Vatican: Audienţă acordată participanţilor la Întâlnirea internaţională "Proiectul pastoral din Evangelii gaudium"

Vineri, 19 septembrie 2014, în Aula Paul al VI-lea, Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţă pe participanţii la Întâlnirea internaţională "Proiectul pastoral din Evangelii gaudium" organizat de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, în desfăşurare în Vatican de la 18 la 20 septembrie 2014. După salutul arhiepiscopului Rino Fisichella, papa a adresat celor prezenţi discursul pe care îl publicăm în continuare:

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua.

Sunt bucuros să iau parte la lucrările voastre şi îi mulţumesc monseniorului Rino Fisichella pentru introducerea sa. Mulţumesc şi pentru acest cadru de "viaţă": aceasta este viaţă! Mulţumesc.

Voi lucraţi în pastoraţie în diferite Biserici din lume şi v-aţi reunit pentru a reflecta împreună asupra proiectului pastoral din Evangelii gaudium. De fapt, eu însuşi am scris că acest document are o "semnificaţie programatică şi cu consecinţe importante" (nr. 25). Şi n-ar putea fi altfel când e vorba despre misiunea principală a Bisericii, adică a evangheliza! Există însă momente în care această misiune devine mai urgentă şi responsabilitatea noastră are nevoie să fie reînsufleţită.

Înainte de toate îmi vin în minte cuvintele din Evanghelia lui Matei unde se spune că "văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci era istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor" (9,36). Câte persoane, în atâtea periferii existenţiale din zilele noastre, sunt "istovite şi părăsite" şi aşteaptă Biserică, ne aşteaptă pe noi! Cum putem ajunge la ele? Cum să împărtăşim cu ele experienţa credinţei, iubirea lui Dumnezeu, întâlnirea cu Isus? Aceasta este responsabilitatea comunităţilor noastre şi a pastoraţiei noastre.

Papa nu are misiunea de "a oferi o analiză detaliată şi completă cu privire la realitatea contemporană" (Evangelii gaudium, 51), ci invită toată Biserica să primească semnele timpurilor pe care Domnul ni le oferă fără încetare. Câte semne sunt prezente în comunităţile noastre şi câte posibilităţi ne pune în faţă Domnul pentru a recunoaşte prezenţa sa în lumea de astăzi! În mijlocul realităţilor negative, care ca întotdeauna fac mai mult zgomot, noi vedem şi atâtea semne care revarsă speranţă şi dau curaj. Aceste semne, aşa cum spune Gaudium et spes, trebuie să fie recitite în lumina Evangheliei (cf. nr. 4 şi 44): acesta este "timpul potrivit" (cf. 2Cor 6,2), este momentul angajării concrete, este contextul în care suntem chemaţi să lucrăm pentru a face să crească Împărăţia lui Dumnezeu (cf. In 4,35-36). Din păcate, câtă sărăcie şi singurătate vedem în lumea de astăzi! Câte persoane trăiesc în mare suferinţă şi cer Bisericii să fie semn al aproprierii, al bunătăţii, al solidarităţii şi al milostivirii Domnului. Aceasta este o misiune care în mod deosebit revine celor care au responsabilitatea pastoraţiei: episcopului în dieceza sa, parohului în parohia sa, diaconilor în slujirea carităţii, cateheţilor şi catehetelor în slujirea lor de a transmite credinţa... Deci, cei care sunt angajaţi în diferitele domenii ale pastoraţiei sunt chemaţi să recunoască şi să citească aceste semne ale timpurilor pentru a da un răspuns înţelept şi generos. În faţa atâtor exigenţe pastorale, în faţa atâtor cereri ale bărbaţilor şi femeilor, riscăm să ne înspăimântăm şi să ne concentrăm asupra noastră înşine în atitudine de frică şi apărare. Şi de aici se naşte tentaţia suficienţei şi a clericalismului, acea codificare a credinţei în reguli şi instrucţiuni, aşa cum făceau cărturarii, fariseii şi învăţătorii Legii din timpul lui Isus. Vom avea totul clar, totul ordonat, însă poporului credincios şi în căutare va continua să-i fie foame şi sete de Dumnezeu. Am spus câteva ori şi că Biserica mi se pare un spital de campanie: mulţi oameni răniţi care cer de la noi apropiere, care cere de la noi ceea ce îi cereau lui Isus: apropiere, proximitate. Şi cu această atitudine a cărturarilor, a învăţătorilor Legii şi a fariseilor, nu vom da niciodată o mărturie de apropiere.

Este un al doilea cuvânt care mă face să reflectez. Când Isus relatează despre stăpânul unei vii care, având nevoie de lucrători, a ieşit din casă la diferite ore ale zilei pentru a chema lucrători în via sa (cf. Mt 20,1-16). N-a ieşit o singură dată. În parabolă Isus spune că a ieşit de cel puţin cinci ori: în zori, la nouă, la amiază, la trei şi la cinci după-amiază - avem încă timp să vină la noi! -. Era multă necesitate în vie şi acest stăpân a petrecut aproape tot timpul pentru a merge pe străzi şi în pieţele localităţii ca să caute muncitori. Gândiţi-vă la cei de la ultima oră: nimeni nu-i chemase; cine ştie cum puteau să se simtă, pentru că la sfârşitul zilei n-ar fi dus acasă nimic pentru a-i hrăni pe copiii lor. Iată, cei care sunt responsabili ai pastoraţiei pot găsi un exemplu frumos în această parabolă. A ieşi la diferite ore ale zilei pentru a merge ca să-i întâlnească pe cei care sunt în căutarea Domnului. A ajunge la cei mai slabi şi la cei mai necăjiţi pentru a le da sprijinul de a simţi utili în via Domnului, fie chiar şi numai pentru o oră.

Un alt aspect: vă rog, să nu mergem după glasul sirenelor care cheamă să facem din pastoraţi o serie agitată de iniţiative, fără a reuşi să percepem esenţialul angajării de evanghelizare. Uneori se pare că suntem mai preocupaţi mai degrabă să înmulţim activităţile decât să fim atenţi la persoane şi la întâlnirea lor cu Dumnezeu. O pastoraţie care nu are această atenţie devine încet-încet sterilă. Să nu uităm să facem ca Isus cu discipolii săi: după ce aceştia au mers prin sate ca să ducă vestea Evangheliei, s-au întors mulţumiţi pentru succesele lor; însă Isus îi ia deoparte, într-un loc singuratic pentru a sta un pic împreună cu ei (cf. Mc 6,31). O pastoraţie fără rugăciune şi contemplaţie nu va putea niciodată să ajungă la inima persoanelor. Se va opri la suprafaţă fără a permite ca sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu să poată încolţi, răsări, creşte şi aduce rod (cf. Mt 13,1-23).

Ştiu că voi lucraţi mult şi pentru această vreau să vă las un ultim cuvânt important: răbdare. Răbdare şi perseverenţă. Cuvântul lui Dumnezeu a intrat în "răbdare" în momentul Întrupării şi astfel, până la moartea pe Cruce. Răbdare şi perseverenţă. Nu avem "bagheta magică" pentru toate, dar posedăm încrederea în Domnul şi în rugăciunea care o susţine. Oricum, să nu uităm că ajutorul ne este dat, în primul rând, chiar de la cei de care ne apropiem şi pe care-i susţinem. Să facem binele, fără să ne aşteptăm la răsplată. Să semănăm şi să dăm mărturie. Mărturia este începutul unei evanghelizări care atinge inima şi o transformă. Cuvintele fără mărturie nu merg, nu sunt de folos! Mărturia este cea care aduce şi dă validitate cuvântului.

Mulţumesc pentru angajarea voastră! Vă binecuvântez şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că eu trebuie să vorbesc mult şi să dau şi eu un pic de mărturie creştină! Mulţumesc.

S-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, Mama evanghelizării: Bucură-te Marie...

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.