând pe câmp, lucrând pe şantier, lucrând în casă, lucrând cu acul, lucrând la războiul de ţesut, slujind pe Dumnezeu şi pe semeni. etc.

Biblia ne spune că în Iope era o ucenică numită Tabita, care în traducere înseamnă Dorca, sau Gazelă. Tabita făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii (cf. Fap 9,36). Tabita nu avea o calificare înaltă. Din vechime, Dumnezeu a spus poporului să îngrijească de orfan şi de văduvă (cf. Is 1,17). Tabita a înţeles că misiunea ei era să facă fapte bune şi îngrijească de alţii (Tit 3,8). Mântuitorul a spus şi el: "Este mai ferice să dai decât să primeşti" (Fap 20,35). Tabita s-a sfinţit slujind pe Dumnezeu, lucrând cu acul şi aţa cosind cămăşi pentru văduve şi orfani.

Aşa cum Napoleon I Bonaparte (1769-1821) îi entuziasma pe ostaşii lui, spunându-le că fiecare soldat poartă în desaga sa sceptrul de mareşal, tot astfel Biserica, astăzi, în sărbătoarea tuturor sfinţilor, îi entuziasmează pe fiii ei, spunându-le că, prin Cristos şi prin botez, au primit deja atât ramura de palmier a sfinţeniei, cât şi coroana de lauri a învingătorilor. Curaj în urmarea lui Cristos nedespărţit de Tatăl ceresc, slujitor al mântuirii oamenilor şi răstignit din dragoste faţă de Tatăl şi faţă de oameni, căci dacă atâţia şi atâtea s-au sfinţit, ne vom sfinţi şi noi, vom deveni şi noi asemenea lui Dumnezeu, şi îl vom vedea aşa cum este (cf. 1In 3,2)!

Toţi sfinţii şi sfintele lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 38.