Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 29 octombrie 2014

Biserica realitate vizibilă şi spirituală

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În catehezele precedente am avut ocazia să evidenţiez că Biserica are o natură spirituală: este trupul lui Cristos, zidit în Duhul Sfânt. Însă, când ne referim la Biserică, gândul nostru se îndreaptă imediat spre comunităţile noastre, spre parohiile noastre, spre diecezele noastre, spre structurile în care obişnuim să ne reunim şi, desigur, şi la componenta şi la figurile mai instituţionale care o sprijină, care o conduc. Aceasta este realitatea vizibilă a Bisericii. Aşadar, trebuie să ne întrebăm: este vorba despre două lucruri diferite sau despre unica Biserică? Şi, dacă este mereu unica Biserică, noi cum putem înţelege raportul dintre realitatea sa vizibilă şi cea spirituală?

1. Înainte de toate, când vorbim despre realitatea vizibilă a Bisericii, nu trebuie să ne gândim numai la Papa, la Episcopi, la preoţi, la surori şi la toate persoanele consacrate. Realitatea vizibilă a Bisericii este constituită din atâţia fraţi şi surori botezaţi care în lume cred, speră şi iubesc. Însă de atâtea ori auzim spunându-se: "Dar Biserica nu face asta, Biserica nu face ailaltă..." - "Dar spune-mi, cine este Biserica?" - "Sunt preoţii, episcopii, Papa..." - Biserica suntem toţi, noi! Toţi cei botezaţi suntem Biserica, Biserica lui Isus. Toţi cei care îl urmează pe Domnului Isus şi care, în numele său, se apropie de cei din urmă şi de cei suferinzi, încercând să ofere un pic de alinare, de mângâiere şi de pace. Toţi cei care fac ceea ce Domnul ne-a poruncit sunt Biserica. Înţelegem, aşadar, că şi realitatea vizibilă a Bisericii nu este măsurabilă, nu poate fi cunoscută în toată plinătatea sa: cum poate fi cunoscut tot binele care este făcut? Atâtea opere de iubire, atâtea fidelităţi în familii, atâta muncă pentru a-i educa pe copii, pentru a transmite credinţa, atâta suferinţă în bolnavii care oferă Domnului suferinţele lor... Dar acestea nu se pot măsura şi sunt atât de mari! Cum pot fi cunoscute toate minunăţiile pe care, prin noi, Cristos reuşeşte să le realizeze în inima şi în viaţa fiecărei persoane? Vedeţi: şi realitatea vizibilă a Bisericii merge dincolo de controlul nostru, merge dincolo de forţele noastre şi este o realitate misterioasă, pentru că vine de la Dumnezeu.

2. Pentru a înţelege, în Biserică, raportul dintre realitatea sa vizibilă şi cea spirituală nu există altă cale decât a privi la Cristos, al cărui trup îl constituie Biserica şi din care este născută, într-un act de iubire infinită. De fapt, şi în Cristos, în virtutea misterului Întrupării, recunoaştem o natură umană şi o natură divină, unite în aceeaşi persoană în mod minunat şi indisolubil. Acest lucru este valabil în mod analog pentru Biserică. Şi aşa cum în Cristos natura umană urmează pe deplin natura divină şi se pune în slujba ei, în vederea împlinirii mântuirii, tot aşa se întâmplă în Biserică, pentru realitatea sa vizibilă, faţă de realitatea spirituală. Deci şi Biserica este un mister, în care ceea ce nu se vede este mai important decât ceea ce se vede şi poate să fie recunoscut numai cu ochii credinţei (cf. Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 8).

3. Însă, în cazul Bisericii trebuie să ne întrebăm: cum poate realitatea vizibilă să se pună în slujba realităţii spirituale? Încă o dată, putem înţelege asta privind la Cristos. Cristos este modelul Bisericii, pentru că Biserica este trupul său. Este modelul tuturor creştinilor, modelul nostru al tuturor. Când se priveşte la Cristos nu se greşeşte. În Evanghelia lui Luca se relatează că Isus, întors la Nazaret, unde crescuse, a intrat în sinagogă şi a citit, referindu-l la El însuşi, textul din profetul Isaia unde este scris: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi, să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului" (4,18-19). Iată: aşa cum Cristos s-a folosit de omenitatea sa - pentru că era şi om - pentru a vesti şi a realiza planul divin de răscumpărare şi de mântuire - pentru că era Dumnezeu - tot aşa trebuie să fie şi pentru Biserică. Prin realitatea sa vizibilă, a tot ceea ce se vede, sacramentele şi mărturia noastră a tuturor creştinilor, Biserica este chemată în fiecare zi să se apropie de fiecare om, începând de la cel care este sărac, de la cel care suferă şi de la cel care este marginalizat, în aşa fel încât să continue să-i facă pe toţi să simtă asupra lor privirea compătimitoare şi milostivă a lui Isus.

Iubiţi fraţi şi surori, adesea ca Biserică experimentăm fragilitatea noastră şi limitele noastre. Toţi le avem. Toţi suntem păcătoşi. Nimeni dintre noi toţi nu poate spune: "Eu nu sunt păcătos". Dar dacă vreunul dintre noi se simte că nu este păcătos, să ridice mâna. Toţi suntem păcătoşi. Şi această fragilitate, aceste limite, aceste păcate ale noastre, este drept să provoace în noi o profundă părere de rău, mai ales când dăm exemplu rău şi când ne dăm seama că devenim motiv de scandal. De câte ori am auzit, în cartier: "Dar persoana aceea de acolo merge mereu la biserică, dar îi bârfeşte pe toţi...". Acesta nu este creştin, este un exemplu rău: este un păcat. Şi astfel noi dăm un exemplu rău: "Şi, până la urmă, dacă acesta sau aceasta este creştin, eu mă fac ateu". Mărturia noastră este aceea de a face să se înţeleagă ce înseamnă a fi creştin. Să cerem ca să nu fim motiv de scandal. Să cerem darul credinţei, pentru ca să putem înţelege cum, în pofida micimii noastre şi a sărăciei noastre, Domnul ne-a făcut cu adevărat instrument de har şi semn vizibil al iubirii sale faţă de toată omenirea. Putem deveni motiv de scandal, da. Dar putem deveni şi motiv de mărturie, spunând cu viaţa noastră ceea ce Isus vrea de la noi.

_____________________

APEL

În faţa agravării epidemiei de Ebola, doresc să exprim îngrijorarea mea vie faţă de această boală implacabilă care se răspândeşte îndeosebi în continentul african, mai ales printre populaţiile mai sărace. Sunt aproape cu afectul şi rugăciunea de persoanele lovite, precum şi de medici, de infirmieri, de voluntari, de institutele călugăreşti şi de asociaţii, care se dedică eroic pentru a-i ajuta pe aceşti fraţi şi surori ai noştri bolnavi. Reînnoiesc apelul meu, pentru ca toată Comunitatea internaţională să pună în act orice efort necesar pentru a elimina acest virus, alinând concret durerile şi suferinţele celor care sunt aşa de dur încercaţi.

Vă invit să ne rugăm pentru ei şi pentru cei care şi-au pierdut viaţa.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.