Reflecţia la solemnitatea Înălţarea Sfintei Cruci - 2014

"Cu pădurile-i de cedri s-ar putea mândri Libanul, dar mai mândru-i pomul crucii care rod ne dă tot anul... Ca-ntr-un naufragiu, salvatoare bârnă, mântuirea lumii doar de cruce atârnă" (Extras dintr-un imn creştin).

Pentru a pătrunde cât mai bine înţelesurile solemnităţii Înălţării Sfintei Cruci, trebuie să pornim de la faptul că, în urma păcatului strămoşesc, în urma neascultării omului de Dumnezeu şi a ascultării lui de diavol, pentru toţi urmaşii lui Adam şi ai Evei, nu a mai rămas nici o altă cale de mântuire, decât crucea Domnului nostru Isus Cristos şi crucea noastră. Crucea, aşa cum spune lectura a doua de astăzi, implică: înjosire, umilinţă, ascultare şi moarte (cf. Fil 2,6-11). Iar Isus, vorbind despre cruce, spune că trebuie acceptată şi luată de bunăvoie ca pe unicul medicament salvator al unui muribund, ca pe unicul colac de salvare oferit unui naufragiat, ca unica punte de la moarte spre viaţă (cf. Mt 16,24; Lc 9,23).

Sfinţii părinţi ai Bisericii au văzut sfânta cruce a lui Isus prefigurată în multe pagini ale Bibliei. Astfel, ei au văzut crucea prefigurată: în pomul vieţii din paradis (cf. Gen 2,9); în Arca lui Noe care salvează de la moarte (cf. Gen 7,23); în lemnul tufişului aprins care nu se consuma (cf. Ex 3,2); în toiagul lui Moise care face minuni (cf. Ex 4,1-4); în lemnul care a îndulcit apele de la Mara (cf. Ex 15,25); în mâinile ridicate în rugăciune ale lui Moise (cf. Ex 17,11-13); în şarpele de aramă care vindecă (cf. Num 24,9); în sabia lui David care biruie pe duşmani (cf. 1Sam 21,10); în sângele de pe capacul ispăşirii care acoperă păcatele (cf. Evr 9,1-14); în semnul "tau" de pe frunţile aleşilor (cf. Ez 9,4) etc.

Iar păstorii Bisericii spun că roadele crucii sunt cuprinse şi în povestirile şi minunile care însoţesc descoperirea sfintei cruci. Iată alte câteva roade ale sfintei cruci: cea mai mare mângâiere în căutările vieţii (floarea parfumată care a crescut deasupra locului unde era îngropată crucea); victorii asupra duşmanilor (victoria împăratului Constantin asupra lui Maxenţiu); victorii asupra morţii (învierea morţilor la atingerea cu lemnul sfintei cruci); bucurii nespuse pentru toţi cei care cred în Cristos (bucuria poporului creştin la întronarea crucii) etc. Aşa cum spune imnul: "Ca-ntr-un naufragiu, salvatoare bârnă, mântuirea lumii doar de tine-atârnă".

În urma păcatului strămoşesc, diavolul i-a impus omului căzut o cruce extrem de grea, o cruce cu maximă greutate, de înjosire, sclavie, frică, trudă, disperare şi suferinţă; o cruce cu maximă plată: închinare la şarpe şi nu lui Dumnezeu, moarte trupească şi sufletească, veşnicie nefericită şi fără lumină în iad.

Primele cinci cărţi ale Bibliei, dar şi toate celelalte cărţi ale Vechiului Testament, ne arată toate urmările groaznice ale păcatului şi ale sclaviei la diavol: oamenii se urăsc, se înşeală, se subjugă, se exploatează şi se ucid între ei; dar culmea robirii şi a orbirii făcute de diavol este că oamenii au devenit surzi la glasul lui Dumnezeu şi orbi la dragostea sa şi de aceea se închină la şarpe, aleargă la şarpe, slujesc la şarpe şi la idolii lui morţi şi îi aduc jertfe umane; şi toate acestea spre durerea lui Dumnezeu Tatăl şi spre deliciul şarpelui care îi mână pe copiii Tatălui ceresc ca pe o turmă de porci spre locuinţa morţilor, batjocorind astfel lucrarea şi chipul său din ei.

Din cauza părăsirii lui Dumnezeu prin păcat, omul ajuns de bunăvoie sclavul satanei, nu se putea elibera niciodată prin propriile mijloace şi puteri. Numai o intervenţia excepţională a lui Dumnezeu îi putea reda libertatea şi fericirea pierdute. Din rândul acestor nefericiţi fără speranţă trebuia să facem parte şi noi, dacă Dumnezeu nu ar fi avut milă de noi, promiţându-ne şi trimiţându-ne ca mântuitor şi răscumpărător, pe unicul său Fiu, Domnul nostru Isus Cristos (cf. Gen 3,15), care a venit în lume, ca să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10, 45; Mt 20, 28).

Pentru a înţelege iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii păcătoşi, sfântul Paul ne spune: "Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; pentru binefăcătorul său, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,7-8). Şi iarăşi: "Isus Cristos, rămânând Dumnezeu, nu a ţinut cu orice preţ să apară egal cu Dumnezeu, dar s-a înjosit pe sine luând firea sclavului şi devenind asemenea oamenilor. După înfăţişare era considerat un om ca toţi ceilalţi. S-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce" (Fil 2,6-8).

Să nu credem că rebeliunea lui Adam şi Eva împotriva lui Dumnezeu şi ascultarea de diavol au fost unica rebeliune a omului. A fost prima, dar nu unica, căci după prima rebeliune au urmat rebeliuni fără număr din partea fiecărui urmaş al lui Adam şi Eva, în ciuda tuturor semnelor de dragoste ale lui Dumnezeu.

Din lanţul de rebeliuni ale omului împotriva lui Dumnezeu, lanţ început în paradis şi lanţ care continuă cu rebeliunea păcatului fiecărui urmaş al lui Adam, Biserica a selectat pentru solemnitatea de astăzi, pentru a ilustra mântuirea prin cruce, rebeliunea evreilor de la muntele Hor (cf. Num 21,4-9), după ce cu puţin timp în urmă au fost martorii unui lung şir de minuni săvârşite de Dumnezeu în favoarea lor.

Meditând rebeliunea poporului descrisă în prima lectură de astăzi, putem trage următoarele învăţături: 1. Oricărui păcat îi urmează depărtarea de Dumnezeu, ocrotitorul de fiecare clipă al omului. 2. Depărtării de Dumnezeu îi urmează moartea provocată de muşcăturile şerpilor veninoşi ai iadului, care spre pierzare îi atrag pe oameni în păcat şi în îndepărtarea de Dumnezeu. Departe de Dumnezeu şi fără ocrotirea lui, omul, pornit spre Canaanul ceresc, călătoreşte singur şi fără apărare printre şerpii infernali care nu şi-au mai găsit loc în cer (cf. Dt 8,15; Ap 12,8), de aceea nu rezistă şi cade răpus pe cale. 3. Oricât de greu ar fi căzut şi oricât de departe de Dumnezeu ar fi ajuns omul în urma păcatelor sale, dacă îşi recunoaşte greşeala, strigă către el şi priveşte încrezător spre cruce, ca evreii astăzi, Dumnezeu îl ajută, îl scapă de moarte şi îl mântuieşte. "Cel care se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin tine, Doamne" (Înţ 16,7).

Se spune că mulţi dintre evreii ieşiţi din Egipt se închinau şarpelui, căci egiptenii aveau cultul şarpelui. Şi iarăşi se spune că, de pe urma închinării la şarpe, mulţi evrei mâncau pe săturate din ofrandele luate de pe altarele lui: peşte castraveţi, pepeni, praz, ceapă şi usturoi (cf. Num 11,5). Însă evreii apostaţi, dar şi toţi păcătoşii din toate timpurile, care au cedat diavolului şi au primit să se sature din ofrandele lui, uită că toate cele primite de la el sunt astfel infestate de el, ca ei să capete o continuă dispoziţie spre răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, şi o incredibilă uitare de viaţa veşnică, aşa cum s-a întâmplat cu evreii din episodul de astăzi. Prin şarpele de aramă înălţat în pustiu la porunca lui Domnului, şarpe imagine a dumnezeului egiptenilor la care s-au închinat şi mulţi evrei, a fost prefigurat Isus, Emanuel, Dumnezeu cu noi. Isus, prefigurat în şarpele de aramă, nu numai că va fi un Dumnezeu fără venin (cf. Înţ 1,13-14), aşa cum arama era fără venin, ci el va fi pentru toţi cei care cred în el şi antidotul contra muşcăturilor şarpelui infernal, şi cel care le va şterge păcatele (cf. In 1,29), şi cel care va da şi puterea de a trece pustiul acestei lumi, şi cel care îi va purta în siguranţa în Canaanul ceresc, acolo unde nu este "nici durere, nici întristare, nici suspin" (Ap 21,4).

De aceea, sfântul Ioan apostolul şi evanghelistul ne spune astăzi: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Iar Isus ne spune: "Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13).

Într-o mică biserică din ţara noastră, în podişul şvăbesc, se poate vedea o pictură foarte interesantă din perioada barocului. În prim plan este reprezentat Isus răstignit pe cruce, din ale cărui răni mai curge încă sânge. Iar, în plan secund este reprezentat şi diavolul care ţine în mână o listă pe care sunt trecute păcatele oamenilor. Diavolul, îi spune lui Isus: "Iată cât de răi sunt oamenii. Păcatele lor sunt trecute pe această listă. Aceşti păcătoşi îmi aparţin mie"! Atunci, soseşte un înger cu un burete, îl înmoaie în sângele şi apa care curg din coasta străpunsă a lui Isus, şi apoi şterge păcatele de pe lista diavolului.

Crucea lui Isus înălţată pe Calvar, dezvăluie măsură a iubirii lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoşi. Isus, Omul durerilor, este revelaţia acelei iubiri care toate le îndură (1Cor 13,7), a acelei iubiri care este mai presus de toate. El a primit să se facă pentru noi păcat şi blestem, pentru ca să ne scape pe noi de blestemul păcatului (cf. Dt 21,22-23; 2Cor 5,21). Înălţarea crucii înseamnă pentru noi înălţarea iubirii prin care Isus ne atrage pe toţi la sine (cf. In 12,32).

Marea iubire a lui Isus răstignit faţă de noi, păcătoşii, o scoate în evidenţă şi sfântul Atanasie cel Mare (295-373), atunci când spune: "Să privim la Isus răstignit pe cruce. El este cu braţele întinse pentru a ne îmbrăţişa pe toţi. El este cu pieptul deschis pentru a ne strânge pe toţi în inima sa rănită din iubire şi pentru a ne dărui viaţa sa divină la toţi. El este cu capul plecat spre noi pentru a ne asculta şi a ne împlini toate rugăciunile bune".

Este tare important ca noi să ştim exact şi înţelegem, din cel mai important document, Biblia, ceea ce a făcut Isus pentru noi la cruce. De aceea, să deschidem în primul rând Biblia, pentru a vedea ce ne spune despre crucea lui Isus. Biblia ne spune că, la cruce, Isus ne-a eliberat de toate consecinţele rebeliunii lui Adam şi a făcut cea mai mare schimbare din această lume, căci la cruce: Isus a luat păcatul nostru şi ne-a dat neprihănirea lui (cf. Is 53,5; In 1,29); Isus a luat pedeapsa noastră şi ne-a dat iertarea sa (cf. Is 53, 5; Rom 5,8); Isus a luat bolile şi durerile noastre şi ne-a dat vindecarea sa (cf. Is 53,4-5; Mt 8,16-17); Isus a luat natura noastră bolnavă, ca să ne dea sănătatea sa divină (cf. Is 53,10); Isus a luat tristeţea noastră, ca să ne dea bucuria sa (cf. Is 61,3; In 15,11); Isus a luat blestemul nostru, ca noi să ne dea binecuvântarea sa (cf. Gal 3,13-14); Isus a luat viaţa noastră veche, ca să ne dea viaţa lui divină (cf. Gal 2,20; In 10,10); Isus a luat sărăcia noastră, ca să ne dea bogăţiile sale veşnice (cf. 2Cor 8,9; Dt 28,48; Gal 3,13-14); Isus a luat respingerea noastră, ca să ne dea acceptarea lui Dumnezeu (cf. Ef 1,5-6).

Pornind de la aceste afirmaţii ale Bibliei, sfinţii s-au întrecut în a elogia binefacerile sfintei cruci pentru oameni. Într-un imn închinat sfintei cruci, sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spune: "Crucea este nădejdea creştinilor, învierea morţilor, călăuza celor deznădăjduiţi, toiagul celor ologi, mângâierea celor săraci, frâul celor bogaţi, biruinţa asupra diavolului, învăţătura celor tineri, susţinerea celor lipsiţi, nădejdea celor deznădăjduiţi, zidul de apărare al luptătorilor. Şi iarăşi, crucea mai este: tăria celor orfani, apărătoarea fecioarelor, sfătuitoarea iubitorilor de dreptate, liniştea celor întristaţi, apărătoarea celor mici şi slabi, înţelepciunea credincioşilor, speranţa muribunzilor, libertatea robilor, medicul celor bolnavi, pâinea celor flămânzi, izvorul a toată înţelepciunea şi acoperământul celor goi".

Se spune că un sfânt chemat fiind la patul unui muribund l-a găsit pe acesta aproape disperat. Întrebat fiind de către omul lui Dumnezeu de ce este atât de deznădăjduit, acesta i-a răspuns că este plin de păcate şi pe deasupra se mai simte şi cu mâinile goale în faţa lui Dumnezeu. Sfântul i-a răspuns că Dumnezeu l-a trimis tocmai pentru a-i rezolva aceste probleme: să-l ajute să-i dea păcatele lui Isus, printr-o spovadă bună şi să-i umple mâinile cu meritele crucii lui Isus. Muribundul l-a primit pe Isus cu iertarea lui, apoi i-a primit şi crucea între mâinile sale şi curând a murit iertat şi cu mâinile pline.

Un imn creştin ne spune: "Cu pădurile-i de cedri s-ar putea mândri Libanul, dar mai mândru-i pomul crucii care rod ne dă tot anul. Face roade minunate, dulci şi pline de savoare, că oricine ia din ele nu mai moare".

Şi nouă Isus ne-a cerut să ne luăm şi purtăm crucea împreună cu el (cf. Lc 9,23). Mulţi dintre cei care nu cunosc binefacerile crucii, se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce, adică să-i excludă de la mântuire.

A ne purta crucea înseamnă a ne purta iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni până la răstignirea întregii noastre fiinţe, adică până la răstignirea oricărei forme de păcat (cf. Gal 5,24). Căci acolo unde este crucea şi răstignirea, biruinţa, învierea şi slava veşnică sunt aproape. Apostolii şi primii creştini şi-au luat încrezători crucea şi au purtat-o împreună cu Isus.

Tertulian (150-220), un scriitor creştin, redă răspunsul plin de speranţa învierii al martirilor creştini în faţa prigoanelor şi chinurilor păgânilor: "Puteţi să ne chinuiţi, să ne ţintuiţi pe cruce, să ne osândiţi, să ne striviţi; toate vor fi de prisos, căci noi credem în înviere". Şi, continuă: "Arşi pe rug, legaţi la jumătatea unui stâlp, aceasta este înfăţişarea biruinţei noastre; aceasta este haina împodobită a izbânzii noastre; pe un astfel de podium ne sărbătorim noi biruinţa".

Bernadeta Soubirous (1844-1879) obişnuia să spună: "Când sunt înălţată pe cruce cu Isus mă simt mai fericită decât o regină înălţată pe tron".

Sfântul Ciril din Alexandria (370-444) ne spune: "Nimic nu-i mai îngrozitor pentru diavol decât crucea Domnului nostru Isus Cristos, căci crucea îl orbeşte şi în slăbeşte, îl arde şi îi măreşte durerile, îl alungă din suflete şi îl cufundă mai adânc în iad".

Să preţuim jertfa crucii participând des şi bine la sfânta Liturghie, care este memorialul tainic şi nesângeros al jertfei lui Isus de pe cruce; să ne hrănim zilnic din roadele jertfei de pe cruce, dintre care cele dintâi sunt spovada şi împărtăşania; să purtăm crucile vieţii şi să le privim prin lumina învierii; să o aşezăm la loc de cinste în casele noastre, dar mai ales în inimile noastre din care trebuie să scoatem păcatul, care răstigneşte din nou pe Fiul lui Dumnezeu (cf. Evr 6,6); să ne însemnăm deseori cu sfânta cruce, care conţine înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, puterea şi înţelepciunea contra satanei şi a răului din lume (cf. 1Cor 1,24); putere şi înţelepciune de a nu ne despărţi niciodată de Isus, viaţa şi învierea noastră (cf. In 11,25).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.