Rusia şi regalitatea socială a lui Cristos

De Dario Citati

Cu ocazia difuzării raportului anual despre libertatea religioasă în lume, publicat la sfârşitul lunii iulie 2014 de Departamentul de Stat al SUA¹, Patriarhia Bisericii ortodoxe ruse a exprimat câteva evaluări critice prin vocea protopopului Vsevolod Čaplin, şeful departamentului sinodal pentru raporturile cu societatea. Conform prelatului rus, raportul respectiv se remarcă înainte de toate prin lipsa sublinierii fenomenului creştinofobiei în lume. În afară de asta, Rusia este pusă sub acuzare tocmai pentru că favorizează unele comunităţi religioase în dauna altora.

Comentând aceste evaluări, Čaplin a revendicat pentru ţara sa dreptul de a găsi un propriu model în raporturile dintre religie, stat şi societate, conforma tradiţiei naţionale². Rusia se confirmă astfel una din puţinele ţări din lume care nu se teme să afirme relevanţa publică a creştinismului, precum şi recunoaşterea sa privilegiată faţă de celelalte confesiuni religioase. Această abordare este în clară contratendinţă faţă de laicismul contemporan: ceea ce prelatul ortodox a criticat este de fapt noţiunea de neutralitate a statului modern faţă de diferitele confesiuni, care caracterizează în mod deosebit modelul american prin principiul libertăţii religioase, receptat de altfel de constituţiile din toate ţările europene.

În limbajul curent, conceptul de libertate religioasă este adesea izvor de mari echivocuri: cu el sensul comun înţelege mai ales libertatea "în for intern", adică tutelarea conştiinţei fiecărui individ de impunerea forţată a oricărei convingeri etice sau religioase. Acest principiu a fost recunoscut din totdeauna de însăşi învăţătura tradiţională catolică, după care actul de credinţă individual, pentru a fi autentic, trebuie să se configureze ca absolut liber. Libertatea religioasă "în for extern", care este cea afirmată în culturile occidentale de astăzi, este în schimb lucru diferit: ea teoretizează neutralitatea totală a statului, în practica sa curentă, de orice inspiraţie morală care provine din tradiţia creştină care totuşi i-a impregnat istoria.

Acestei viziuni, afirmate cu revoluţia franceză şi liberalismul, Biserica catolică i-a opus învăţătura despre regalitatea socială a lui Cristos. Elaborată în secolul al XIX-lea mai ales de autori francofoni, cum ar fi cardinalul Louis-Édouard-François-Desiré Pie şi preoţii Henri Rami?re şi Louis Bénard, ea va culmina apoi în enciclica Annum Sacrum a lui Leon al XIII-lea (1899), în cea Ubi arcano a lui Pius al XI-lea (1922) şi mai ales în instituirea sărbătorii "Cristos Rege", proclamată de acelaşi papă Ratti în 1925. În substanţă, această învăţătură ritualizează în contextul modern aceleaşi principii care au condus instituţiile europene în Evul Mediu şi în perioada modernă. În această optică ordinea spirituală şi cea temporală trebuie să fie deosebite clar în exercitarea respectivelor funcţii - Biserica se limitează să apere şi să proclame credinţa şi morala, în timp ce numai statul este chemat să administreze, să legifereze şi să guverneze - dar nu separate în scopul ultim spre care tind.

Adică creştinul nu poate să creadă serios că Isus Cristos este singura Cale, Adevăr şi Viaţă pentru toţi oamenii (In 14.6) şi în acelaşi timp să considere de dorit un stat şi o comunitate publică indiferente din principiu faţă de învăţăturile sale. De fapt, în acest caz n-ar avea niciun sens evanghelizarea, care este întocmai mărturie şi vestire a unui mesaj universal şi nu individual; nici cu atât mai puţin spiritul misionar care manifestă în el însuşi dorinţa de a-l converti pe aproapele. Faptul că în societate există componente necreştine - de la ateism la celelalte confesiuni religioase - implică desigur un principiu şi o practică de toleranţă, adică de căutare a celor mai bune compromisuri practice în numele refuzării oricărei constrângeri şi al convieţuirii civile paşnice. Acest lucru este cu atât mai necesar atunci când creştinii reprezintă o minoritate, cum este cazul nu numai al ţărilor musulmane, ci al culturilor europeană şi nord-americană, îndreptate spre o descreştinare care s-ar spune de acum că e de neoprit.

Ambiţia credinciosului în lume ar trebui însă să rămână aceea de a încreştina societatea în care trăieşte: de exemplu, de a munci pentru ca festivităţile religioase creştine să fie recunoscute drept civile; pentru ca instituţiile publice să susţină şi să tuteleze căsătoria şi familia naturală; pentru ca imboldurile la cultura de masă, la artă, la educaţie, să promoveze şi să privilegieze teme şi valori pătrunse de creştinism. Este vorba despre un obiectiv care nu se realizează desigur prin constrângere, ci graţie unei constante activităţi culturale şi civile în măsură să influenţeze asupra mentalităţii tuturor straturilor sociale. Numai într-o societate în care credinţa este practicată şi trăită în obiceiuri şi în viaţa zilnică, inspiraţia creştină a legilor nu este percepută ca o încălcare a libertăţii, ci dimpotrivă ca o corespundere naturală între valorile dominante şi regulile prin care comunitatea însăşi se conduce.

Invers, a renunţa la această angajare nu înseamnă deloc a respecta pe cei care nu cred sau celelalte confesiuni, ci pur şi simplu a ceda în faţa celui care apare mai determinat: istoria demonstrează că echidistanţa totală a statului de orice concepţie a lumii - aşadar însăşi "laicitatea" absolută a statului - este imposibilă în fapte, pentru că fiecare popor, fiecare civilizaţie se recunoaşte mereu în valori concrete şi specifice. Dacă aceste valori nu sunt cele creştini, atunci vor fi acelea capabile să se afirme cu vigoare mai mare în simţul comun şi în spaţiul public: fie că e vorba de ideologiile totalitare din secolul al XX-lea, de consumismul hedonist din societăţile descreştinate sau de sharia pe care Isis o impune astăzi cu violenţă nemaiauzită în Irak.

Rusia contemporană este desigur o ţară plină de contradicţii şi probleme: afirmarea rolului privilegiat al creştinismului trebuie să se confrunte nu numai cu o populaţie multietnică şi multiconfesională, ci şi cu specificul istoric al ortodoxiei care are un raport complex cu autorităţile civile, nelipsită de izolări şi condiţionări. Totuşi, istoria sa recentă poate să readucă în atenţia catolicilor caracterul peren al învăţăturii despre regalitatea socială a lui Cristos. Chiar în acele ţinuturi unde ateismul a fost dominant timp de decenii s-a asistat la renaşterea valorilor creştine în populaţie: aşadar niciun proces nu este ireversibil şi perseverenţa este chemată la probă mai ales acolo unde bătălia pare pierdută de la început.

Dario Citati este director al programului de cercetare "Eurasia" de la Institutul de Înalte Studii în Geopolitică şi Ştiinţe Auxiliare (IsAG) [www.istituto-geopolitica.eu] şi redactor al revistei Geopolitica [www.geopolitica-rivista.org].

(După Zenit, 13 august 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note

¹ International Religious Freedom Report, http://www.state.gov/j/drl/rls/irf/religiousfreedom/index.htm#wrapper.

² Biserica ortodoxă: în raportul dintre stat şi religie, Moscova poate să facă aşa cum vrea: http://www.asianews.it/notizie-it/Chiesa-ortodossa:-Nel-rapporto-fra-Stato-e-religione,-Mosca-pu%C3%B2-fare-come-vuole-31778.html.

lecturi: 14.