Luni, 28 iulie 2014

Bună ziua, fraţi şi surori!

Fratele meu pastorul Giovanni a început vorbind despre centrul vieţii noastre: a sta în prezenţa lui Isus. Şi apoi a spus "a merge" în prezenţa lui Isus. Şi aceasta a fost prima poruncă pe care Dumnezeu a dat-o poporului său, părintelui nostru Abraham: "Du-te, mergi în prezenţa mea şi fii fără greşeală". Şi apoi poporul a mers: uneori în prezenţa Domnului, de atâtea ori nu în prezenţa Domnului. A ales idolii, zeii... Însă Domnul are răbdare. Are răbdare cu poporul care merge. Eu nu înţeleg un creştin oprit! Un creştin care nu merge, eu nu înţeleg! Creştinul trebuie să meargă! Există creştini care merg, dar nu în prezenţa lui Isus: trebuie să ne rugăm pentru aceşti fraţi. Şi pentru noi, când în anumite momente mergem nu în prezenţa lui Isus, pentru că şi noi suntem cu toţii păcătoşi, cu toţii! Dacă cineva nu este păcătos, să ridice mâna... A merge în prezenţa lui Isus.

Creştini opriţi: asta face rău, pentru că ceea ce este oprit, ceea ce nu merge, se corupe. Apa stătută, care este prima apă care se strică, apa care nu curge... Există creştini care confundă a merge cu "a umbla". Nu sunt "mergători", sunt rătăcitori şi umblă încoace şi încolo în viaţă. Sunt în labirint şi acolo umblă, umblă... Le lipseşte parresia, curajul de a merge înainte; le lipseşte speranţa. Creştinii fără speranţă umblă prin viaţă; nu sunt capabili să meargă înainte. Suntem siguri numai atunci când mergem în prezenţa Domnului Isus. El ne luminează, El ne dă Duhul său pentru a merge bine.

Mă gândesc la nepotul lui Abraham, Iacob. Era liniştit, acolo, cu fiii săi; dar la un moment dat a venit foametea şi a spus fiilor săi, celor 11 fii ai săi, dintre care 10 erau vinovaţi de trădare, că l-au vândut pe fratele: "Mergeţi în Egipt, mergeţi până acolo ca să cumpăraţi mâncare, pentru că noi avem bani, dar nu avem mâncare. Duceţi banii şi cumpăraţi mâncare acolo, unde spun că este". Şi aceştia au pornit la drum: în loc să găsească mâncare, au găsit un frate! Şi acest lucru este foarte frumos!

Când se merge în prezenţa lui Dumnezeu, se dă această fraternitate. În schimb când ne oprim, privim prea mult unul la altul, se dă un alt drum... urât, urât! Drumul bârfelor. Şi se începe: "Dar tu nu ştii?"; "Nu, nu, eu nu ştiu despre tine. Eu sunt aici, de acolo..."; "Eu sunt al lui Paul"; "Eu sunt al lui Apolo"; "Eu sunt al lui petru"... Şi aşa încep, aşa a început din primul moment diviziunea în Biserică. Şi nu Duhul Sfânt face diviziunea! Face un lucru care îi seamănă suficient, dar nu diviziunea. Nu Domnul Isus face diviziunea! Cel care face diviziunea este chiar Invidiosul, regele invidiei, părintele invidiei: acel semănător de neghină, Satana. Acesta se amestecă în comunităţi şi face diviziunile, mereu! Din primul moment, din primul moment al creştinismului, în comunitatea creştină a existat această ispită. "Eu sunt al lui acesta"; "Eu sunt al lui acela"; "Nu! Eu sunt Biserica, tu eşti secta"... Şi aşa cel care câştigă este el, părintele diviziunii. Nu Domnul Isus, care s-a rugat pentru unitate (In 17), s-a rugat!

Ce face Duhul Sfânt? Am spus că face un alt lucru, care probabil că se poate crede că este diviziune, dar nu este. Duhul Sfânt face "diversitatea" în Biserică. Prima Scrisoare către Corinteni, capitolul 12. El face diversitatea! Şi într-adevăr această diversitate este atât de bogată, atât de frumoasă. Însă după aceea, acelaşi Duh Sfânt face unitatea, şi astfel Biserica este una în diversitate. Şi, pentru a folosi un cuvânt frumos al unui evanghelic pe care îl iubesc mult, o "diversitate reconciliată" de Duhul Sfânt. El face ambele lucruri: face diversitatea carismelor şi apoi face armonia carismelor. Pentru aceasta primii teologi ai Bisericii, primii părinţi - vorbesc despre secolul al III-lea sau al IV-lea - spuneau: "Duhul Sfânt, El este armonia", pentru că El face această unitate armonioasă în diversitate.

Noi suntem în epoca globalizării şi ne gândim la ce este globalizarea şi la ce ar fi unitatea în Biserică: probabil o sferă, unde toate punctele sunt echidistante de centru, cu toţii egali? Nu! Aceasta este uniformitate. Şi Duhul Sfânt nu face uniformitate! Ce figură putem găsi? Să ne gândim la poliedru: poliedrul este o unitate, dar cu toate părţile diferite; fiecare are o particularitate a sa, carisma sa. Aceasta este unitatea în diversitate. Pe acest drum noi creştinii facem ceea ce numim cu numele teologic de ecumenism: încercăm să facem în aşa fel încât această diversitate să fie mai armonizată de Duhul Sfânt şi să devină unitate; încercăm să mergem în prezenţa lui Dumnezeu pentru a fi fără greşeală; încercăm să mergem ca să găsim hrana de care avem nevoie pentru a găsi fratele. Acesta este drumul nostru, aceasta este frumuseţea noastră creştină! Mă refer la ceea ce iubitul meu frate a spus la început.

Apoi a vorbit despre un alt lucru, despre Întruparea Domnului. Apostolul Ioan este clar. "Cel care spune că Cuvântul nu a venit în trup, nu este de la Dumnezeu! Este de la diavol". Nu este al nostru, este duşman! Pentru că exista prima erezie - spunem cuvântul între noi - şi a fost aceasta, pe care Apostolul o condamnă: că Cuvântul nu a venit în trup. Nu! Întruparea Cuvântului este la bază: este Isus Cristos! Dumnezeu şi om, Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Şi aşa l-au înţeles primii creştini şi au trebuit să lupte mult, mult, mult pentru a menţine aceste adevăruri: Domnul este Dumnezeu şi om; Domnul Isus este Dumnezeu făcut trup. Este misterul trupului lui Cristos: nu se înţelege iubirea faţă de aproapele, nu se înţelege iubirea faţă de frate, dacă nu se înţelege acest mister al Întrupării. Eu îl iubesc pe fratele pentru că şi el este Cristos, este ca şi Cristos, este trupul lui Cristos. Eu îl iubesc săracul, văduva, sclavul, pe cel care este în închisoare... Să ne gândim la "protocolul" după care noi vom fi judecaţi: Mt 25. Îi iubesc pe toţi aceştia, pentru că aceste persoane care suferă sunt trupul lui Cristos şi nouă care suntem pe acest drum al unităţii ne va face bine să atingem trupul lui Cristos. A merge la periferii, chiar acolo unde sunt atâtea nevoi, sau - să o spunem mai bine - sunt atâţia nevoiaşi, atâţia nevoiaşi... Şi nevoiaşi de Dumnezeu, cărora le este foame - dar nu de pâine, au multă pâine - de Dumnezeu! Şi a merge acolo, pentru a spune acest adevăr: Isus Cristos este Domnul şi El te mântuieşte. Dar mereu a merge ca să atingem trupul lui Cristos! Nu se poate predica o Evanghelie pur intelectuală: Evanghelia este adevăr dar este şi iubire şi este şi frumuseţe! Şi aceasta este bucuria Evangheliei! Aceasta este chiar bucuria Evangheliei.

Pe acest drum am făcut de atâtea ori acelaşi lucru ca fraţii lui Iosif, când gelozia şi invidia ne-au despărţit. Ei au ajuns mai întâi să vrea să-l ucidă pe fratele - Ruben a reuşit să-l salveze - şi apoi să-l vândă. Şi fratele Ioan a vorbit despre acea istorie tristă. Acea istorie tristă în care Evanghelia pentru unii era trăită ca un adevăr şi nu-şi dădeau seama că în spatele acestei atitudini erau lucruri urâte, lucruri nu ale Domnului, un urâtă ispită de diviziune. Acea istorie tristă, în care se făcea acelaşi lucru ca fraţii lui Iosif: denunţarea, legile acestor oameni: "merge împotriva purităţii rasei...". Şi aceste legi au fost stabilite de botezaţi! Unii dintre cei care au făcut această lege şi unii dintre cei care au persecutat, au denunţat pe fraţii penticostali pentru că erau "entuziaşti", aproape "nebuni", care ruinau rasa, unii erau catolici... Eu sunt păstorul catolicilor: eu vă cer iertare pentru asta! Eu vă cer iertare pentru fraţii şi surorile catolici care nu au înţeles şi care au fost ispitiţi de diavol şi au făcut acelaşi lucru ca fraţii lui Iosif. Îi cer Domnului ca să ne dea harul de a recunoaşte şi de a ierta... Mulţumesc!

Apoi fratele Ioan a spus un lucru pe care îl împărtăşesc total: adevărul este o întâlnire, o întâlnire între persoane. Adevărul nu se face în laborator, se face în viaţă, căutându-l pe Isus pentru a-l găsi. Însă misterul cel mai frumos, cel mai mare, este că atunci când noi îl găsim pe Isus, ne dăm seama că El ne căuta dinainte, că El ne-a găsit dinainte, pentru că El ajunge înaintea noastră! Mie, în spaniolă, îmi place să spun că Domnul ne primerea. Este un cuvânt spaniol: ne precede şi mereu ne aşteaptă. Şi cred că Isaia sau Ieremia - am o îndoială - spune că Domnul este ca floarea de migdal, care este prima care înfloreşte primăvara. Şi Domnul ne aşteaptă! Este Ieremia? Da! Este prima care înfloreşte primăvara, este mereu prima.

Această întâlnire este frumoasă. Această întâlnire ne umple de bucurie, de entuziasm. Să ne gândim la acea întâlnire a primilor discipoli, Andrei şi Ioan. Când Botezătorul spunea: "Iată mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii". Şi ei îl urmează pe Isus, rămân cu El toată după-amiaza. Apoi, când ies, când se întorc acasă, spun: "Am auzit un rabin"... Nu! "L-am găsit pe Mesia!". Erau entuziaşti. Unii râdeau... Să ne gândim la fraza aceea: "De la Nazaret poate veni ceva bun?". Nu credeau. Însă ei îl întâlniseră! Acea întâlnire care transformă; din acea întâlnire vine totul. Acesta este drumul sfinţeniei creştine: în fiecare zi a-l căuta pe Isus pentru a-l întâlni şi în fiecare zi a ne lăsa căutaţi de Isus şi a ne lăsa întâlniţi de Isus.

Noi suntem pe acest drum al unităţii, între fraţi. Cineva va fi uimit: "Dar, Papa a mers la evanghelici". A mers să-i întâlnească pe fraţi! Da! Pentru că - şi asta ce voi spune este adevărat - ei sunt cei care au venit mai înainte să mă viziteze la Buenos Aires. Şi aici este un martor: Jorge Himitian poate povesti istoria despre când au venit, s-au apropiat... Şi aşa a început această prietenie, această apropiere dintre păstorii din Buenos Aires, şi astăzi aici. Vă mulţumesc mult. Vă cer să vă rugaţi pentru mine, am nevoie... pentru ca măcar să nu fiu atât de rău. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.