Cacica: Predica rostită de PS Petru Gherghel la Liturghia de hram

Toată frumoasă eşti, Marie!
Tu eşti mama şi regina noastră!

Excelenţele voastre,
Sfinţiile voastre,
Stimate autorităţi centrale şi locale,
Dragi pelerini,

Astăzi suntem toţi pelerini pe urmele Maicii Domnului, dornici să-l întâlnim pe Cristos, să-l ascultăm şi să-l preamărim. Suntem la umbra sanctuarului marian din Cacica, bazilica minor din anul 2000.

Privirea noastră, după ce s-a oprit asupra marelui papă Ioan Paul al II-lea, se îndreaptă astăzi spre venerata icoană a Maicii Domnului, în străvechea ei reprezentare cu pruncul Isus în braţe, cea mai scumpă comoară şi cea mai iubită fiinţă, încredinţată ei de Dumnezeu, Părintele veşnic.

Ochii noştri întâlnesc ochii ei plini de iubire şi gingăşie şi invitaţia pe care ne-o face, de aici, de pe altarul sanctuarului dedicat ei: Apropiaţi-vă de el, priviţi-l pe el! El este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul vostru! El este regele celor din cer şi al celor de pe pământ!

Astăzi, când Biserica celebrează marea demnitate a mamei noastre cereşti, înălţată cu trupul şi sufletul la cer, încă o dată şi cu mare credinţă trebuie să ne bucurăm împreună cu toţi ceilalţi fii ai ei de pretutindeni, să admirăm planul lui Dumnezeu cu ea şi să ne reamintim profeţia făcută chiar de ea: lucruri mari a făcut Domnul cu ea, a privit la smerenia sa, iar toate popoarele o vor numi fericită.

Noi, de aici din Cacica, ne unim cu toate neamurile care o înconjură şi-i cântă cu toată însufleţirea şi credinţa: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău (Lc 1,42).

Ziua de 15 august, atât în Orient cât şi în Occident, reprezintă momentul când glasul tuturor creştinilor se transformă într-un cor imens, care îl preamăreşte pe Dumnezeu, cel care a realizat în Maria, şi prin ea, lucruri minunate, căci sfânt şi binecuvântat este numele lui (cf. Lc 1,48).

Acest lucru l-au făcut fără încetare toate neamurile, iar astăzi, în clipa când ea este înălţată cu trupul şi sufletul la cer, o vedem lângă tronul lui Isus, plină de cinste şi onoare. Ea a devenit vrednică de a se bucura de o răsplată şi o bucurie atât de mare, primită chiar din partea fiului ei, Isus, în faţa Tatălui cel veşnic, care a ales-o şi căreia i-a încredinţat o menire nobilă şi sfântă de a-l naşte pe Mântuitorul tuturor.

La împodobirea sufletului său a lucrat, cu mare bucurie şi dăruire, Sfinţitorul, Duhul Sfânt, arhitectul desăvârşirii tuturor făpturilor create de Dumnezeu, alese să înfrumuseţeze pământul şi să umple de fericire cerul.

Nu putem şi nu trebuie să uităm că adevărul, pe care-l retrăim şi îl celebrăm, într-un chip deosebit astăzi, este un adevăr voit şi revelat de Dumnezeu, cel care a binevoit să-şi arate toată iubirea faţă de omul pe care l-a creat şi pentru care s-a dăruit cu totul, trimiţându-l pe însuşi Fiul său pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire.

Drumul său spre noi s-a transformat în jertfă şi slujire, căci pentru Dumnezeu a domni înseamnă a sluji, iar iubirea lui este totală şi gratuită, hotărând să-l scoată pe om din păcat prin cel mai mare gest auzit vreodată, adică oferindu-l pe însuşi Fiul său care a coborât pe pământ. Jertfa lui pe cruce, coroana de spini şi sângele vărsat s-au transformat în victorie, alegând o coroană a umilirii şi a ruşinii, pentru a o transforma în aureolă şi coroană de glorie şi slavă.

Din această logică divină a dăruirii îşi trage izvorul "da-ul" tinerei din Nazaret, fecioara curată şi generoasă, gata să păşească pe urmele Domnului şi stăpânului său, Fiul, pe care l-a primit în sânul ei prin lucrarea Duhului Sfânt şi căruia i

s-a dăruit cu totul ca să-l slujească.

Un alt drum nebănuit de om.

Un asemenea program depăşeşte modul de gândire al omului, iar nobleţea lui se datorează numai şi numai înţelepciunii divine, care îşi are originea în infinita bunătate şi milostivire a lui Dumnezeu.

Pentru iubirea jertfelnică a tinerei Fecioare Maria, întreaga tradiţie şi familia creştină au considerat-o ca cea mai nobilă fiinţă, cea mai frumoasă şi cea mai curată: preamărind această slujire în imnuri, cântări, lucrări de artă, coroane de flori şi bijuterii preţioase.

Orientul şi Occidentul, tradiţiile cele mai vechi, sfinţii părinţi din primele veacuri, ca şi teologii care au înnobilat gândirea creştină, au făcut ca trăirea demnităţii omului să crească şi viaţa să-şi croiască un drum nou, demn pentru fiinţa cea mai scumpă de pe pământ, omul, făptura mâinilor Domnului şi fiul noii împărăţii, a iubirii, dreptăţii şi păcii.

Prezenţa unei tinere, devenită mamă a omului Dumnezeu Cristos, a revoluţionat gândirea spirituală a omenirii. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, bărbat şi femeie, a aşezat pe noi principii şi pe un nou fundament întreaga teologie şi viaţă creştină.

De ce vorbim astăzi, lângă altarul din Cacica, de o coroană regească, de încoronarea acestei icoane, venerate aici de atâţia ani? Ce semnificaţie are un asemenea gest?

Când e vorba de Dumnezeu şi de împărăţia sa, coroana pe care o aşezăm pe capul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, are un mesaj cu totul special şi o altă şi binecuvântată motivaţie cu o altă şi veşnică valabilitate, căci demnitatea lui Dumnezeu, a întregii Sfinte Treimi şi a sfinţilor nu e trecătoare ori alterabilă. Totul pe pământ poate trece - valorile, timpul, bunurile, onorurile omeneşti sunt trecătoare, perisabile şi supuse intemperiilor. Numai ceea ce este divin, profund spiritual şi sacru rămâne pentru totdeauna. O coroană aşezată pe capul Mântuitorului nu e doar un simbol trecător, ci vorbeşte despre un adevăr veşnic, legat de o viaţă dăruită, de o iubire ce nu trece, ce are izvor veşnic şi duce în veşnicie.

Acelaşi sens îl are şi coroana aşezată pe fruntea Fecioarei Maria, ea reprezentând marea demnitate de care s-a învrednicit, alături de fiul ei, Isus, Mântuitorul şi regele omenirii.

Ea vorbeşte de nobleţea slujirii sale şi reprezintă, pentru toţi cei care o cunosc şi o cinstesc ca mamă şi regină, expresia unui titlu de demnitate de care s-a bucurat în slujirea celui ce a dobândit dreptul de stăpân al sufletelor şi al inimilor.

Cunoscând acest rol al Mariei, credincioşii diferitelor timpuri au ţinut să o vadă mereu alături de Isus şi să o simtă ca o adevărată mamă, ce-şi întinde braţele ei ocrotitoare faţă de toţi cei care-l urmează pe Fiul ei şi care o invocă şi o cheamă în ajutor, numind-o, cu vie credinţă, mamă şi regină.

Biserica a preţuit, a propovăduit mereu acest adevăr şi a exprimat acest lucru în diferite forme şi în diferite timpuri.

Între 31 octombrie şi 1 noiembrie 1954, poporul roman, împreună cu papa Pius al XII-lea au organizat o procesiune cu totul specială la Roma, pornind de la bazilica "Santa Maria Maggiore" spre bazilica "Sfântul Petru". A fost purtată în procesiune vechea icoană a Mariei, numită Salus populi romani, icoană atribuită de tradiţie sfântului evanghelist Luca.

Ajunşi la bazilica "Sfântul Petru", papa, după ce a prezentat rezumatul encicliciei Ad coeli Reginam - Către Regina cerului (Pius al XII-lea, 11 octombrie 1954) în care o proclamase pe Maica Domnului ca regină a universului, a binecuvântat cele două diademe (coroane de aur) şi le-a aşezat: una pe fruntea Maicii Sfinte şi cealaltă pe capul pruncului Isus, aşezat în braţele sale.

După acest act de veneraţie, papa s-a aşezat în genunchi rugându-se cu glas tare şi proclamând marele adevăr al iubirii sale slujitoare şi marea demnitate de care a fost onorată de însuşi Dumnezeu Tatăl, care a ales-o să-l ofere lumii pe cel care a fost învrednicit cu titlul de rege al sufletelor.

Prin acest gest, Sfântul Părinte a dorit să confirme ceea ce însuşi Dumnezeu, încă din veşnicie, a hotărât cu Fecioara Maria să o creeze regină, iar apoi, prin primirea ei în cer, după drumul de slujire pământească, să o învrednicească de a purta coroană cerească.

Din acest moment, în lumea întreagă, fiii ei preaiubiţi şi recunoscători au ţinut să o împodobească cu acest simbol al adevăratei sale regalităţi, aşezându-i pe cap coroana de care ne vorbeşte atât de clar cartea Apocalipsului: "Şi s-a arătat în cer un semn mare: o femeie îmbrăcată în soare, ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele" (Ap 12,1).

Aceste cuvinte ale vizionarului din Patmos vin să fundamenteze practica Bisericii din toate timpurile; el a văzut şi continuă să proclame că cea care poartă pe capul ei cele douăsprezece stele nu este altcineva decât Fecioara Maria.

Ne întoarcem acasă la noi, la Cacica, în frumoasa Bucovina şi în ţară, numită deja cu atâta inspiraţie de Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea "grădina Maicii Domnului", şi o recunoaştem în această minunată şi istorică icoană pe cea care s-a învrednicit să poarte în braţele ei cea mai scumpă comoară - pe Isus, Fiul ei şi Dumnezeul nostru.

Cu profundă iubire, noi, fiii comunităţilor catolice din Dieceza de Iaşi, am primit în ultimii trei ani vizita acestei icoane şi, admirând chipul ei gingaş şi iubitor, am ţinut să-i oferim o coroană şi o nouă haină, care să reprezinte un mic semn de bucurie şi recunoştinţă pentru iubirea şi slujirea ei, precum şi pentru oferta ce ne-a făcut-o, arătându-ni-l şi dăruindu-ni-l pe Fiul său, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru.

Astăzi, când se împlinesc 110 ani de când s-a ridicat acest sanctuar şi s-a aşezat pe acest altar vechea icoană adusă de credincioşii veniţi din Polonia, copie a imaginii din Czestochowa, când celebrăm încheierea solemnă a vizitei icoanei în parohiile diecezei, când ne bucurăm de prezenţa statuii sfântului Ioan Paul al II-lea, când autorităţile centrale şi locuitorii acestei localităţi au ţinut să-i ofere un cadru minunat cu această piaţă dedicată marelui cinstitor al Maicii Domnului, papă al familiei, al tinerilor şi al speranţei într-un nou mileniu luminos, vrem să procedăm la ritualul încoronării icoanei Maicii Domnului de la Cacica şi la binecuvântarea hainii celei noi, rod al iubirii atâtor tinere, atâtor mame şi atâtor familii.

Ne reculegem şi participăm cu vrednicie la acest act de cult şi de iubire faţă de mama noastră, Fecioara Maria de la Cacica.

Aş vrea să închei aceste gânduri despre bucuria încoronării Maicii Domnului de la Cacica cu un exemplu.

Undeva, într-o clinică de cardiologie, un profesor a invitat studenţii săi în laboratorul de anatomie umană a universităţii.

Toţi urmăreau expuse diferitele organe umane, ce prezentau anumite caracteristici.

Între acestea se afla o inimă de dimensiuni cu totul impresionante. Profesorul a adresat o întrebare: "Cui i-ar fi putut aparţine această inimă care a încetat să bată?"

Un student a cerut să răspundă. "Eu ştiu cu exactitate şi sunt sigur: A fost inima unei mame!"

Aici avem o inimă mai mare decât toate inimile, inima mamei noastre cereşti, care este împodobită cu o coroană nobilă. Aici avem o comoară şi un tezaur al credinţei noastre. Îi spunem din inimă:

Bucură-te Regină, Maica milostivirii, Maica noastră cerească. Bucură-te, tu, ocrotitoarea şi speranţa noastră.

Către tine înălţăm rugăciunea noastră umilă, pentru pace în lume şi în inimi, pentru ţara şi poporul nostru:

O, Marie, o, prea dulce Mamă,

România e sub scutul tău

Ascultă-n cer pioasa rugăminte

Şi-o înalţă sus la Dumnezeu. Amin!

PS Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

lecturi: 32.