Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 18 iunie 2014

Biserica: 1. Dumnezeu formează un popor

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! Şi felicitări vouă pentru că aţi fost curajoşi, cu acest timp care nu se ştie dacă vine apa, dacă nu vine apa... Curajoşi! Sperăm să se termine audienţa fără apă, ca Domnul să aibă milă de noi.

Astăzi încep un ciclu de cateheze despre Biserică. Este cam asemenea unui fiu care vorbeşte despre mama sa, despre familia sa. A vorbi despre Biserică înseamnă a vorbi despre mama noastră, despre familia noastră. De fapt, Biserica nu este o instituţie are ca scop pe ea însăşi sau o asociaţie privată, o ONG, nici cu atât mai puţin trebuie să fie restrânsă privirea la cler sau la Vatican... "Biserica gândeşte...". Dar Biserica suntem toţi! "Despre cine vorbeşti tu?" "Nu, despre preoţi...". Ah, preoţii sunt parte a Bisericii, dar Biserica suntem toţi! A n-o restrânge la preoţi, la episcopi, la Vatican... Acestea sunt părţi ale Bisericii, dar Biserica suntem toţi, toţi familie, toţi ai mamei. Şi Biserica este o realitate mult mai amplă, care se deschide la toată omenirea şi care nu se naşte într-un laborator, Biserica nu s-a născut în laborator, nu s-a născut în mod improvizat. Este întemeiată de Isus, dar este un popor cu o istorie lungă în spate şi o pregătire care începe cu mult înainte de Cristos însuşi.

1. Această istorie, sau "preistorie", a Bisericii se află deja în paginile Vechiului Testament. Am auzit Cartea Genezei: Dumnezeu l-a ales pe Abraham, părintele nostru în credinţă, şi i-a cerut să plece, să-şi părăsească patria sa pământească şi să meargă spre un alt ţinut, pe care i-l va indica (cf. Gen 12,1-9). Şi în această vocaţie Dumnezeu nu-l cheamă pe Abraham singur, ca individ, ci implică încă de la început familia sa, rudenia sa şi pe toţi cei care sunt în slujba casei sale. Odată porniţi la drum - da, aşa începe să meargă Biserica - Dumnezeu va mai lărgi după aceea orizontul şi-l va umple pe Abraham cu binecuvântarea sa, promiţându-i o descendenţă numeroasă ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării. Prima realitate importantă este tocmai aceasta: începând de la Abraham Dumnezeu formează un popor pentru ca să ducă binecuvântarea sa la toate familiile pământului. Şi în cadrul acestui popor se naşte Isus. Dumnezeu este cel care face acest popor, această istorie, Biserica în mers, şi acolo se naşte Isus, în acest popor.

2. Un al doilea element: nu Abraham constituie în jurul său un popor, ci Dumnezeu e cel care dă viaţă acestui popor. De obicei omul era cel care se adresa divinităţii, încercând să umple distanţa şi invocând sprijin şi ocrotire. Oamenii îi rugau pe zei, divinităţile. În schimb, în acest caz se asistă la ceva de nemaiauzit: însuşi Dumnezeu e cel care ia iniţiativa. Să ascultăm asta: însuşi Dumnezeu e cel care bate la uşa lui Abraham şi îi spune: mergi înainte, pleacă din ţara ta, începe să mergi şi eu voi face din tine un mare popor. Şi acesta este începutul Bisericii şi în acest popor se naşte Isus. Dumnezeu ia iniţiativa şi adresează cuvântul său omului, creând o legătură şi o relaţie nouă cu el. "Dar, părinte, cum este asta? Dumnezeu ne vorbeşte?". "Da". "Şi noi putem să vorbim cu Dumnezeu?". "Da". "Dar noi putem avea o conversaţie cu Dumnezeu?". "Da". Asta se numeşte rugăciune, dar Dumnezeu e cel care a făcut asta de la început. Astfel Dumnezeu formează un popor cu toţi cei care ascultă Cuvântul său şi care pornesc la drum, încrezându-se în El. Aceasta este singura condiţie: să ne încredem în Dumnezeu. Dacă tu te încrezi în Dumnezeu, îl asculţi şi porneşti la drum, asta înseamnă a face Biserică. Iubirea lui Dumnezeu precede totul. Dumnezeu este mereu primul, vine înaintea noastră, El ne precede. Profetul Isaia, sau Ieremia, nu-mi amintesc bine, spunea că Dumnezeu este ca floarea de migdal, pentru că este primul copac care înfloreşte primăvara. Pentru a spune că Dumnezeu înfloreşte mereu înaintea noastră. Când noi ajungem El ne aşteaptă, El ne cheamă, El ne face să mergem. Mereu este cu anticipaţie faţă de noi. Şi asta se numeşte iubire, pentru că Dumnezeu ne aşteaptă mereu. "Dar, părinte, eu nu cred asta, pentru că dacă dumneavoastră aţi şti, părinte, viaţa mea, a fost atât de urâtă, cum pot să cred că Dumnezeu mă aşteaptă?". "Dumnezeu te aşteaptă. Şi dacă ai fost un mare păcătos te aşteaptă mai mult şi te aşteaptă cu atâta iubire, pentru că El este primul. Aceasta este frumuseţea Bisericii, care ne duce la acest Dumnezeu care ne aşteaptă! Îl precede pe Abraham, îl precede şi pe Adam.

3. Abraham şi ai săi ascultă chemarea lui Dumnezeu şi pornesc la drum, chiar dacă nu ştiu bine cine este acest Dumnezeu şi unde vrea să-i conducă. Este adevărat, pentru că Abraham porneşte la drum încrezându-se în acest Dumnezeu care i-a vorbit, dar nu avea o carte de teologie pentru a studia cine era acest Dumnezeu. Se încrede, se încrede în iubire. Dumnezeu îl face să simtă iubirea şi el se încrede. Însă asta nu înseamnă că aceşti oameni au fost mereu convinşi şi fideli. Dimpotrivă, încă de la început există rezistenţele, concentrarea asupra propriilor persoane şi asupra propriilor interese şi tentaţia de a târgui cu Dumnezeu şi a rezolva lucrurile în modul propriu. Şi acestea sunt trădările şi păcatele care marchează drumul poporului de-a lungul întregii istorii a mântuirii, care este istoria fidelităţii lui Dumnezeu şi a infidelităţii poporului. Însă Dumnezeu nu capitulează, Dumnezeu are răbdare, are atâta răbdare, şi în timp continuă să educe şi să formeze poporul său, ca un tată cu fiul său. Dumnezeu merge cu noi. Spune profetul Osea: "Eu am mers cu tine şi te-am învăţat să mergi aşa cum un tată îl învaţă pe copilul său să meargă". Este frumoasă această imagine a lui Dumnezeu! Şi aşa este cu noi: ne învaţă să mergem. Şi este aceeaşi atitudine pe care o menţine faţă de Biserică. De fapt, şi noi, chiar în propunerea noastră de a-l urma pe Domnul Isus, experimentăm în fiecare zi egoismul şi împietrirea inimii noastre. Însă atunci când ne recunoaştem păcătoşi, Dumnezeu ne umple cu milostivirea sa şi cu iubirea sa. Şi ne iartă, ne iartă mereu. Şi tocmai asta ne face să creştem ca popor al lui Dumnezeu, ca Biserică: nu este bravura noastră, nu sunt meritele noastre - noi suntem nesemnificativi, nu este aceea - ci este experienţa zilnică a cât de mult Domnul ne iubeşte şi se îngrijeşte de noi. Acest lucru ne face să ne simţim cu adevărat ai săi, în mâinile sale şi ne face să creştem în comuniunea cu El şi între noi. A fi Biserică înseamnă a ne simţi în mâinile lui Dumnezeu, care este tată şi ne iubeşte, ne mângâie, ne aşteaptă, ne face să simţim duioşia sa. Şi acest lucru este foarte frumos!

Dragi prieteni, acesta este proiectul lui Dumnezeu; când l-a chemat pe Abraham, Dumnezeu se gândea la asta: să formeze un popor binecuvântat de iubirea sa şi care să ducă binecuvântarea sa la toate popoarele pământului. Acest proiect nu se schimbă, este mereu în desfăşurare. În Cristos şi-a avut împlinirea şi astăzi Dumnezeu continuă să-l realizeze în Biserică. Să cerem aşadar harul să rămânem fideli faţă de urmarea Domnului Isus şi faţă de ascultarea Cuvântului său, gata să pornim în fiecare zi, ca Abraham, spre ţara lui Dumnezeu şi a omului, adevărata noastră patrie, şi astfel să devenim binecuvântare, semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de toţi fiii săi. Îmi place să mă gândesc că un sinonim, un alt nume pe care-l putem avea noi creştinii, ar fi acesta: suntem bărbaţi şi femei, suntem oameni care binecuvântează. Creştinul cu viaţa sa trebuie să binecuvânteze mereu, să-l binecuvânteze pe Dumnezeu şi să-i binecuvânteze pe toţi. Noi creştinii suntem oameni care binecuvântează, care ştiu să binecuvânteze. Aceasta este o vocaţie frumoasă!

* * *

APEL

Poimâine, 20 iunie, este Ziua Mondială a Refugiatului, pe care comunitatea internaţională o dedică acelora care sunt constrânşi să-şi părăsească ţara pentru a fugi de conflicte şi de persecuţii. Numărul acestor fraţi refugiaţi creşte şi, în aceste ultime zile, alte mii de persoane au fost induse să-şi lase casele pentru a se salva. Milioane de familii, milioane, refugiate din atâtea ţări şi din orice credinţă religioasă trăiesc în istoriile lor drame şi răni care cu greu vor putea fi vindecate. Să ne apropiem de ei, împărtăşind fricile lor şi incertitudinea lor pentru viitor şi alinând concret suferinţele lor. Domnul să susţină persoanele şi instituţiile care lucrează cu generozitate pentru a asigura refugiaţilor primire şi demnitate, şi să le dea lor motive de speranţă. Să ne gândim că Isus a fost un refugiat, a trebuit să fugă pentru a-şi salva viaţa, cu sfântul Iosif şi cu Sfânta Fecioară Maria, a trebuit să meargă în Egipt. El a fost un refugiat. S-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, care cunoaşte durerile refugiaţilor, ca să fie aproape de aceşti fraţi şi surori ai noştri. Să o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria pentru fraţii şi surorile refugiaţi. [Bucură-te Marie...] Marie, mama refugiaţilor, roagă-te pentru noi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.