Reflecţie la duminica a XIX-a de peste an - A

Căci tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul (cf. Ps 66,10).

La un trib din Africa este obiceiul ca tinerii ajunşi la vârsta majoratului să fie supuşi unei probe de curaj.

A fost odată un tânăr crescut într-o familie iubitoare şi care a ajuns la vârsta majoratului, când trebuia să dea proba de curaj. Pentru el proba de curaj a constat din faptul de a rămâne o noapte întreagă în junglă de unul singur. Aceasta era pentru el proba că poate întemeia şi susţine o familie din vânat. Noaptea cu pricina a fost o noapte fără lună şi stele. Rămas în mijlocul pădurii întunecate, curând au început să se audă şi mugete de animale sălbatice, iar lui a început să-i fie atât de frică. Spre dimineaţă, i s-a părut că aude un foşnet de animal sălbatic lângă el. Atunci, plin de groază a strigat. De odată, de lângă un copac din apropiere, a apărut tatăl său bine înarmat, care i-a spus: "N-ai teamă, fiul meu, nu este nimic, iar eu sunt lângă tine!" Fără ştirea lui, tatăl său a fost mereu lângă el şi l-a vegheat.

Pericopa evanghelică de astăzi, care este o continuare a minunii înmulţirii pâinilor de duminica trecută, ne prezintă o situaţie asemănătoare cu cea descrisă în scena de mai sus. Toţi apostolii Domnului au fost martori la nemaiauzita minune a înmulţirii pâinilor şi au mâncat pe săturate împreună cu gloatele de oameni venite după Isus. Ba încă au mai strâns şi 12 coşuri pline cu firimituri, câte un coş pentru fiecare dintre ei. După masa din pustiu, apostolii, după ce au primit fiecare coşul lui de firimituri în braţe, ca mărturie a dumnezeirii lui Isus şi ca aducere aminte a minunii înmulţirii pâinilor, au fost trimişi de Isus să treacă marea înspre casă înaintea lui, în timp ce el avea să vorbească în rugăciune cu Tatăl şi să primească de la el programul de activitate pentru zilele următoare, căci el nimic nu făcea fără voia Tatălui, aşa cum nici noi nu ar trebui să facem nimic fără voia lui, căci prima noastră hrană trebuie să fie voia Tatălui (cf. In 4,34).

Nu peste mult timp, Isus urma să se înalţe la Tatăl de unde a venit, iar apostolii trebuiau să continue şi ducă lucrarea mântuirii până la marginile pământului. Iar pentru o asemenea lucrare era nevoie de maturitate în credinţa lor faţă de el şi faţă de Tatăl ceresc. Isus însuşi, care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, avea să suporte furtuna judecăţii divine de la cruce (cf. Ps 42,7), iată că acum le probează credinţa, prin furtuna stârnită pe mare. Îi mai prinsese odată pe ei furtuna pe mare, dar atunci Isus era cu ei şi a potolit imediat furtuna (cf. Mc 4,35-41). Acum însă erau singuri. Prin profetul Isaia, Dumnezeu îi spune fiecărui copil al său: "Când veţi trece prin furtuni pe ape, eu voi fi cu voi" (Is 43,2).

Isus nu era fizic cu ei, dar era tainic cu ei prin promisiunea făcută şi mai ales prin coşul de pâine pe care fiecare îl ţinea în mâini, aşa cum este prezent astăzi şi lângă noi, prin cuvântul Scripturii şi prin pâinea din altar. Prin această probă, Isus voia să-i obişnuiască cu viitoarea sa formă de prezenţă, cea din Cuvântul scris şi cea din speciile euharistice. De aceea, în acest sens, îi trimite înainte şi singuri acasă; iar, când pentru ei nu mai era nici o speranţă a unui ajutor omenesc, Isus îi trece prin furtuna de pe mare. Fiecare ucenic avea Cuvântul divin în inimi şi coşul de pâine înmulţită în braţe. Deşi cuvintele: "Nu vă temeţi" le răsunau în urechi; deşi simţeau în nări mirosul de pâine proaspătă, semnul prezenţei şi ecoul puterii sale tainice, ei totuşi în timpul furtunii au uitat de el, nu s-au gândit la el, nu s-au încrezut în el şi nu l-au chemat în ajutor. De aceea nici n-au primit imediat ajutorul puterii lui, fapt pentru satana era gata să le scufunde barca.

Isus, prin apariţia lui mergând pe valurile zbuciumate ale mării ca pe uscat, nu numai că nu a voit să impresioneze pe nimeni, ci şi-a arătat atât stăpânirea pe ape şi furtuni, cât şi dorinţa de a trece peste orice obstacol pentru a ajunge mai repede la cei care au nevoie de ajutorul lui. Iar marea a fost întotdeauna, în concepţia celor din antichitate, locuinţa monştrilor marini, a lui Leviatan, balaurul care provoacă furtunile şi îneacă corăbiile şi oamenii; balaurul care şi astăzi provoacă furtuni şi prigoane împotriva Bisericii. Dar, când totul părea pierdut, Isus apare mergând pe valuri, ca semn că el este stăpânul mării şi al furtunilor, ca semn că el ţine în frâu forţele satanei şi salvează Biserica de la pieire. "Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi". Dar ei, când ei l-au văzut pe Isus venind pe ape, în loc să-l cheme în ajutor, s-au speriat crezând că văd o nălucă. Dacă l-ar fi aşteptat şi l-ar fi chemat, l-ar fi recunoscut. Au picat examenul de maturitate.

Normal era ca, încă de la început, fiecare ucenic surprins de furtună să zică: "Dumnezeu m-a adus aici, dar tot el va veni la mine ca să mă salveze; Dumnezeu m-a adus aici, dar tot el se va îndura de mine; prin tot ce mi se întâmplă, Domnul îşi va revărsa binecuvântarea asupra mea şi îmi va călăuzi paşii pe cale, mă va ajută să cresc în credinţa faţă de numele său. Examenul de corigenţă îl vor repeta până când îl vor lua".

Proba credinţei este unul dintre modurile de a lucra ale lui Dumnezeu. Proba credinţei începută de Isus cu primii săi discipoli continuă acum cu unul fiecare dintre noi. Dar, în proba credinţei noastre, trebuie să gândim ca mai sus. Ce înseamnă oare necazurile, greutăţile şi bolile prin care trecem? Şi ce vrea Dumnezeu de la noi în aceste momente de probă prin care ne trece? Dumnezeu vrea să ne gândim la el şi la puterea lui şi apoi să-l chemăm în ajutor. Noi toţi am fost destinaţi să ajungem în paradis unde veşnic va trebui să preamărim numele lui Dumnezeu cel întreit şi unic. Necazurile, suferinţele, împreună cu bucuriile sunt ocazii de a ne exersa în preamărirea numelui lui Dumnezeu prin strigare de ajutor sau prin strigare de mulţumire.

De aceea, Scriptura de îndeamnă ca, în timpul furtunilor noastre, să-i mulţumim lui Dumnezeu: "Să-i mulţumim Domnului Dumnezeului nostru care ne încearcă pe noi ca şi pe părinţii noştri. Amintiţi-vă câte a făcut cu Abraham, prin câte l-a încercat pe Isaac şi câte i s-au întâmplat lui Iacob în Mesopotamia Siriei când era păstor la turmele lui Laban, fratele mamei sale" (Idt 8,25-26).

Părinţii Bisericii au văzut în barca asaltată de valuri simbolul Bisericii, cu Petru la cârmă, prin furtunile şi valurile timpului. Când evanghelistul Matei a scris evanghelia sa, Isus nu mai era pe acest pământ. Barca Bisericii sale, cu Petru la cârmă, prin valurile lumii traversa marea istoriei. Biserica, abia pornită la drum, trecea deja de câţiva ani prin valurile persecuţiei. Toţi ucenicii şi-au luat examenul de corigenţă la cruce şi acum făceau proba maturităţii lor. Iacob a fost ucis cu sabia de către Irod; Ştefan e ucis cu pietre; primii creştini izgoniţi în toată lumea. La Roma, împăratul Nero îi ucide pe Petru şi Paul şi pe mulţi alţi creştini, pe care îi unge cu smoală şi le dă foc ca la nişte torţe, pentru a-i lumina noaptea grădinile.

Cu ocazia persecuţiilor de după înălţarea lui Isus, Petru, de la cârma Bisericii, le scria primilor creştini: "Preaiubiţilor, nu vă miraţi de focul persecuţiei care s-a aprins în mijlocul vostru. Rezistaţi, rămânând tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri răspândiţi în lume îndură aceleaşi suferinţe ca şi voi" (1Pt 4,12; 5,9).

Ceea ce i s-a întâmplat lui Petru şi celorlalţi apostoli pe marea învolburată i s-a întâmplat şi profetului Ilie, un alt corigent la capitolul încredere în atotputernicia lui Dumnezeu. Ilie a fost omul prin care Dumnezeu închisese cerul să nu plouă trei ani şi şase luni şi omul care, prin Dumnezeu, pe Muntele Carmel, îi învinsese pe Baal şi Astarta şi le nimicise profeţii. Dar Ilie trebuia să treacă şi el prin proba de foc a credinţei. Ilie, puternicul lui Dumnezeu, care a biruit armate de duşmani, dintr-o dată a început să fugă îngrozit de ameninţarea Izabelei, pe cărei zei şi profeţi îi nimicise cu uşurinţă, deşi regele Ahaz, soţul ei, nu i-a spus nici un cuvânt şi nu i-a făcut nici o ameninţare. Acum îl vedem pe puternicul Ilie fugind şi ascunzându-se sub un ienupăr, la celălalt capăt al ţării. A fugit de la Carmel, din nord, şi a ajuns la Beer-Şeba, care este în sud, căutând siguranţe pământeşti în locul celor divine. Dar Dumnezeu are milă de slujitorul său slab. Ilie, când s-a trezit din somnul odihnitor de sub ienupăr, a găsit pâine proaspăt coaptă.

Ştiţi cine a copt pâinea mâncată de Ilie? Cel care a pregătit micul dejun pentru ucenici pe ţărmul Mării Galileii, adică Isus! Domnul Isus dă tuturor fiilor săi pâinea euharistică, pâinea celor tari, pâinea miraculoasă care ne stinge orice oboseală şi frică.

Este interesant de observat un lucru. Deşi corigenţi în a trece prin furtunile ridicate de Dumnezeu spre întărirea credinţei, toţi protagoniştii lecturilor de astăzi erau iubitori de furtuni şi cutremure, dar provocate de ei şi din care Dumnezeu trebuia să-i scoată.

Lui Ilie îi plăceau furtunile şi cutremurele, dar Domnul nu era în ceea ce-i plăcea lui Ilie. Domnul era în linişte şi pace. Domnul spune: "În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră" (Is 30,15). Apoi a venit o briză uşoară şi Domnul era acolo. În momentele de încercare, retrageţi-vă din zgomotul şi agitaţia lumii, în liniştea unei biserici, ca să-l puteţi întâlni pe Dumnezeu în reculegere, în tăcere, în rugăciune.

Şi lui Petru îi plăceau furtunile. Dar astăzi ceva s-a schimbat în viaţa lui. Văzându-l pe Isus venind spre el păşind sigur peste valurile mării, a făcut următorul raţionament: dacă cel care vine mergând pe valurile mării este Isus, atunci este mai sigur cu el pe ape decât într-o corabie care se scufundă în mijlocul furtunii. Şi i-a cerut lui Isus să-l cheme la el pe ape. Isus l-a chemat, dar pentru că se îndoia încă dacă este Isus sau o nălucă, a început să se scufunde. Isus, dojenindu-l pentru îndoiala lui, l-a prins de mână şi i-a dat siguranţă chiar în mijlocul furtunii şi valurilor ameninţătoare. Apoi, prin cuvântul său, a certat vântul şi mare care s-au liniştit, aşa cum bolile şi moartea fugeau la porunca lui, aşa cum pâinile se înmulţiseră la acelaşi cuvânt al său.

Şi lui Paul îi plăceau furtunile, pe care de multe ori le provoca chiar el. Dar liniştea şi-a găsit-o în pustiul Arabiei, unde timp de 14 ani şi-a potolit furtunile sufletului său, la blândeţea chipului şi învăţăturii lui Cristos (cf. Gal 2,1). Şi el, care mai înainte târa oameni nevinovaţi prin tribunale, în condamnări şi locuri de execuţie - să ne amintim aici de faptul că plecase la Damasc pentru a-i întemniţa pe creştini - prin orbirea şi vindecarea de pe drumul Damascului învăţase că Dumnezeu voia cu totul altceva, atât de la el, cât şi de la poporul său.

După ce a aflat pacea lui Cristos care întrece orice închipuire (cf. Fil 4,7), el singur se lasă târât prin săli de judecată, condamnări şi locuri de execuţie. Şi, în loc să se răzbune pe iudeii care s-au legat cu jurământ ca să-l omoare (Fap 23,12), din contra, el simte o durere adâncă pentru ei, pentru că, fiind fraţii lui, nu l-au primit pe Cristos cu pacea şi mântuirea sa; şi voia ca pentru ei să fie un blestemat şi ca unul despărţit de Cristos, numai ca ei să vină la Cristos (cf. Rom 9,1-5). Iată transformarea pe care o aduce Isus în sufletele furtunoase care îl primesc.

De tare multe ori şi nouă, creştinilor, ne plac furtunile, cutremurele şi valurile, şi pe care adesea le provocăm. Dar Domnul nu este niciodată în ele şi nici viitorul nu le aparţine. Viitorul aparţine dreptăţii, bunătăţii, dragostei, pentru că aparţine Domnului Isus. Dumnezeu urăşte răul şi îl va judeca pe toţi cei care îl săvârşesc, pentru că el este un Dumnezeu al milei si mântuirii acelora care se întorc la el.

Iar când Domnul este chemat în sufletele noastre prin convertire, el ne potoleşte şi ne linişteşte furtunile, cu aceeaşi uşurinţă ca cele de pe mare.

Să ieşim din toate cutremurele şi furtunile şi să alergăm la mântuitorul Isus, ca Petru, Ilie şi Paul, şi să-i convingem şi pe fraţii noştri să facă acestea. Asta vrea acum Isus de la noi.

Ernest Hemingway (1899-1961), unul din cei mai renumiţi scriitori americani, cel care în romanul Bătrânul şi marea se plângea că-i lipseşte "copilul" din viaţa lui, cel care multă vreme a ucis peşti şi animale ca să nu se ucidă pe el însuşi, pentru că nu şi-a potolit furtunile şi cutremurele din sufletul său, venind la Cristos, iată, în cele din urmă s-a împuşcat.

Să ne rezolvăm şi noi chiar astăzi cutremurele şi furtunile din sufletele noastre, venind cu ele la Cristos. Mântuirea lui este aproape de cei ce se tem de el. Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută (cf. Ps 85,9). "A-l iubi pe Dumnezeu - spune Monseniorul Vladimir Ghika (1873-1954) - este una dintre modalităţile de a învăţa să nu ne temem de nimic". Dacă Petru, Ilie, Paul şi toţi mântuiţii şi-au rezolvat furtunile şi cutremurele sufletului, venind cu ele la Cristos, şi noi ni le vom putea rezolva tot venind cu ele la Cristos.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.