Reflecţie la duminica a XXVII-a de peste an - A

"Eu v-am ales pe voi din lume, ca să mergeţi şi să aduceţi roade" (In 15,16).

Este pentru a treia duminică consecutiv când Biserica ne cheamă să medităm asupra viei Domnului, care în Vechiul Testament a fost poporul evreu (cf. Is 5,7), iar în Noul testament este Biserica aleasă (cf. 1Pt 5,13), Biserica lui Dumnezeu (cf. 1Cor 10,32), Biserica supusă lui Isus Cristos (cf. Ef 5,24), Biserica celor înscrişi în ceruri (cf. Evr 12,23).

După ce satana a reuşit a scoate via Domnului din grădina paradisului şi s-o risipească pe pământ, unde arşiţa este mare (cf. Gen 3,23-24), Dumnezeu i-a chemat mai întâi pe patriarhii Abraham, Isaac şi Iacob şi i-a trimis să adune via sa risipită, să o aducă la ascultarea sa, să o crească în Egipt, să o facă iar o vie mănoasă şi să o facă vestită printre popoare. Apoi, i-a chemat pe Moise, pe Aron şi Iosue, care să scoată via lui din Egipt şi să o ducă în ţara mănoasă a Canaanului, unde să o îngrijească şi s-o înmulţească cu popoare păgâne; lucru care s-a şi întâmplat, căci la ieşirea ei din Egipt i s-a adăugat oameni de felurite neamuri (cf. Ex 12,38), iar pe cale şi gabaoniţii (cf. Ios 11,27). Adusă în ţara Canaan, Dumnezeu a încredinţat via sa, spre bună administraţie lui David, un om după inima sa (cf. 1Sam 13,14; Fap 13,22-23); David a fost regele din a cărei descendenţă urma să se nască Isus, moştenitorul de drept a viei sale (cf. Mt 21,38). Iar Isus a fost regele care avea replanteze via Domnului în împărăţia cerurilor (cf. In 12,32), acolo de unde a fost smulsă de satana şi aruncată pe pământ.

Cât timp au trăit patriarhii, eliberatorii din Egipt şi regele David, planul lui Dumnezeu cu via sa a mers bine. Dar, după moartea lui David, urmaşii acestuia, care nu au mai fost oameni după inima lui Dumnezeu, nu au mai îngrijit şi înmulţit via cu noi viţe aduse dintre popoarele păgâne, nu i-au mai adus lui Dumnezeu roadele cuvenite, n-au mai voit să predea via moştenitorului de drept, Isus, ba chiar l-au şi ucis (cf. Mt 21,41). Dar Dumnezeu l-a înviat pe Isus, piatra aruncată de zidari, şi a făcut din el piatra din capul unghiului Bisericii sale (cf. Mt 21,42) şi cauză de mântuire pentru toţi oamenii (cf. Fap 4,12; Is 45,17). Apoi, după ce i-a îndepărtat pe viticultorii cei răi, a încredinţat via altor viticultori, care sunt ucenicii Fiului său, care sunt Biserica sa. În acel moment, Dumnezeu a transferat în sarcina Bisericii tot ceea a rămas neîmplinit de către vechiul său popor, Israel, adică a transferat în sarcina Bisericii sale cultivarea, îngrijirea, rodirea, extinderea viei sale, la orice neam şi naţiune (cf. Fap 2,5.9-11; Ap 7,9), şi pregătirea pentru răpirea ei în cer, de către Isus (cf. 1Tes 4,15-18).

Păcatul cel mai mare al multor preoţi şi farisei a fost că au pus învăţătura lor omenească înainte cuvântului lui Dumnezeu şi că nici ei n-au intrat pe poarta mântuirii, dar nici pe alţii nu i-au lăsat să intre (cf. Mt 23,13). Mai marii preoţilor şi fariseii, provocaţi de Isus, comentând faptele viticultorilor răi din parabolă, care au refuzat să dea roadele Stăpânului viei, care au ucis pe trimişii săi şi care l-au ucis chiar şi pe Fiul Stăpânului, fără să ştie că tocmai despre ei este vorba, au spus: "Ca pe nişte răi ce sunt, îi va ucide fără milă, iar via o va arenda altor viticultori, care îi vor da recolta la timpul cuvenit" (Mt 21,41).

Aici nu trebui să înţelegem că toţi preoţii, fariseii, cărturarii şi iudeii l-au refuzat pe Isus; sau că împărăţia lui Dumnezeu a fost luată pentru totdeauna de toţi evreii. Aici trebuie să înţelegem că via, împărăţia cerurilor, a fost luată numai de la acei oameni, care în acel timp, în mod conştient, nu i-au dat roadele cuvenite lui Dumnezeu şi apoi l-au ucis şi pe Fiul său, Isus. Adevărul că nu toţi evreii l-au refuzat pe Dumnezeu şi pe Isus şi că împărăţia lui Dumnezeu nu a fost luată de la toţi evreii, este confirmat de lunga lista de evrei iubitori de Dumnezeu şi de Cristos, listă compusă din primii apostoli, primii creştini, primii martiri şi primii mărturisitori; listă care ajunge până în timpurile moderne unde este completată cu Alfons Maria Ratisbonn (1814-1884) şi Edith Stein (1891-1942) şi alţii.

Astăzi nimeni nu trebuie să uite că, pentru Dumnezeu, toţi oamenii sunt copiii lui iubiţi şi că de la Dumnezeu nimeni nu este respins, dacă se întoarce sincer la el la el (cf. Rom 11,15.25-26) şi dacă trăieşte după îndreptarul dat de cea de-a doua lectură de astăzi, care zice: "Fraţilor, îndreptaţi-vă gândul şi cugetul la tot ceea ce este adevărat şi vrednic de cinste, la tot ceea ce este drept şi curat, la tot ceea ce este vrednic de iubire şi cu faimă bună, la tot ceea ce este virtute şi vrednic de laudă" (Fil 4,8).

Am văzut din evanghelia de astăzi că Dumnezeu doreşte ca noi, Biserica sa, ca noi, creştinii, să cultivăm, să îngrijim, să rodim, să extindem via sa la orice neam şi naţiune (cf. Mt 28,19-20; Mc 16,15) şi să o pregătim pentru marea răpire în cer, căci Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului şi la mântuire (cf. Fap 2,5.9-11; 2Tim 2,4; Ps 67,2).

În această măreaţă lucrare de cultivare, de rodire, de răspândire a Bisericii la orice neam şi naţiune şi de pregătire pentru marea răpire la ceruri este nevoie de aportul tuturor.

Aşa cum în vremurile străvechi Dumnezeu i-a chemat pe Abraham, Isaac, Iacob, Moise, Aron, Iosua, pe David şi urmaşii săi, pentru a conduce poporul său cu înţelepciune; aşa cum a chemat apoi, oameni talentaţi în construcţii, ca Beţaleel şi Oholiab (cf. Ex 31,6; 35,34-35); oameni talentaţi în muzică, precum Myriam, fiii lui Core şi David; oameni talentaţi în arta apărării, ca Ioab şi Amasa; aşa cu a chemat apoi oameni curajoşi şi evlavioşi ca Debora; oameni tari în credinţă ca Rut; oameni ascultători ca Samuel; oameni fideli ca Ilie; oameni buni ca Elizeu; oameni devotaţi ca profeţii şi drepţii.

La fel este astăzi şi în Biserică. Dumnezeu are nevoie de slujirea Sfântului Părinte papa, a cardinalilor şi a episcopilor; dar Dumnezeu mai are nevoie şi de slujirea şi dăruirea preoţilor, misionarilor, persoanelor consacrate, familiilor; apoi Dumnezeu mai are nevoie şi de slujirea creştinilor cu diferite talente: organizatorice, oratorice, artistice, educaţionale, medicale, legislative; într-un cuvânt, Dumnezeu are nevoie de slujirea oricărui om, căci, în via Domnului, nimeni este chemat să fie numai simplu privitor, ci toţi sunt chemaţi să fie lucrători. De aceea, Biblia spune că: "Dumnezeu a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Isus" (Ef 4,11-13).

Cred că nu o să nu surprindă pe nimeni dacă am să amintesc că, la preamărirea lui Dumnezeu şi la aducerea oamenilor la ascultarea şi împărăţia cerurilor lucrează întreaga creaţie, începând: de la cei mai nobili dintre îngerii cerului şi până la oamenii cei mai simpli oameni ai pământului; de la cele mai mici vietăţi create şi până la cele mai mari vieţuitoare; de la simplul fir de iarbă şi până cedrii Libanului; de la micul fir de praf şi până la giganticele planete (cf. Ps 19,1-6). Sunt mulţi oameni care s-au convertit la credinţa în Dumnezeu: auzind de fidelitatea îngerilor şi oamenilor buni; observând perfecţiunea şi frumuseţea universului; admirând multitudinea vietăţilor şi rolul lor; simţind parfumul florilor multicolore. Fiecare picătură de ploaie, fiecare rază de lumină, fiecare fir de iarbă, fiecare frunză, fiecare floare şi fiecare fruct mărturisesc despre înţelepciune şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, căci, aşa cum spune Biblia, toată creaţia a fost adusă la existenţă în vederea fericirii omului (cf. Ps 8,3-9). De aceea, Isus, spune unuia fiecăruia dintre noi creştinii: "Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură" (Mc 16,15); "Vestiţi faptele minunate ale celui ce v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină" (1Pt 2,9); căci "prin aceasta este proslăvit Tatăl meu şi vă arătaţi a fi ucenicii mei" (cf. In 15,8).

Evanghelia de astăzi ne spune că unii dintre capii religioşi şi oamenii timpului lui Isus, din tot ceea ce au primit de la Dumnezeu, au voit să reţină totul numai pentru ei, fără a aduce nici un prinos Domnului. Ba mai mult, ei au prigonit şi ucis pe toţi care le-au amintit că au datorii faţă de Dumnezeu pentru toate darurile primite. Oare nu cumva şi unii oameni care aparţin Bisericii fac aceleaşi lucruri? Dumnezeu i-a dat omului multe daruri şi talente ca să fie fericit; dar a cerut de la el ca prin aceste daruri şi talente să-l laude pe el şi să le fie de ajutor oamenilor, pe care să-i câştige pentru împărăţia cerurilor, căci mulţi oameni se pierd din lipsă de cunoştinţă (cf. Os 4,6). Dar unii, în loc să împlinească lauda lui Dumnezeu şi să le ducă vestea mântuirii, risipesc aceste daruri şi talente, pentru a sluji la satana şi pentru a pierde suflete pentru el. De aceea, Domnul spune: "Să nu pedepsesc eu oare astfel lucruri?" (Ier 5,9).

Unii creştinii de astăzi, ca şi unii evreii de odinioară, deşi îşi au numele scrise în registrele bisericilor, ei nu se află sub autoritatea lui Cristos. În dreptul multora dintre aceşti creştini s-ar putea scrie: consumatori şi nu producători; leneşi şi nu lucrători; trădători şi nu credincioşi. Iată câteva alte exemplificări concrete, care dovedesc că unii oameni, după peste două milenii de creştinism, nu trăiesc încă după Legea cea nouă a Duhului, ci după cea a trupului.

Referitor la căsătorie, Dumnezeu spune în sfânta Carte: "Creşteţi şi înmulţiţi-vă!" (Gen 1,28). Iar cei care se căsătoresc răspund: "Vom primi toţi copiii pe care Dumnezeu va binevoi să ni-i dea şi-i vom creşte în Legea lui Dumnezeu şi a Bisericii sale!" Zic "da", dar fac "nu". Zic "da" şi fac "nu", pentru că mulţi oamenii au rămas tot mai mult iubitori de plăceri, decât de Dumnezeu (cf. 2Tim 3,4); pentru că mulţi din cei care se căsătoresc trăiesc mai mult după pofta trupului, pofta ochilor şi mândria vieţii, decât după cerinţele lui Dumnezeu (cf. 1In 2,16; 2Cor 6,14); pentru că mulţi din oamenii care se căsătoresc, renunţă mai uşor la împărăţia cerurilor, decât la păcat. De aceea, fără să le pese, nu aduc pe lume toţi copiii voiţi de Dumnezeu, nu-şi educă copiii pentru Biserică şi pentru împărăţia cerurilor. Ca şi arendaşii din evanghelie, acest fel de creştini nu-i dau lui Dumnezeu rodul viei sale.

Tot referitor la căsătorie, Biblia spune că este "O taină mare" (Ef 5,32), pentru că în taina căsătoriei este cuprinsă legătura directă dintre Isus, mire, şi Biserica, mireasă. În schimbul binecuvântărilor pământeşti şi a bucuriilor veşnice, oamenii promit lui Dumnezeu şi semenilor lor că se vor respecta şi se vor iubi toată viaţa lor, la bine şi la greu, şi că "ceea ce Dumnezeu a unit ei nu vor desface" (Mc 10,9). Dar, amăgiţi de satana şi de patimi, mulţi dintre oamenii care se căsătoresc, părăsesc această alianţă făcută cu Dumnezeu. De aceea, în multe familii, întâlnim o imagine falsă despre iubirea dintre Cristos şi Biserică, căci multe familii se lasă antrenate în certuri, infidelităţi, ură, duşmănie şi despărţiri. Prin toate aceste fapte, cei căsătoriţi îi îndepărtează de oameni de Dumnezeu. Ca şi arendaşii din evanghelie, acest fel de creştini nu-i dau lui Dumnezeu rodul viei sale.

Şi iarăşi: Dumnezeu i-a dat omului şase zile din săptămână ca să lucreze şi să se ocupe de cele pământeşti şi trupeşti, dar ziua a şaptea a rânduit-o pentru slava lui (cf. Ex 20,9-11). Dar omul, mai ales cel de astăzi, după ce a luat cele şase zile date de Creator, mai ia şi ziua a şaptea rânduită pentru slava lui; duminica, în loc să-i vedem pe oameni în biserici lăudând pe Dumnezeu şi întărind pe fraţi, îi vedem mergând la câştig, la târguri, la afaceri, la distracţii, la stadioane, la plimbări, la locuri de păcate. Ca şi arendaşii din evanghelie, nici acest fel de creştini nu-i dau lui Dumnezeu rodul viei sale.

Dumnezeu a dat omului toate bunurile sale (cf. Ps 8,3-9), dar i-a cerut o parte pentru el. În Vechiul Testament, Dumnezeu i-a cerut omului a zecea parte din toate veniturile (cf. (Lev 27,30; Num 18,26; Dt 14,24; 2Cr 31,5). În Noul Testament, Dumnezeu le-a cerut creştinilor numai o anumită cotă, stabilită de Biserică, pentru a susţine lucrările sale misionare şi de funcţionare (cf. 1Cor 16,1-2; Iac 1,5). Iar Biblia spune că Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bucurie (cf. 2Cor 9,7). Mulţi creştini de astăzi, ca şi arendaşii din vie, s-au făcut stăpâni peste tot ce au primit de la Dumnezeu şi vin în faţa lui Dumnezeu cu mâinile goale (cf. Dt 16,16). Lipsa lor de ajutor aduce prejudicii Bisericii, în plan misionar şi în plan administrativ, prejudicii care, în loc să-i atragă pe oameni la Dumnezeu, mai mult îi îndepărtează. Ca şi arendaşii din evanghelie, nici acest fel de creştini nu-i dau lui Dumnezeu rodul viei sale.

Cât de gravă este lipsa de trăire şi mărturisire a credinţei, de rodire şi de dăruire a ofrandei, o vedem din exemplul următor: Maximilian Hercule (250-310), asociat la conducerea Imperiului Roman de către Diocleţian (244-311), a transferat mai multe trupe romane din Egipt, în Galia, pentru reprimarea triburilor răsculate ale bagauzilor. Între trupelor transferate se afla şi renumita "Legiunea tebană"; legiune formată în majoritate din ostaşi creştini, originari din părţile Tebei, o regiune din Egipt; legiune din care, numai într-o zi a anului 287, peste 1.000 de ostaşi creştini, în frunte cu sfinţii Mauriciu, Exuperiu şi Candid, au murit pentru credinţa în Cristos, refuzând să aducă cult idolilor.

Am amintit de această "Legiune tebană", formată aproape în majoritatea ei din soldaţi creştini recrutaţi din Egipt, pentru că astăzi în Egipt mai sunt doar puţini creştini. După libertatea Bisericii (313), s-a întâmplat ceva rău. Creştinii din Egipt, ca şi creştinii din Asia, cărora le-a predicat sfântul Paul şi însoţitorii săi, - asemenea evreilor intraţi în Canaan, care bucurându-se de câteva victorii, n-au mai luptat până la cucerirea întregii ţări, - zic, aceşti creştini din Egipt şi Asia, venind libertatea, au oprit motoarele trăirii şi mărturisirii credinţei, dedicându-se ridicării de edificii; iar rezultatul a fost că în scurt timp au fost asimilaţi de păgâni. Ca şi arendaşii din evanghelie, nici aceşti creştini nu i-au dat lui Dumnezeu rodul viei sale.

Dar să venim în Europa, unde ţări altădată profund creştine, ţări cu mulţi regi şi cu mulţi oameni sfinţi, ţări numite "ale sfinţilor", astăzi, din cauza delăsării vieţii creştine şi a nemărturisirii credinţei în faţa altora, au ajuns să uite de Cristos, de Biserică şi de împărăţia cerurilor şi au nevoie de o nouă evanghelizare.

Să privim şi la creştinii catolici din ţara noastră, ţară creştină de pe timpul apostolilor, ţară altădată cu domnitori şi mulţi oameni sfinţi. Din cauza cedărilor din timpul prigoanelor, din cauza căsătoriilor după trup, în care l-au imitat mai mult pe Solomon (cf. 1Rg 11,1-13) decât pe patriarhii Abraham, Isaac şi Iacob (cf. Gen 24,4; 28,2), au ajuns să uite şi să lase trăirea şi mărturisirea credinţei primite la Botez şi, din majoritari cum erau după ce au fost cuceriţi de romani (106), au ajuns mai apoi minoritari, toleraţi şi, pe alocuri, au dispărut complet.

Doi prihori, două mici păsări roşii şi cu moţ, stăteau într-un pom. "Mi s-a făcut foame", spuse unul. "Şi mie," răspunse celălalt. "Hai să căutăm ceva de mâncare". Au zburat până au ajuns la un ogor plin cu râme. Au mâncat şi-au mâncat până n-au mai putut înghiţi nici o fărâmă. "O, am mâncat aşa de mult că nu cred că am să pot zbura înapoi la copac, zise unul". "Nici eu nu mă simt în stare de aşa efort, răspunse celălalt". "Hai să rămânem aici, tolăniţi la soare". "De-acord". Şi s-au cuibărit în iarbă cât mai confortabil. Nici n-au aţipit bine că o pisică grasă i-a înhăţat şi înghiţit fără să-i mai mestece. S-a lins pe buze şi şi-a zis: "Îmi plac la nebunie prihorii care lenevesc la soare".

Aşa spune şi satana, leul care rage căutând pe cine să înghită (cf. 1Pt 5,8), despre creştinii sătui de darurile lui Dumnezeu, dar leneşi pentru via Domnului: "Îmi plac la nebunie creştinii cu moţ care lenevesc fără să facă nimic!"

O duminică frumoasă şi cu folos tuturor!

Lăudat să fie Isus Cristos!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 23.