Instinctul răzbunării şi refuzarea unei logici de moarte

Ultimul cuvânt nu este al răului

De Enzo Bianchi

De ce iertarea este o temă aşa de decisivă în viaţa noastră umană şi creştină? Pentru că viaţa noastră cunoaşte răul, această contradicţie, această negare a binelui pe care nu-l putem înlătura nici nega. Iertarea are de-a face cu răul, răul pe care îl facem nouă înşine şi altora, răul pe care alţii ni-l fac. Răul - în diferitele sale forme ale gândirii rele, ale acţiunii rele, a vorbirii ofensatoare - este o realitate în viaţa noastră şi în relaţiile noastre. Răul, spune Isus, este ceea ce se naşte din inima noastră şi devine agresivitate, violenţă, ură faţă de alţii şi faţă de noi înşine (cf. Mc 7,20-23; Mt 15,18-20). Răul este ceea ce eu fac în pofida voinţei de a face binele, mărturiseşte apostolul Paul (cf. Rom 7,18-19). Nu întâmplător cererile pe care le adresăm lui Dumnezeu în Tatăl nostru, rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus, sunt: "Nu ne părăsi în ispită" şi "Mântuieşte-ne de cel rău" (Mt 6,13); şi aceste cereri sunt precedate de aceea a iertării lui Dumnezeu, invocat pentru ca să ne facă capabili să-i iertăm pe fraţii noştri: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Mt 6,12).

Răul ca acţiune rea făcută de noi, fiinţe umane, ne însoţeşte toată viaţa. În cotidian de cele mai multe ori nu este epifanic, nu are consecinţe vizibile; în schimb în unele circumstanţe explodează şi ne înspăimântă, provocând în noi indignare. În orice caz, răul este mereu banal... Omul se obişnuieşte cu răul, şi mai ales violenţa poate hrăni răul, să-l facă să crească până la negarea celuilalt, a celorlalţi. Să fim sinceri cu noi înşine: nu ajungem uneori la ispita de a voi să vedem dispărând pe cel care ne este duşman, de a voi să-l vedem exclus din orizontul nostru pe un altul care ne-a făcut rău? Nu suntem tentaţi să plătim cu acelaşi rău pe cel care ne-a făcut rău? Nu ajungem măcar să sperăm răul pentru cel care ne-a făcut să suferim?

Acesta este instinctul nostru de conservare: vrem să trăim şi să trăim cu orice preţ, chiar fără ceilalţi şi eventual împotriva celorlalţi. Suntem cu toţii bolnavi de philautia, iubirea egoistă de noi înşine, şi când suntem ofensaţi instinctul nostru este acela de a ne apăra atacând, nu altfel decât animalele. Suntem tentaţi să răspundem răului cu rău, violenţei cu violenţa, alimentând astfel o spirală de ură şi de răzbunare care foarte repede ajunge să arate calitatea sa dătătoare de moarte. Noi, fiinţe umane, într-adevăr, ştim că pentru a întreprinde drumul de umanizare în vederea unei vieţi pline de sens, a unei vieţi marcate de calitatea convieţuirii, trebuie să împiedicăm victoria răului asupra noastră şi spirala de violenţă care rezultă: aici se situează iertarea, care este înainte de toate, omeneşte, o întrerupere a răului, o diguire a răului, un a spune nu unei logici de moarte.

Este semnificativ în acest sens că numele lui Dumnezeu revelat lui Moise este: "Domnul, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr, care arată bunătatea pentru mii de generaţii, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul" (Ex 34,6-7). Şi Isus cu toată viaţa sa a încercat să ne povestească această faţă a lui Dumnezeu ajungând să trăiască el însuşi, personal, iertarea până la extrem. Iertare dăruită şi călăilor săi, celor care l-au condamnat la moarte, celor care şi-au bătut joc de el în timpul execuţiei sale: "Tată, iartă-i pentru că nu ştiu nici ceea ce spun nici ceea ce fac" (cf. Lc 23,34). Tocmai pentru că a primit mărturia şi învăţătura lui Isus, Paul în Scrisoarea către Romani a putu să ni-l reveleze pe Dumnezeu ca izvor al oricărei iertări. Ascultaţi acest anunţ extraordinar al apostolului: "Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Aşadar, cu atât mai mult acum, când suntem justificaţi prin sângele lui, vom fi mântuiţi prin el de mânie, deoarece dacă, duşmani fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa lui" (Rom5,8-10).

Să ne gândim la această simultaneitate scandaloasă: în timp ce noi îl uram pe Dumnezeu, Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă; în timp ce noi suntem păcătoşi, Dumnezeu ne reconciliază cu el. Aceasta este creştinismul, până acolo încât Hannah Arendt, o filozoafă evreică şi necredincioasă, a ajuns să scrie: "Cel care a descoperit rolul iertării în cadrul relaţiilor umane a fost Isus din Nazaret". Acesta este scandalul crucii lui Cristos (cf. 1Cor 1,23) şi numai logica nebună a crucii (cf. 1Cor 1,18.23.25) se poate înţelege iertarea lui Dumnezeu faţă de noi, deci iertarea noastră faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi.

Răul comis este ireversibil, rămâne rău şi după iertare, dar poate să fie depăşit. Cu iertarea, cel care a îndurat răul ireversibil recreează condiţiile pentru un nou început în relaţia cu celălalt: aceasta este acţiunea Duhului Sfânt care - aşa cum spune rugăciunea asupra darurilor de sâmbătă din săptămâna a VII-a din timpul pascal - "este iertarea păcatelor" (Quia per ipse [Spiritus Sanctus] est remissio omnium peccatorum), este iertarea care recreează viaţă acolo unde este moarte, care repune pe picioare pe cel care a căzut, care face dintr-un păcătos o creatură nouă. Da, iertarea atestă că ultimul cuvânt nu-i revine răului comis, ci harului, iubirii!

(După L'Osservatore Romano, 1 august 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.