Ceea ce învaţă Cea Ridicată la Cer

Femeia lui Magnificat

De Salvatore Perrella

Este greu de uitat, în ziua solemnităţii Mariei Ridicate la Cer, multele imagini de război, de persecuţie, de suferinţă şi de criză care de acum de mai mult timp au invadat circuitele mediatice din toate lumea. Este la fel de greu de uitat multiplele "imagini nevăzute", adică feţele şi istoriile tuturor acelor persoane pe care criza endemică printre oameni le înşfacă fără milă, făcându-le "rebuturi". Toate aceste imagini contribuie să se creeze şi să se menţină o amintire colectivă. Dar nu spun însă despre ce amintire este vorba. Adică nu spun dacă este vorba despre o amintire resemnată sau răzvrătită; dacă este o amintire indiferentă sau indignată; dacă ea are trăsăturile fricii sau ale angajării.

Orientarea acestei amintiri colective depinde modul cu care diferitele grupuri sociale relatează aceste imagini, evenimentele pe care ele le transmit, caută semnificaţia lor, se întreabă cu privire la cauzele lor, îşi imaginează posibile intervenţii, caută consens pentru propriile poziţii. Care poate să fie deci aportul creştinilor în depăşirea aceste crize endemice? Cardinalul Walter Kasper afirmă: "Trebuie să înţelegem ora care a sunat, s-o primim şi să configurăm activ viitorul. Biserica trebuie să fie străbătută de o zdruncinătură. În termeni biblici trebuie să concepem, să primim şi să plăsmuim ora prezentă ca un kairós, ca un timp dăruit nouă de Dumnezeu. Atunci criza, înţeleasă în actualul sens negativ al termenului, poate să devină o criză în sensul grec originar al cuvântului: un timp de schimbare şi de cotitură". Şi ce anume Maria, ca femeie de credinţă perfect răscumpărată în trupul său muritor, transfigurată şi configurată lui Cristos înviat şi mamă a celor vii, poate să spună şi să dea unei comunităţi care, cu forţa "slabă" a mărturiei şi a cuvântului, vrea să contribuie la depăşirea crizei umane persistente construind o amintire colectivă care să poarte trăsăturile drojdiei evanghelice? În cursul vieţii sale pământeşti, Mama lui Isus a experimentat duritate diferitelor crize la care a fost supusă; de exemplu, aceea a virulenţei războiului şi puterea violenţei; aşa cum a experimentat-o pe cea pe care Papa Francisc o numeşte "cultura rebutului" (cf. Evangelii gaudium, 53-60). Împreună cu Iosif soţul ei - şi cu nou-născutul Isus - a fost o exilată, o refugiată: Egiptul a fost casa sa, din cauza violenţei lui Irod; o samavolnicie care a avut, în "măcelul pruncilor nevinovaţi", forma sa de exprimare cea mai brutală şi paradigmatică. Întoarsă în patrie, la moartea lui Irod, nu a găsit o ţară pacificată, ci o realitate încontinuu zdruncinată de ceea ce se poate defini un adevărat "război civil": ocupatorul roman şi colaboraţioniştii pe de o parte, "rebelii înarmaţi" pe de altă parte. Conform lui Magnificat Maria s-a recunoscut în cei "umili" şi în "săracii Domnului": este vorba despre un titlu cu valoare înalt teologică şi teologală, dar să nu se uite că aceşti săraci erau întocmai "rebutul" acelei bucăţi de istorie. Neaserviţi puterii ocupatoare - şi de aceea priviţi cu neîncredere, asprime şi dispreţ - nu erau "utili" ca şi colaboraţioniştii, grup destul de eterogen, care mergea de la vameşii colectori de taxe până la "nivelele înalte" ale culturii, cum erau fariseii, şi ale aristocraţiei, cum erau preoţii.

Preocupaţi să salvgardeze identitatea lui Israel ca popor al Alianţei, nu erau însă "utili" nici rebelilor înarmaţi, ca zeloţii, pentru că refuzau să "ia armele în mâini" şi să susţină acţiunile împotriva guvernului central; dimpotrivă, riscau să devină ei înşişi un adversar de combătut, dat fiind faptul că le contestau rebelilor monopolul interpretării războiului de eliberare care a fost epopeea macabeică. Aşadar, ce amintire colectivă a contribuit Maria să se construiască? Ce amintire colectivă contribuie ea astăzi să se edifice? De fapt, tocmai graţie darului răscumpărării perfecte a persoanei sale, maternitatea sa "dăinuie neîncetat în economia harului, de la consimţământul dat prin credinţă la Bunavestire şi menţinut fără şovăire sub cruce, până la încununarea veşnică a tuturor celor aleşi (...). În iubirea sa maternă, are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor fi duşi în patria fericită" (Lumen gentium, 62). În aceste momente, Fecioara ne inspiră o amintire rebelă, care să ştie să reacţioneze la resemnarea fatalismului: "Mereu a fost aşa". Fatalismul nu-l cunoaşte pe Cristos, pentru că "el a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi ci pentru acela care a murit şi a înviat pentru ei (...) Deci, dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, au devenit noi" (1Cor 5,15.17). Maria ne inspiră şi o amintire indignată, adică una care să ştie să spună nu la ceea ce Biblia numeşte "logica lumii" - sau pentru a spune mai bine - logica aceluia care se consideră "principele acestei lumi", dar în realitate nu mai este, deoarece Cristos este cel mai puternic.

Mama lui Isus, în lumina Evangheliei, ne inspiră şi o amintire a angajării, care să ştie să se sustragă de la îmbrăţişarea mortală a fricii, care este un instrument în slujba "legii celui mai puternic", care transformă lumea într-un soi de "infern globalizat". În schimb, Cristos, toată viaţa sa a chemat pe cel care voia să fie discipolul său ca să reziste acestei logici: ea, în limbajul Psalmilor, conduce la fărădelege, adică la a deveni asemenea animalelor veşnic înfometate, incapabili să se deschidă lui Dumnezeu şi misterului său. Rezistenţa lui Isus îşi are punctul său puternic şi esenţial în compasiune, adică în îngrijirea celor şi a ceea ce, dintr-un motiv sau altul, aparţin "culturii rebutului": de fapt, graţie compasiunii ne putem deschide lui Dumnezeu şi misterului său agapic; şi putem experimenta milostivirea sa "scandaloasă" şi "bucuroasă". Cu Maria, femeie glorificată cu trupul şi cu sufletul, creştinii pot să pună în amintirea colectivă a lumii, ca drojdia în aluat, seminţele sfintei răzvrătiri, a indignării şi a angajării evanghelice.

(După L'Osservatore Romano, 14 august 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.