Un bergoglism care schimbă

Rugaţi-vă pentru mine

De Jorge Milia

Aud deja murmurarea unora dintre estimatorii bergoglismelor mele: "Dar acesta nu, nu este ca alţii, nu este un bergoglism!". Cei care cer să se roage pentru ei înşişi sunt atâţia încât nimeni nu poate presupune că deţine copyrightul. Papalul rezen por mi, conform criticilor, ar trebui mai degrabă catalogat ca o cerere "de autor anonim". Probabil că au dreptate. Însă, după părerea mea, după ani de întâlniri şi schimburi de scrisori, acel rezen por mi, repetat cu glasul sau pus în scris, a devenit un lucru al său, al lui Jorge Mario.

Este adevărat, mulţi invocă ajutorul rugăciunii altuia; faptul este că foarte mulţi dintre cei mulţi cred că el este primul care adresează acest tip de cerere. Am putut observa că persoanele care se apropie pentru prima dată de catolicism, sau cei care se reapropie după ani de credinţă uitată, necultivată sau oricum adormită, nu înţeleg foarte bine cererea Papei, dar lucrul uimitor este că după aceea fac asta, se roagă într-adevăr pentru el.

Mărturisesc că uimirea pe care uneori am observat-o pe faţa persoanelor cărora Jorge Mario nu a cerut altceva decât o rugăciune, mă face să mă gândesc mult. M-a determinat să mă întreb dacă într-adevăr a crezut în puterea ei sau dacă mai degrabă n-o considera un soi de password pentru a avea acces la o identitate catolică generică. Conceptul nu este simplu. Repet asta la plural. Există din aceia care au rămas ancoraţi în practica un pic infantilă şi obişnuită a lui Pater, Ave, Gloria, ca o formulă magică de repetat încontinuu, cât mai rapid posibil, ca nişte benzi înregistrate cu ciclu continuu, o rugăciune automată care numai în mâinile lui Dumnezeu produce roade.

Într-unul din acele exerciţii spirituale la care am participat în anii mei de liceu în Colegio de la Inmaculada Concepción din Santa Fe, un anumit iezuit ne-a vorbit despre "rugăciunea ca dialog"; ne spunea că a ne ruga nu era ca a vorbi cu un zid, ci cu o persoană. Cred că această perspectivă a schimbat mult conceptul de rugăciune pe care-l aveam. Există şi o altă problemă: mulţi cred că un dialog trebuie să obţină, obligatoriu, un răspuns oral aşa cum este orală rugăciunea pe care o formulează. În acest mod fixează o limită pentru că nu concep posibilitatea ca răspunsul să fie de altă natură, diferit de un mesaj de replică verbală.

Vocabularul lui Dumnezeu este un altul, el vorbeşte prin gesturi, fapte, inspiraţii. Într-un mod sau în altul răspunde. Mereu. Dar cu un limbaj care nu este de aceeaşi natură cu acela cu care noi putem să ne îndreptăm spre el.

În prima mea vizită la "Sfânta Marta", Papa Francisc mi-a povestit despre un personaj de nivel foarte înalt care-i destăinuise că este ateu; însă în faţa cererii sale de a se ruga pentru el a admis că a fost uimit şi încurcat, şi după câteva şovăiri a decis să facă asta cu adevărat. Atunci a încercat să-şi amintească de rugăciunile învăţate când era copil şi s-a apucat de treabă. După ce a făcut asta i-a destăinuit Papei că faptul de a se ruga l-a făcut să se simtă foarte bine chiar dacă nu se gândise niciodată că acest gest putea să aducă vreun beneficiu efectiv destinatarului său. Şi aşa, cu această îndoială, se gândea să persevereze, nu pentru o chestiune de credinţă, ci pentru binefacerile pe care rugăciunea pentru Papa i le aducea însăşi vieţii sale.

Nici eu nu mi-am pus vreodată prea multe întrebări cu privire la rugăciune. Eventual mă gândeam: dacă este un dialog personal cu Dumnezeu, ce legătură are unul din afară care se roagă pentru tine? Ce sens are? De ce să mobilizezi o a treia persoană pentru ceva care este între mine şi Dumnezeu? Dar mi-am schimbat părerea: am cunoscut puterea rugăciunii pentru alţii. Există apoi aceia care subevaluează ritualitatea rugăciunii zilnice şi se roagă numai în momentele de încercare. Însă găsesc că cererea repetată de a se ruga pentru un altul are efectul picăturii de apă care perforează stânca. Îmi imaginez că aşa este cererea pe care Francisc o adresează multora dintre cei care merg să-l viziteze.

Un prieten în comun, şi el cu numele Francisc, îmi spunea: "Dacă după ce am convins o mână de necredincioşi argentinieni să se roage pentru el s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, imaginează-ţi ce s-ar putea întâmpla dacă se vor ruga lui Dumnezeu pentru Papa un miliard şi două sute de milioane de păcătoşi?".

Lucruri care nu se reuşesc să se explice nici cu tipica viveza ("viclenie") argentiniană. Acel "rugaţi-vă pentru mine" al Papei nu este un mod de a încărca bateriile cu efortul altora. Cine gândeşte aşa nu înţelege că pentru a se ruga pentru el trebuie să se pună în faţa lui Dumnezeu; şi că el cu această cerere convoacă zi după zi cete de persoane care, ca fiul risipitor, se întorc ca să se prezinte în faţa Tatălui.

(După L'Osservatore Romano, 29 iulie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.