Unde suntem înainte de a ne naşte?

De Maria Cristina Corvo

"Înainte de a mă naşte, unde eram?".

Într-o dimineaţă Nicola, de 21 de ani, mi-a trimis acest sms. Unui copil i se poate răspunde: "Erai în inima tatălui tău şi a mamei tale", sau: "Înainte de a te naşte erai în gândurile lui Dumnezeu", dar unui tânăr nu se poate simplifica aşa discursul, pentru că după aceea întrebarea următoare este: "Ce înseamnă a fi în gândurile lui Dumnezeu? Că Dumnezeu deja mă imagina? Deja mă vedea, deşi eu încă nu existam?". Deci, să ne pregătim cu toţii să urcăm la cotă înaltă (şi dacă suferiţi de ameţeală, nu continuaţi să citiţi). Să ne echipăm bine pentru că vom respira greu (se ştie, la înălţime este mai puţin oxigen) şi nu va fi uşor să înţelegem bine. Gata? Porniiiim!

Începem cu conceptul de timp. Noi ne-am cufundat şi concepte ca "ieri, astăzi şi mâine" ne sunt clare. Timpul se scurge în clipe, puse una după alta. Clipa în care, cu puţin timp în urmă, ai citit primul rând din această postare, a trecut deja. Şi momentul în care vei termina să citeşti această scriere, încă trebuie să vină. Este în viitor. Dar peste puţin timp, în consecinţă, va veni şi clipa aceea când, imediat după aceea, se va transforma în trecut.

Dacă trebuie să răspundem la întrebarea: "Unde eram înainte de a ne naşte", primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne imaginăm (lucru foarte dificil pentru mintea umană) o realitate fără timp în succesiune. Încă nu eram intraţi în dimensiunea "temporală"! Boetius afirma că în timp avem existenţa în manieră succesivă, în veşnicie în schimb avem existenţa în manieră simultană. Este ca şi cum în veşnicie noi am putea citi primul şi ultimul rând din această postare, în acelaşi timp. Veşnicia este "posesia simultană şi perfectă a unei vieţi fără sfârşit". Dumnezeu are existenţa în mod simultan (îl numim "Veşnic Prezent"). Sfântul Toma spunea că "conceptul de veşnicie este dat de aceste două lucruri: primul, de faptul că veşnicia însăşi exclude orice succesiune, existând toată împreună". Ca o destăinuire: acesta este unul din conceptele care mă zăpăceşte, pe cât de mult mă fascinează!

Ascultă ce scrie Camilla (o femeie care a trăit un raport de intimitate extraordinară cu Dumnezeu): "Primul lucru pe care l-am perceput despre viaţa trinitară a lui Dumnezeu este că ea era foarte diferită de a mea. Viaţa oricărei fiinţe în toate manifestările sale are o dimensiune temporală; în schimb, în cea a lui Dumnezeu totul este ca să spunem aşa simultan, totul se desfăşoară într-un veşnic prezent, care-i dă dimensiunea de veşnicie.

Dacă ne deschidem suficient lui Dumnezeu pentru a împărtăşi viaţa sa, vom împărtăşi şi dimensiunea sa de veşnicie. Acesta trebuie să fie unul din motoarele vieţii noastre, care nu este un sărman lucru finit care se împiedică de moarte, dar care se va desfăşura fără sfârşit în prezentul veşnic al lui Dumnezeu" (din Drumul spiritual al lui Camilla - Acţiunea Duhului Sfânt în cotidianitate).

Dar nu sunt o adiere de aer proaspăt aceste cuvinte? Nu se percepe libertatea Duhului divin care suflă unde vrea şi chiar dincolo de timp? În preştiinţa sa, totul este prezent. Acesta este motivul pentru care putem spune că totul "pre-există". Şi acum ţine minte cuvinţelul "participare".

Când Dumnezeu creează o fiinţă, această nouă creatură este desigur diferită de Dumnezeu şi pentru aceasta se spune că este creată ex nihilo, din nimic, de fapt nimicul este diferit de Dumnezeu. Dar tocmai pentru aceasta, creatura este părtaşă de fiinţa divină pentru a exista deoarece nu există altă fiinţă decât însuşi Dumnezeu. Este un concept un pic complicat cel de participare, dar într-un fel înseamnă că Dumnezeu pentru a ne face să existăm ne "altoieşte" în el însuşi. "Eu sunt viţa şi voi sunteţi mlădiţele"... nu-ţi aminteşte nimic? "Fără mine nu puteţi face nimic"... ai auzit vreodată asta? Noi într-un fel existăm în mintea divină şi nu numai ca fiinţe, ci şi ca istorie a întregii noastre vieţi!

Dumnezeu are prezent cine suntem şi ce vom face, ce vom gândi şi ce vom alege, pentru că totul este prezent în mintea divină, până acolo încât în mintea divină suntem şi mai prezenţi decât suntem noi înşişi pentru noi. Aşadar este adevărat că înainte de a ne naşte nu existăm în mod concret, dar a exista în mintea lui Dumnezeu şi a fi deja prezenţi şi obiect al iubirii, al voinţei, al deliberării divine probabil este deja o existenţă mai mult decât reală. Şi în cele din urmă (dacă încă mă mai citeşte cineva, supravieţuind puţinului oxigen de pe vârfurile pe care ne-am căţărat) aş vrea să mai extind un pic discursul la măreţia, lărgimea şi adâncimea iubirii divine.

În mod misterios Dumnezeu a ales să facă să vină la lumină atâtea suflete (sau atâţia copii) chiar din situaţii violente, absurde, datorită erorilor şi răutăţilor. Nu numai atât; a ales chiar pe acei copii care nu s-au născut niciodată. Ba chiar avea în minte toate acestea şi atunci când delibera să "creeze" suflete care, abia create, aveau să se întoarcă imediat la el, datorită răutăţii umane. Aşa cum spune Toma: "Dumnezeu este capabil să scoată binele din orice formă de rău pe care omul o poate proiecta şi practica, pentru că în inima divină nimic nu este întâmplător, nimic nu este eronat şi nimic nu este fără sens".

Motiv pentru care răutatea umană nu poate contrasta binele divin. În inima divină, deci, răul este anticipat şi transformat în bine! Asta înseamnă a fi prezenţi în Dumnezeu cu mult înainte de naştere, chiar dacă nu încă existenţi în mod concret. Deci, dragă Nicola, tu şi frumuseţea ce eşti!!! Ce 21 de ani!!!

Pentru orice aprofundare: http://www.intemirifugio.it.

(După Zenit, 4 august 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 99.