Papa Francisc: "Un popor care naşte fiii săi, comunităţi şi familii în marile etape ale iniţierii creştine"

Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Întâlnirea Diecezană din Roma dedicată temei: "Un popor care naşte fiii săi, comunităţi şi familii în marile etape ale iniţierii creştine", luni, 16 iunie 2014.

Înainte de toate, bună seara tuturor!

Sunt bucuros să fiu printre voi.

Îi mulţumesc cardinalului vicar pentru cuvintele de afect şi de încredere pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor. Mulţumiri şi părintelui Giampiero Palmieri şi celor doi cateheţi Ada şi Pierpaolo, care au ilustrat situaţia. Eu le-am spus: "Aţi spus voi totul! Eu dau binecuvântarea şi plec". Sunt pricepuţi.

Aş vrea să spun un lucru, fără îndoială: mi-a plăcut mult că tu, părinte Giampiero, ai menţionat Evangelii nuntiandi. Şi astăzi este documentul pastoral cel mai important de după Conciliu, care n-a fost depăşit. Trebuie să mergem mereu acolo. Este un şantier de inspiraţie acea exortaţie apostolică. Şi a făcut-o marele Paul al VI-lea, cu mâna sa. Pentru că după acel Sinod nu se puneau de acord dacă să facă o exortaţie, dacă să n-o facă...; şi la sfârşit raportorul - era sfântul Ioan Paul al II-lea - a luat toate foile şi le-a încredinţat Papei, ca şi cum ar fi spus: "Descurcă-te tu, frate!". Paul al VI-lea a citit totul şi, cu acea răbdare pe care o avea, a început să scrie. Pentru mine, este tocmai testamentul pastoral al marelui Paul al VI-lea. Şi n-a fost depăşită. Este un şantier de lucruri pentru pastoraţie. Mulţumesc pentru că aţi menţionat-o şi să fie mereu o referinţă!

În acest an, vizitând câteva parohii, am avut ocazia de a întâlni atâtea persoane, care adesea în mod fugitiv dar cu mare încredere mi-au exprimat speranţele lor, aşteptările lor, împreună cu necazurile lor şi cu problemele lor. Şi în multele scrisori pe care le primesc în fiecare zi citesc despre bărbaţi şi femei care se simt dezorientaţi, pentru că viaţa este adesea obositoare şi nu se reuşeşte să i se găsească sensul şi valoarea. Este prea accelerată! Îmi imaginez cât este de agitată ziua unui tată sau a unei mame, care se scoală devreme, îi însoţesc pe copii la şcoală, apoi merg să muncească, adesea în locuri în care sunt prezente tensiuni şi conflicte, chiar în locuri îndepărtate. Înainte de a veni aici, am fost în bucătărie ca să iau o cafea, era bucătarul şi i-am spus: "Tu pentru a merge acasă la tine, de cât timp ai nevoie?"; "De o oră şi jumătate...". O oră şi jumătate! Şi se întoarce acasă, sunt copiii, soţia... Şi trebuie să traverseze Roma în trafic. Adesea ni se întâmplă nouă tuturor să ne simţim singuri aşa. Să simţim asupra noastră o povară care ne striveşte şi ne întrebăm: dar asta e viaţă? Apare în inima noastră întrebarea: cum să facem pentru că fiii noştri, tinerii noştri, să poată da un sens vieţii lor? Pentru că şi ei simt că acest mod al nostru de a trăi uneori este inuman şi nu ştiu în ce direcţie s-o ia pentru ca viaţa să fie frumoasă şi dimineaţa să fie bucuroşi să se trezească.

Când eu spovedesc soţi tineri şi îmi vorbesc despre copii, pun mereu o întrebare: "Şi tu ai timp pentru a te juca împreună cu copiii tăi?". Şi de atâtea ori aud de la tata: "Dar, părinte, eu când merg la muncă dimineaţa, ei dorm, iar când mă întorc, seara, sunt culcaţi, dorm". Asta nu e viaţă! Este o cruce dificilă. Nu este uman. Când eram arhiepiscop în cealaltă dieceză aveam ocazia să vorbesc mai frecvent decât astăzi cu copiii şi tinerii şi mi-am dat seama că sufereau de orfandad, adică de orfanitate. Copiii noştri, tinerii noştri suferă de orfanitate! Cred că acelaşi lucru se întâmplă la Roma. Tinerii sunt orfani de un drum sigur pe care să-l parcurgă, de un învăţător în care să aibă încredere, de idealuri care să încălzească inima, de speranţe care să susţină truda vieţii zilnice. Sunt orfani, dar păstrează vie în inima lor dorinţa după toate acestea! Aceasta este societatea orfanilor. Să ne gândim la asta, este important. Orfani, fără amintire de familie: pentru că, de exemplu, bunicii sunt îndepărtaţi, în casa de odihnă, nu au acea prezenţă, acea amintire de familie; orfani, fără afect de astăzi, sau un afect prea în grabă: tata e obosit, mama e obosită, merg la culcare... Şi el rămân orfani. Orfani de gratuitate: ceea ce spuneam înainte, acea gratuitate a tatălui şi a mamei care ştiu să piardă timpul pentru a se juca împreună cu copiii. Am nevoie de simţul gratuităţii: în familii, în parohii, în întreaga societate. Şi atunci când ne gândim că Domnul ni s-a revelat nouă în gratuitate, adică drept Har, lucrul este mult mai important. Acea nevoie de gratuitate umană, care este ca şi cum am deschide inima la harul lui Dumnezeu. Totul este gratis: El vine şi ne dă harul său. Dar dacă noi nu avem simţul gratuităţii în familie, la şcoală, în parohie, ne va fi foarte greu să înţelegem ce este harul lui Dumnezeu, acel har care nu se vinde, care nu se cumpără, care este un cadou, un dar al lui Dumnezeu: este însuşi Dumnezeu. Şi pentru aceasta sunt orfani de gratuitate.

Isus ne-a făcut o mare promisiune: "Nu vă voi lăsa orfani" (In 14,18), pentru că El este calea care trebuie parcursă, învăţătorul care trebui ascultat, speranţa care nu dezamăgeşte. Cum să nu simţim cum ne arde inima şi să spunem tuturor, îndeosebi tinerilor: "Nu eşti orfan! Isus Cristos ne-a revelat că Dumnezeu este Tată şi vrea să te ajute, pentru că te iubeşte". Iată sensul profund al iniţierii creştine: a naşte la credinţă înseamnă a vesti că nu suntem orfani. Pentru că şi societatea îi renegă pe fiii săi! De exemplu, aproape 40% dintre tinerii italieni nu au loc de muncă. Ce înseamnă? "Tu nu contezi pentru mine! Tu eşti material de aruncat. Îmi pare rău, dar viaţa este aşa". Şi societatea îi face orfani pe tineri. Gândiţi-vă ce înseamnă că 75 de milioane de tineri în această civilizaţie europeană, tineri de la 25 de ani în jos, nu au loc de muncă... Această civilizaţie îi lasă orfani. Noi suntem un popor care vrea să-i crească pe copiii săi cu această certitudine că au un tată, că au o familie, că au o mamă. Societatea noastră tehnologică - spunea deja Paul al VI-lea - înmulţeşte la infinit ocaziile de plăcere, de distracţie, de curiozitate, dar nu este capabilă să-l ducă pe om la adevărata bucurie. Atâtea comodităţi, atâtea lucruri frumoase, dar bucuria unde este? Pentru a iubi viaţa nu avem nevoie de a o umple cu lucruri, care după aceea devin idoli; avem nevoie ca Isus să ne privească. Privirea sa este cea care ne spune: este frumos ca tu să trăieşti, viaţa ta nu este inutilă, pentru că ţie îşi este încredinţată o mare misiune. Aceasta este adevărata înţelepciune: o privire nouă asupra vieţii care se naşte din întâlnirea lui Isus.

Cardinalul Vallini a vorbit despre acest drum de convertire personală misionară. Este un drum care se parcurge şi trebuie parcurs şi noi avem harul încă de a-l parcurge. Convertirea nu este uşoară, pentru că înseamnă a schimba viaţa, a schimba metoda, a schimba atâtea lucruri, chiar a schimba sufletul. Însă acest drum de convertire ne va da identitatea unui popor care ştie să dea naştere la copii, nu un popor steril! Dacă noi ca Biserică nu ştim să dăm naştere la copii, ceva nu funcţionează! Nu o ONG bine organizată, cu atâtea planuri pastorale... Avem nevoie de asta, desigur... Dar acela nu este esenţialul, acela este un ajutor. La ce anume? La maternitatea Bisericii. Dacă Biserica nu este mamă, este urât a spune că devine o fată bătrână, dar devine o fată bătrână! Aşa este: nu este rodnică. Nu numai că face copii Biserica, identitatea sa este să facă copii, adică să evanghelizeze, aşa cum spune Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi. Aceasta este identitatea Bisericii: să evanghelizeze, adică să facă copii. Mă gândesc la mama noastră Sara, care îmbătrânise fără copii; mă gândesc la Noemi, o altă femeie îmbătrânită fără descendenţă... Şi aceste femei sterile au avut copii, au avut descendenţă: Domnul este capabil să facă asta! Însă pentru aceasta Biserica trebuie să facă ceva, trebuie să se schimbe, trebuie să se convertească pentru a deveni mamă. Trebuie să fie rodnică! Rodnicia este harul pe care noi astăzi trebuie să-l cerem Duhului Sfânt, pentru ca să putem merge înainte în convertirea noastră pastorală şi misionară. Nu este vorba, nu este chestiune de a merge pentru a căuta prozeliţi, nu, nu! A merge pentru a suna la interfon: "Dumneavoastră vreţi să veniţi la această asociaţie care se numeşte Biserica catolică?...". Trebuie făcută schiţa, un adept în plus... Biserica - ne-a spus Benedict al XVI-lea - nu creşte prin prozelitism, creşte prin atracţie, prin atracţie maternă, prin această oferire de maternitate; creşte prin duioşie, prin maternitate, prin mărturia care dă naştere la tot mai mulţi copii. Este un pic îmbătrânită mama noastră Biserica... Nu trebuie să vorbim despre "bunica" Biserica, dar este un pic îmbătrânită... Trebuie s-o reîntinerim! Trebuie s-o reîntinerim, dar nu ducând la medicul care face cosmetică, nu! Aceasta nu este adevărata reîntinerire a Bisericii, asta nu merge. Biserica devine tot mai tânără atunci când este capabilă să dea naştere la mai mulţi copii; devine mai tânără cu cât devine mai mult mamă. Aceasta este mama noastră, Biserica; şi iubirea noastră de fii. A fi în Biserică înseamnă a fi acasă, cu mama; la casa mamei. Aceasta este măreţia revelaţiei.

Este o îmbătrânire care... cred... - nu ştiu dacă părintele Giampiero sau cardinalul - a vorbit despre fugă de viaţa comunitară, acest lucru este adevărat: individualismul ne duce la fuga de viaţa comunitară şi acest lucru face să îmbătrânească Biserica. Să mergem să vizităm o instituţie care nu mai este mamă, ne dă o anumită identitate, ca echipa de fotbal: "Sunt din această echipă, sunt suporter al catolicii!". Şi asta se întâmplă atunci când există fuga de viaţa comunitară, fuga de familie. Trebuie să recuperăm amintirea, amintirea Bisericii care este popor al lui Dumnezeu. Nouă astăzi ne lipseşte simţul istoriei. Ne este frică de timp: fără timp, fără parcursuri, nimic, nimic! Totul acum! Suntem sub domnia prezentului, a situaţiei. Numai acest spaţiu, acest spaţiu, acest spaţiu, şi fără timp. Chiar şi în comunicare: lumini, momentul, telefonul mobil, mesajul... Limbajul mai prescurtat, mai redus. Totul se face în grabă, pentru că suntem sclavi ai situaţiei. A recupera amintirea în răbdarea lui Dumnezeu, care nu s-a grăbit în istoria sa de mântuire, care ne-a însoţit de-a lungul istoriei, care a preferat istoria lungă pentru noi, de atâţia ani, mergând cu noi.

În prezent - voi vorbi după aceea despre asta, dacă am timp - un singur cuvânt voi spune: primire. Iată, primirea. Şi un altul pe care l-aţi spus voi: duioşie. O mamă este duioasă, ştie să mângâie. Dar când noi vedem oamenii săraci care merg la parohie cu acesta, cu acela şi nu ştiu cum să se mişte în acest loc, pentru că nu merg des la parohie, şi găsesc o secretară care strigă, care închide uşa: "Nu, dumneavoastră ca să faceţi asta trebuie să plătiţi asta, asta şi asta! Şi trebuie să faceţi asta şi asta... Luaţi această hârtie şi trebuie să faceţi...". Aceşti oameni nu se simt la casa mamei! Probabil se simt în administraţie, dar nu la casa mamei. Şi secretarele, noile "ostiare" ale Bisericii! Dar secretară parohială înseamnă a deschide uşa casei mamei, nu a o închide! Şi se poate închide uşa în atâtea maniere. La Buenos Aires era vestită o secretară parohială: toţi o numeau "tarantulă"... nu spun mai mult! A şti să deschidem uşa în prezent: primire şi duioşie.

Şi preoţii, parohii şi vicarii au mult de muncă şi eu înţeleg că uneori sunt un pic obosiţi; dar un paroh care este prea nerăbdător nu face bine! Uneori eu înţeleg, înţeleg... Odată a trebuit să ascultă o doamnă, umilă, foarte umilă, care a părăsit Biserica de tânără; acum era mamă de familie, s-a întors la Biserică şi spune: "Părinte, eu am părăsit Biserica pentru că în parohie, când eram mică - nu ştiu dacă mergea la Mir, nu sunt sigur... - a venit o femeie cu un copil şi a cerut parohului să facă Botezul... - asta cu mult timp în urmă şi nu aici la Roma, pe de altă parte - şi parohul a spus da, dar că trebuia să plătească... «Dar nu am bani!». «Mergi acasă, ia ceea ce ai, adă-mi şi eu îţi voi boteza copilul»". Şi acea femeie îmi vorbea în prezenţa lui Dumnezeu! Asta se întâmplă... Asta nu înseamnă a primi, asta înseamnă a închide uşa! În prezent: duioşie şi primire.

Şi pentru viitor, speranţă şi răbdare. A da mărturie de speranţă, să mergem înainte. Şi familia? Este răbdare. Ceea ce sfântul Paul ne spune: a ne suporta reciproc, unul pe altul. A ne suporta. Aşa este.

Dar să ne întoarcem la text. Oamenii care vin ştiu, prin ungerea Duhului Sfânt, că Biserica păstrează comoara privirii lui Isus. Şi noi trebuie s-o oferim tuturor. Când ajung la parohie - poate că mă repet, pentru că am parcurs un drum diferit şi m-am îndepărtat de text - ce atitudine trebuie să avem? Trebuie să-i primim mereu pe toţi cu inimă mare, ca în familie, cerând Domnului să ne facă capabili să participăm la dificultăţile şi la problemele pe care adesea copiii şi tinerii le întâlnesc în viaţa lor.

Trebuie să avem inima lui Isus, care "văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor" (Mt 9,36). Văzând mulţimile, i s-a făcut milă. Îmi place să visez o Biserică, una care să trăiască compătimirea lui Isus. Compătimire înseamnă "a pătimi cu", a simţi ceea ce simt ceilalţi, a însoţi în sentimente. Este Biserica mamă, ca o mamă care-i mângâie pe copiii săi cu compătimirea. O Biserică, una care să aibă o inimă fără margini, dar nu numai inima: şi privirea, dulceaţa privirii lui Isus, care adesea este mult mai elocventă decât atâtea cuvinte. Persoanele aşteaptă să găsească în noi privirea lui Isus, uneori chiar fără să ştie asta, acea privire senină, fericită care intră în inimă. Însă - aşa cum au spus reprezentanţii voştri - toată parohia trebuie să fie o comunitate primitoare, nu numai preoţii şi cateheţii. Toată parohia! A primi...

Trebuie să ne gândim din nou cât sunt de primitoare parohiile noastre, dacă orarele activităţilor favorizează participarea tinerilor, dacă suntem capabili să vorbim limbajele lor, să percepem şi în celelalte locuri (ca de exemplu în sport, în noile tehnologii) posibilităţile pentru a vesti Evanghelia. Să devenim îndrăzneţi în explorarea noilor modalităţi cu care comunităţile noastre să fie case unde uşa este mereu deschisă. Uşa deschisă! Dar este important ca după primire să urmeze o clară propunere de credinţă; o propunere de credinţă de atâtea ori non-explicită, ci cu atitudinea, cu mărturia: în această instituţie care se numeşte Biserică, în această instituţie care se numeşte parohie se respiră un aer de credinţă, pentru că se crede în Domnul Isus.

Eu vă voi cere să studiaţi bine aceste lucruri pe care le-am spus: această orfanitate şi a studia cum recuperăm amintirea de familie; cum să facem pentru ca în parohii să fie afectul, să fie gratuitatea, ca parohia să nu fie o instituţie legată numai de situaţiile momentului. Nu, ca să fie istorică, să fie un drum de convertire pastorală. Ca în prezent să ştie să primească cu duioşie şi să ştie să-i trimită înainte pe fiii săi cu speranţă şi răbdare.

Eu îi iubesc pe preoţi, pentru că a fi paroh nu este uşor. Este mai uşor a fi episcop decât paroh! Pentru că noi episcopii avem mereu posibilitatea de a ne distanţa, sau de a ne ascunde în spatele acelui "Excelenţa Sa", şi acela ne apără! Dar a fi paroh, când îţi bat la uşă: "Părinte, asta, părinte aici şi părinte acolo...". Nu este uşor! Când vine unul ca să spună problemele din familie, sau acel răposat, sau când vin ca să discute aşa-numitele "fete de la caritas" împotriva aşa-numitelor "fete de la cateheză"... Nu este uşor, a fi paroh!

Dar vreau să spun un lucru, l-am spus altă dată: Biserica italiană este atât de puternică graţie parohilor! Aceşti parohi care - acum vor avea un alt sistem - dormeau cu telefonul deasupra patului şi se trezeau la orice oră pentru a merge să viziteze un bolnav... Nimeni nu murea fără sacramente... Apropiaţi! Parohi apropiaţi! Şi apoi? Au lăsat această amintire de evanghelizare...

Să ne gândim la Biserica mamă şi să spunem mamei noastre Biserica ceea ce Elisabeta a spus Mariei când a devenit mamă, aşteptând copilul: "Tu eşti fericită, pentru că ai crezut!".

Vrem o Biserică de credinţă, care să creadă că Domnul este capabil s-o facă mamă, să dea mulţi copii. Sfânta noastră Maică Biserică. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.