"Nu putem spune că-l iubim pe Dumnezeu dacă nu-i iubim pe cei săraci"

De Andrea Tornielli

"Vrei să fii afabil, milostiv cu cei săraci, cu toţi cei nevoiaşi?". Aceasta era una din întrebările pe care la 28 decembrie 1958, în ziua consacrării sale episcopale în "Sfântul Petru", Albino Luciani, a auzit adresându-i-se. "Vreau", a răspuns cu voce scăzută. Şi iubirea faţă de cei săraci avea să caracterizeze episcopatul la Vittorio Veneto, la Veneţia şi în Cetatea Eternă. Se înţelege asta recitind câteva texte din omiliile şi din discursurile acestui păstor, care ca episcop de Roma, ales în urmă cu treizeci şi şase de ani, a fost aşa de aproape de modelul de papă paroh întruchipat de Pius al X-lea.

Luciani, preot departe la o mie de mile de virusul carierismului ecleziastic, devenit episcop prin voinţa hotărâtă a lui Roncalli, nu era unul care "era încrezut", pentru a folosi o expresie a Papei Francisc. Spunea despre sine: "Unii episcopi se aseamănă cu acvilele, care planează cu documente magisteriale de înalt nivel; eu aparţin categoriei sărmanelor păsărele care, în ultima ramură a copacului ecleziastic gânguresc".

Fiu al unui emigrant socialist, în biletul pe care i l-a scris tatăl său din Franţa dându-i consimţământul de a intra în seminar se citea: "Sper că atunci când tu vei fi preot, vei fi de partea săracilor, deoarece Cristos era de partea lor". Nu i-a fost greu să pună în practică acele cuvinte.

"Fraţii mei", a spus ca patriarh de Veneţia în 1974, "nu putem spune că-l iubim pe Cristos, dacă nu împărtăşim această pasiune faţă de cei săraci". În oraşul lagunar episcopatul său a fost marcat imediat de două linii de angajare: cunoaşterea şi apropierea de cei mai săraci - atât material cât şi spiritual - şi atenţia faţă de lumea muncii. A rămas uimit văzând câte persoane se îngrămădeau în sala de aşteptare a patriarhiei: nevoiaşi, şomeri, vagabonzi, alcoolici. Nu au găsit niciodată închisă uşa sa. Şi el a vândut inelul său şi câteva obiecte din aur pentru a dărui banii săracilor, invitându-i pe parohi să facă la fel.

Nu a avut niciodată simpatie faţă de comunism nici faţă de clerul care pentru a apărea ? la page citea Evanghelia cu ochelarii deformaţi ai ideologiei. Dar a chemat comunitatea creştină la angajare încă de la prima întâlnire cu consiliul pastoral diecezan: "Este adevărat că mai ales muncitorii trebuie să rezolve în mod autonom propriile probleme, dar este adevărat şi că toată comunitatea creştină în care muncitorii sunt inseraţi trebuie să fie alături de ei. Deoarece muncitorii suferă atunci când fraţi catolici refuză să recunoască faptul că are mari vine capitalismul şi cu multă uşurinţă îl numesc "comunist" pe orice muncitor care se bate cu energie pentru recunoaşterea propriilor drepturi".

Ştia bine că orice schimbare a societăţii porneşte de la schimbarea inimii omului: "Nu intenţionez să le neg marxiştilor - sau cel puţin multora dintre ei - o sinceră sete de pace şi de dreptate. Problema vine mai de departe. Structura cea mai profundă nu este între bogaţi şi săraci, între dominatori şi dominaţi: este în inima omului înclinată să aibă tot mai mult. Aşadar, trebuie să ne preocupăm înainte de toate de inimă". Însă asta nu însemna a pune în ordine conştiinţele credincioşilor de salon sau ale tradiţionaliştilor, dimpotrivă: "Există pericolul - preciza el - ca noi creştinii să ne mulţumim să avem explicaţia cea mai corectă a fenomenului discordie, violenţă, război şi să ne oprim aici. Marxiştii greşesc, neglijând cauzele profunde şi interne ale suferinţei sociale, dar au meritul de a lucra şi de a lucra mult pentru cauză. Noi riscăm invers: avem explicaţia corectă, dar confundăm explicaţia cu soluţia şi rămânem cu mâinile în mână".

La Crăciunul din 1976, într-o perioadă în care fabricile polului industrial Marghera erau ocupate, a spus cuvinte care fotografiază perfect realitatea actuală: "A etala lux, a irosi bani, a refuza investirea lor, ducându-i în străinătate, nu constituie numai insensibilitate şi egoism: poate să devină provocare şi să îndesească asupra capetelor noastre ceea ce Paul al VI-lea numea «supărarea săracilor cu consecinţe imprevizibile»".

În unica sa ieşire din Vatican, în timpul celor 33 de zile ale pontificatului său foarte scurt, în timp ce mergea la "Sfântul Ioan din Lateran" pentru a lua în posesie canonică sediul său episcopal, a primit salutul administraţiei capitoline şi al primarului comunist Giulio Carlo Argan. În scurtul său salut de răspuns la salutul primului cetăţean al Romei a spus că vorbele sale i-au amintit de o rugăciune recitată cu mama sa când era copil: "Păcatele, care strigă răzbunare în faţa lui Dumnezeu, sunt... a-i oprima pe săraci, a fura salariul just muncitorilor". Păcate dintre cele mai grave şi funeste deoarece, spus cu Catehismul sfântului Pius al X-lea, "sunt direct contrare binelui omenirii şi foarte odioase, aşa încât provoacă, mai mult decât altele, pedepsele lui Dumnezeu". A adăugat: "Roma va fi o adevărată comunitate creştină, dacă Dumnezeu va fi cinstit în ea nu numai cu afluenţa credincioşilor la biserici, nu numai cu viaţa privată trăită moderat, ci şi cu iubirea faţă de cei săraci".

Şi la ultima audienţă generală, cu două zile înainte de moarte, a revenit la citarea textelor din Populorum progressio a Papei Montini: "Popoarele foamei interpelează astăzi în manieră dramatică popoarele opulenţei. Biserica tresare în faţa acestui strigăt de angoasă şi cheamă pe fiecare să răspundă cu iubire propriului frate... În acest moment la caritate se adaugă dreptatea, pentru că - cum spune tot Paul al VI-lea - «proprietatea privată nu constituie pentru nimeni un drept necondiţionat şi absolut. Nimeni nu este autorizat să rezerve pentru folosul său exclusiv ceea ce depăşeşte nevoia sa, când ceilalţi duc lipsă de ceea ce este necesar». Prin urmare «orice cursă extenuantă a înarmărilor devine un scandal»".

(După Vatican Insider, 26 august 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.