Audienţa generală de miercuri, 27 august 2014

Biserica: 4. Una şi sfântă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

De fiecare dată când reînnoim mărturisirea noastră de credinţă recitând "Crezul", noi afirmăm că Biserica este "una" şi "sfântă". Este una pentru că îşi are originea în Dumnezeu Treime, mister de unitate şi de comuniune deplină. Apoi Biserica este sfântă, deoarece este întemeiată pe Isus Cristos, însufleţită de Duhul său Sfânt, umplută de iubirea sa şi de mântuirea sa. Însă, în acelaşi timp, este sfântă şi compusă din păcătoşi, noi toţi, păcătoşi, care experimentăm în fiecare zi fragilităţile noastre şi mizeriile noastre. Aşadar, această credinţă pe care o mărturisim ne determină la convertire, să avem curajul de a trăi zilnic unitatea şi sfinţenia şi dacă noi nu suntem uniţi, dacă nu suntem sfinţi, este pentru că nu suntem fideli faţă de Isus. Însă El, Isus, nu ne lasă singuri, nu abandonează Biserica! El merge cu noi, El ne înţelege. Înţelege slăbiciunile noastre, păcatele noastre, ne iartă, cu condiţia ca noi să ne lăsăm iertaţi. El este mereu cu noi, ajutându-ne să devenim mai puţin păcătoşi, mai sfinţi, mai uniţi.

1. Prima întărire vine din faptul că Isus s-a rugat mult pentru unitatea discipolilor. Este rugăciunea de la Ultima Cină, Isus a cerut mult: "Tată, fă ca ei să fie una". S-a rugat pentru unitate şi a făcut asta chiar în iminenţa Pătimirii, când urma să-şi ofere toată viaţa sa pentru noi. Este ceea ce suntem invitaţi încontinuu să recitim şi să medităm, într-una din paginile cele mai intense şi emoţionante din Evanghelia lui Ioan, capitolul 17 (cf. v. 11.21-23). Cât de frumos este să ştim că Domnul, chiar înainte de a muri, nu s-a preocupat de El însuşi, ci s-a gândit la noi! Şi în dialogul său profund cu Tatăl, s-a rugat tocmai pentru ca să putem fi una cu El şi între noi. Iată: cu aceste cuvinte, Isus s-a făcut mijlocitorul nostru la Tatăl, pentru ca să putem intra şi noi în deplina comuniune de iubire cu El; în acelaşi timp, ni le încredinţează nouă ca testament spiritual al său, pentru ca unitatea să poată deveni tot mai mult caracteristica distinctivă a comunităţilor noastre creştine şi răspunsul cel mai frumos dat celui care cere cont despre speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15).

2. "Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Biserica a încercat încă de la început să realizeze această propunere care este îndrăgită atât de mult de Isus. Faptele Apostolilor ne amintesc că primii creştini se distingeau prin faptul că aveau "o singură inimă şi un singur suflet" (Fap 4,32); apoi, apostolul Paul îndemna comunităţile sale să nu uite că sunt "un singur trup" (1Cor 12,13). Însă experienţa ne spune că sunt multe păcatele împotriva unităţii. Şi nu ne gândim la schisme, ne gândim la lipsuri foarte obişnuite în comunităţile noastre, la păcate "parohiale", la acele păcate în parohii. De fapt, uneori în parohiile noastre, chemate să fie locuri de împărtăşire şi de comuniune, sunt în mod trist marcate de invidii, gelozii, antipatii... Şi bârfele sunt la îndemâna tuturor. Cât de mult se bârfeşte în parohii! Acest lucru nu e bine. De exemplu, când unul este ales preşedinte al acelei asociaţii, se bârfeşte împotriva lui. Şi dacă cealaltă este aleasă preşedinte a catehezei, celelalte vor bârfi împotriva ei. Dar, aceasta nu este Biserica. Acest lucru nu trebuie făcut, nu trebuie să-l facem! Trebuie să-i cerem Domnului să nu facem asta. Asta se întâmplă când vrem să ajungem pe primele locuri; când ne punem în centru pe noi înşine, cu ambiţiile noastre personale şi modurile noastre de a vedea lucrurile şi îi judecăm pe ceilalţi; când privim la greşelile fraţilor, şi nu la calităţile lor; când dăm mai multă importanţă la ceea ce desparte, şi nu la ceea ce ne uneşte...

Odată, în cealaltă dieceză pe care o aveam înainte, am auzit un comentariu interesant şi frumos. Se vorbea despre o bătrână care toată viaţa a lucrat în parohie şi o persoană care o cunoştea bine a spus: "Această femeie niciodată n-a vorbit de rău, niciodată n-a bârfit, era mereu un zâmbet". O astfel de femeie poate să fie canonizată mâine! Acesta este un exemplu frumos. Şi dacă privim la istoria Bisericii, câte diviziuni între noi creştinii. Şi acum suntem divizaţi. Şi în istorie noi creştinii am dus războaie între noi pentru diviziuni teologice. Să ne gândim la cel de 30 de ani. Însă, acest lucru nu este creştin. Trebuie să lucrăm şi pentru unitatea tuturor creştinilor, să mergem pe drumul unităţii care este cel pe care Isus îl vrea şi pentru care s-a rugat.

3. În faţa la toate acestea, trebuie să facem cu seriozitate o cercetare a cugetului. Într-o comunitate creştină, diviziunea este unul dintre cele mai grave păcate, pentru că o face semn nu al lucrării lui Dumnezeu, ci al lucrării diavolului, care este prin definiţie cel care dezbină, care ruinează raporturile, care introduce prejudecăţi... Diviziunea într-o comunitate creştină, fie ea o şcoală, o parohie, sau o asociaţie, este un păcat foarte grav, pentru că este lucrare a diavolului. În schimb, Dumnezeu vrea să creştem în capacitatea de a ne primi, de a ne ierta şi de a ne iubi, pentru a ne asemăna tot mai mult cu El care este comuniune şi iubire. În asta constă sfinţenia Bisericii: în a ne recunoaşte după imaginea lui Dumnezeu, umplută de milostivirea sa şi de harul său.

Dragi prieteni, să facem să răsune în inima noastră aceste cuvinte ale lui Isus: "Fericiţi făcătorii de pace, pentru că vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu" (Mt 5,9). Să cerem cu sinceritate iertare pentru toate momentele în care am fost ocazie de diviziune sau de neînţelegere în cadrul comunităţilor noastre, ştiind bine că nu se ajunge la comuniune decât printr-o continuă convertire. Ce este convertirea? Înseamnă a cere Domnului harul de a nu vorbi de rău, de a nu critica, de a nu bârfi, de a-i iubi pe toţi. Este un har pe care ni-l dă Domnul. Asta înseamnă a converti inima. Şi să cerem ca ţesutul zilnic al relaţiilor noastre să poată deveni o reflexie tot mai frumoasă şi bucuroasă a raportului dintre Isus şi Tatăl.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 6.