Spre adunarea sinodală

O chestiune de metodă

De Maurizio Gronchi

În vederea celei de-a treia adunări generale extraordinare a sinodului episcopilor, care se va ţine de la 5 la 19 octombrie, poate fi de utilitate să amintim câteva elemente care provin din tradiţia eclezială, pentru a ne introduce în climatul sinodal, care implică nu numai pe reprezentanţii conferinţelor episcopale, ci întregul popor al lui Dumnezeu, chemat să însoţească viitoarele lucrări cu rugăciunea, aşteptând indicaţii pastorale pentru a continua drumul. Şi tocmai figura "comunităţii de drum", este cea care traduce termenul grec synodía, folosit de Luca pentru caravana în care Maria şi Iosif în caută pe Isus în vârstă de doisprezece ani, rămas printre învăţători în templu ca să se ocupe de lucrurile Tatălui său, ne face să reflectăm.

Benedict al XVI-lea, referitor la dispariţia lui Isus din compania lui Maria şi Iosif, scrie: "Luca foloseşte pentru el cuvântul synodia - «grupul de pelerini» - termenul tehnic pentru caravană. Pe baza imaginii noastre, probabil prea înguste, despre Sfânta Familie, acest fapt uimeşte. Însă ne arată, în mod foarte frumos, că în Sfânta Familie libertatea şi ascultarea erau bine conciliate una cu alta. Cel de doisprezece ani era lăsat liber să decidă să stea împreună cu cei de vârsta lui şi cu prietenii şi să rămână în timpul drumului în compania lor. Însă seara îl aşteptau părinţii" (Copilăria lui Isus, pag. 141).

Pornind de la acest text, două teme se împletesc în mod semnificativ, gândindu-ne la viitoarea adunare sinodală: căutarea prezenţei lui Isus - care niciodată nu părăseşte Biserica sa, cu care este unit indisolubil, ca de propria familie - şi libertatea şi ascultarea cu care Biserica se pune în relaţie cu ei, pentru a se lăsa condusă de Duhul Sfânt spre înţelegerea adevărului întreg (cf. In 16,13). Oricât ar putea să pară sigură percepţia lui Isus în Biserică, în realitate este vorba să ne punem mereu din nou în ascultarea cuvântului său care, în trecerea timpului, este mediat de tradiţia eclezială.

Încă din primele timpuri în care Biserica a trebuit să ia decizii cu privire la probleme noi, care nu au fost tratate direct de Isus, a apărut exigenţa de a formula doctrina şi indicaţiile pentru acţiunea corectă; astfel s-a format acel depozit articulat cu care Biserica însăşi a păstrat fidelitatea faţă de Domnul său, în schimbarea timpurilor şi a culturilor. Mai întâi sinoadele şi apoi conciliile s-au îngrijit să elaboreze răspunsuri coerente cu Sfânta Scriptură, făcând în aşa fel încât la revelaţia scrisă să se adere prin intermediul celei transmise. Deci magisteriul, care nu este superior cuvântului lui Dumnezeu, ci în slujba sa, "îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu" (Dei Verbum, 10).

Desigur, nu tuturor le apare mereu coerent acest proces de dezvoltare, între continuitate şi noutate, aşa cum observăm şi astăzi în dezbaterile cu privire la Conciliul al II-lea din Vatican şi, într-un anumit sens, şi din temerile care apar în vederea apropiatei adunări sinodale. Graţie contribuţiei autorilor antici, ca Vincenţiu de Lérins, şi moderni, ca John Henry Newman, este în mod obişnuit împărtăşit conceptul de dezvoltare dogmatică, după care nu se schimbă doctrina în timp ce se maturizează înţelegerea sa cea mai deplină, pentru binele poporului lui Dumnezeu, graţie Duhului. Pentru acest motiv, Ioan al XXIII-lea, deschizând Conciliul al II-lea din Vatican, preciza: "Una este, de fapt, depozitul credinţei, adică adevărurile care sunt conţinute în învăţătura noastră vrednică de veneraţie, alta este modul cu care ele sunt anunţate, însă mereu în acelaşi sens şi în aceeaşi accepţie. Trebuie dată mare importanţă acestei metode şi, dacă este necesar, aplicată cu răbdare; adică va trebui adoptată acea formă de expunere care să corespundă mai mult magisteriului, a cărui natură este prevalent pastorală" (Gaudet Mater Ecclesia, 6, 5).

Într-adevăr, s-a ajuns la această conştiinţă senină şi angajantă graţie experienţelor sinodale şi conciliare antice, în care raportul dintre doctrină şi pastoraţie nu apărea mereu armonios şi liniar. Exemplul cel mai recent este tocmai acela al Conciliului al II-lea din Vatican, căruia uneori i se obiectează că a fost pastoral, ca şi cum asta ar însemna a priva de valoare doctrinală documentele sale. De fapt, această opoziţie nu există. Luând tot din rădăcinile credinţei creştine, oare am putea spune că stilul lui Isus, mărturisit de evanghelii, a fost mai mult pastoral decât doctrinal? Sau, ar fi raţional să susţinem că sfântul Paul - care nici măcar nu l-a cunoscut pe Isus pământesc - cu scrisorile sale şi cu învăţătura sa a deformat creştinismul în catolicism? Oare mărturisirea de credinţă în Isus Fiul lui Dumnezeu Mântuitor proclamată la Niceea (325) ca versant conceptual al adevărului de credinţă reduce sau deformează substanţa vie a Evangheliei? Sau mai degrabă nu face accesibil, după un limbaj adecvat timpurilor, ceea ce se crede?

În căutarea sa neobosită a înţelegerii depline a misterului lui Isus, "grupul de pelerini" din primele secole a ajuns la un apogeu de nedepăşit la Conciliul din Calcedon (451): modul cu care se formula conţinutul - Isus este Dumnezeu adevărat şi om adevărat - devenea şi o preţioasă indicaţie a metodei. Adică, în timp ce se afirma unirea celor două naturi în unica persoană a Fiului lui Dumnezeu, se oferea şi o indicaţie hermeneutică care lumina orice altă chestiune de credinţă: a distinge fără a separa, a uni fără a amesteca.

După cum divinul şi umanul subzistă în Isus fără amestecare, fără separare, fără schimbare, fără diviziune, tot aşa Biserica - "printr-o analogie cu Cuvântul întrupat" (Lumen gentium, 8) - învăţa să menţină dubla fidelitate faţă de Dumnezeu şi faţă de om, înfruntând de fiecare dată noi chestiuni. Cu libertatea de a utiliza limbaje diferite de cele din sfintele Scripturi, prin timpuri şi contexte diferite, doctrina a ajuns la formularea sa graţie exigenţelor pastorale care cereau o orientare sigură, ascultând atât de revelaţia lui Dumnezeu cât şi de binele poporului său.

Prin urmare, a distinge fără a separa şi a uni fără a amesteca ar putea să fie metoda de aplicat şi la raportul dintre doctrină şi pastorală. Răbdarea pe care această metodă o cere este o virtute cardinală, deoarece, în înaintarea obositoare a Bisericii în faţa noilor provocări, nu totul apare imediat clar şi nici nu poate fi recunoscut cu consens imediat. Exemple vechi şi noi arată că răbdarea se inspiră dintr-un adevăr proclamat de Isus, foarte acceptat din punct de vedere uman: "Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: «Unul este semănătorul, altul secerătorul»" (In 4,37).

Poate că acest lucru poate valora ca indicaţie încurajatoare în ajunul sinodului, în lumina antecedentelor semnificative, deşi cu distincţiile cuvenite care trebuie făcute între natura conciliilor şi cea a sinoadelor, desigur. Ceea ce aşa-numitul Conciliu din Ierusalim a semănat cu privire la deschiderea Bisericii către păgâni (cf. Fap 15) a adus rod abia mai târziu, graţie acţiunii lui Petru şi apostolatului lui Paul; ceea ce Ioan al XXIII-lea a semănat cu privire la reconcilierea cu poporul lui Israel, a dus rod cu declaraţia Nostra aetate, promulgată după moartea sa, la sfârşitul Conciliului al II-lea din Vatican. Aşadar, nu întotdeauna ceea ce se simte ca o cale de parcurs este realizat efectiv imediat de cel care a intuit asta. Nefiind vorba pur şi simplu de majoritate, Duhului, care vorbeşte întregii Biserici, trebuie să i se dea ascultare, şi asta are loc cu răbdarea proprie a discernământului comunitar, conform cu ceea ce Paul al VI-lea, instituind sinodul episcopilor, indica printre finalităţile sale: "A face mai uşoară concordanţa de opinii cel puţin cu privire la punctele esenţiale de doctrină şi cu privire la modul de a acţiona în viaţa Bisericii" (Apostolica sollicitudo, 15 septembrie 1965).

În iminenţa adunării sinodale, care se pregăteşte să anunţe cu nouă vigoare frumuseţea evangheliei familiei, să răspundă la speranţa sa şi să îngrijească rănile sale, merită de amintit cu încredere ceea ce este scris în premisa de la Instrumentum laboris: "În faţa acestei urgenţe, episcopatul, cum et sub Petro, se pune în ascultare docilă a Duhului Sfânt, reflectând asupra provocărilor pastorale de astăzi". De aceea, trebuie să ne unim cu acest "grup de pelerini" cu rugăciunea şi răbdarea din care se hrăneşte credinţa în "iubirea activă" cu care Cristos Isus conduce Biserica sa, care continuă să o păstreze cu libertatea şi ascultarea învăţate de la Sfânta Familie de la Nazaret, drept "casă paternă unde este loc pentru fiecare cu viaţa sa obositoare" (Evangelii gaudium, 47).

(După L'Osservatore Romano, 24 august 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.