Eficacitatea sacramentelor

Totul provine de la Isus

De Inos Biffi

Atunci când Biserica peregrină pe pământ celebrează liturgia, şi îndeosebi Euharistia, este convinsă că la lauda sa ia parte şi Biserica cerească. Ea încheie de obicei prefeţele proclamând că este unită "cu îngerii şi cu arhanghelii şi cu toţii sfinţii din cer" în cântarea bucuroasă a imnului de glorie şi rugându-se ca "umilele sale glasuri" să se poată asocia la imnul lor veşnic.

Aceeaşi convingere revine de-a lungul canonului: astfel, în amintirea Fecioarei Maria, a sfinţilor apostoli şi martiri şi a tuturor sfinţilor; în implorarea de a se putea "bucura de soarta lor fericită"; în implorarea ca ofranda euharistică "să fie purtată pe altarul ceresc". Toată populaţia cerească, în mod invizibil dar real, este prezentă la riturile Bisericii de aici de pe pământ în rugăciune. Simţurile nu percep asta, dar o percepe credinţa. Vine în minte convingerea lui Newman, care în cazul liturgiei este şi mai întemeiată. În 1831, într-o predică pentru sărbătoarea sfântului Mihai, scria: "Orice suflu de aer, orice rază de lumină sau de căldură, marginea veşmântului [îngerilor], unduirea mantiei celor a căror feţe îl contemplă pe Dumnezeu". El considera "Biserica sfântă cu sacramentele sale şi scara sa ierarhică, până la sfârşitul lumii", ca "un simbol al acelor realităţi cereşti care umplu veşnicia" şi "misterele sale numai o exprimare, în termeni umani, a adevărului pe care mintea omenească nu este în măsură să-l explice".

Dar nu este suficient a recunoaşte această companie a Bisericii cereşti concelebrante cu Biserica pământească. În realitate, dacă noi putem celebra aici pe pământ liturgia noastră, este pentru că o celebrează acolo sus Comunitatea fericită: jertfa noastră este imitare şi reflexie a celei din cer; comemorarea jertfei Calvarului ajunge la noi, trecând prin înălţarea Răstignitului glorios.

Începem, înainte de toate, să observăm că Biserica există pe pământ pentru că există Biserica glorioasă, care întemeiază şi precede Biserica aflată încă în timp. De fapt, Biserica îşi are începutul său şi motivaţia sa în Cristos înviat, care este în mod absolut Capul Bisericii, Trupul său. Acolo unde este Cel Înviat, acolo este Biserica, acolo sunt toţi drepţii care o compun, între care în primul rând Fecioara Maria, şi este însăşi lumea îngerească, pentru care Isus înviat este la fel Domn, conducător al oricărui Principat şi al oricărei Puteri.

Figura Bisericii este acum în mod exemplar adeverită în Biserica cerească, unde harul, care derivă în întregime de la Răstignitul înviat, este transfigurată şi desăvârşită în glorie. Deci nu Biserica împlinirii merge pe urmele Bisericii devenirii, ci Biserica devenirii se inspiră din cea a împlinirii. Pe de altă parte, orice har şi orice slujire în Biserica pământească derivă de la Cel Înviat: de la Cel care cu învierea a primit "toată puterea în cer şi pe pământ" (Mt 28,18) şi, "înălţat de la pământ", atrage "pe toţi" la sine (In 12,32).

Toate acţiunile ecleziale mântuitoare care pe pământ, menite "să edifice trupul lui Cristos" - apostolat, profeţie, evanghelizare, activitate pastorală şi magisterială - sunt dar al Domnului înviat aşezat la dreapta Tatălui şi acţionează din Duhul trimis de el. Rezultă că şi orice act liturgic este posibil şi valabil prin prezenţa activă a domniei lui Isus şi prin acţiunea Duhului său care, în mod desăvârşit în act în cer, se inserează în istoria Bisericii de pe pământ. Riturile noastre sunt - conform limbajului lui Ambroziu şi al lui Newman - o imagine a adevărului "riturilor" cereşti, unde, în realitate, de acum s-au dezlegat simbolurile. Eficacitatea "sacramentelor" provine în întregime de la Isus, care este Domnul viu, care umple semnele noastre sau serviciile noastre.

Cu alte cuvinte: dacă prin liturgie se înţelege celebrarea laudei divine, mulţumirea pentru răscumpărare, tresăltarea de bucurie pentru comuniunea cu Cristos cel glorios şi pentru contemplarea, în el şi cu el, a Preasfintei Treimi, în mod clar această liturgie se află în condiţia desăvârşită în cer. Mai mult, trebuie să recunoaştem că riturile noastre, care încă se desfăşoară în timp, sunt posibile pentru că le prezidează Isus, Marele Preot, capabil să "mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor" (Evr 7,25).

Liturgia noastră primeşte substanţă exact de la mijlocirea cerească a Fiului lui Dumnezeu, constituit preot şi "desăvârşit pentru totdeauna" (Evr 7,28). Dacă ar lipsi această prezenţă a lui Cristos şi această mijlocire persistentă a sa, ea ar ajunge extenuată şi neputincioasă. Acest lucru este valabil îndeosebi pentru celebrarea euharistică. Nici n-ar fi compromisă prin asta valoarea istorică a jertfei Crucii. Dimpotrivă. La liturghie este prezentă jertfa Calvarului în adevărul său istoric. Numai că acea jertfă, spre deosebire de toate celelalte jertfe, destinate să se epuizeze şi să se repete, a primit o împlinire şi o desăvârşire, sau o condiţie cerească, ce o răscumpărau dintr-o pură istoricitate şi temporalitate pământească. Jertfa Crucii este jertfa Celui Înviat; o legătură intimă conectează moartea lui Isus cu învierea sa: dacă Isus n-ar fi înviat, jertfa sa ar fi fost ineficace. În acest sens s-ar putea spune că jertfa istorică a Crucii este o jertfă "cerească", şi datorită condiţiei cereşti a Celui Înviat, în istoricitatea sa reală şi singulară, poate să fie mereu şi irepetabil prezentă în liturgia Bisericii pământeşti. La celebrarea liturgică a Bisericii, şi în mod special la celebrarea Euharistiei, fie ea şi cea mai solitară, populaţia cerească, împreună cu Isus înviat, toţi sfinţii şi întreaga curte îngerească, nu numai că iau parte, ci îi constituie modelul. Cultul nostru este încă "imagine şi umbră a realităţilor cereşti" (Evr 8,5), în întregime însufleţit de dorinţa lor, aşteptând ca să treacă în ele, cu venirea Domnului.

(După L'Osservatore romano, 17 iulie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 31.