Reflecţie la duminica a XIII-a de peste an - A

Dumnezeu ne dă crucea, iar crucea ni-l dă pe Dumnezeu.

După ce duminica trecută, Isus şi-a trimis ucenicii în lume pentru a predica evanghelia mântuirii, în duminica aceasta îl vedem pe Isus, care îşi continuă îndrumările date lor şi le spune că, pentru a putea face faţă misiunii de a-i chema oamenii la mântuirea adusă de el, trebuie să-l iubească pe el şi împărăţia lui mai presus de toate, chiar mai presus de viaţa proprie; că trebuie să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mergem după el. Numai aşa vor putea împlini misiunea de a şterge şi usca lacrimile oamenilor şi să ajungem împreună cu el în împărăţia sa.

Sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, ne spune că, din cauza păcatului, toate mădularele omului - limba, picioarele, ochii - erau unelte ale nelegiuiri (cf. Rom 6,13). Dar, odată cu întoarcerea la Dumnezeu, toate aceste mădulare devin "unelte ale dreptăţii", la dispoziţia lui Cristos. La acest punct trebuie să ajungem cu toţii şi la acest punct trebuie să-i aducem şi pe fraţii noştri aflaţi pe cale pierzării, chiar dacă pentru asta trebuie să purtăm o cruce şi să pierdem toate cele pământeşti, chiar şi viaţa.

O frumoasă legenda spune că pe locul unde a căzut una dintre multele picături de sânge ale lui Isus, de pe calea crucii, a răsărit un frumos măslin, din ale cărui ramuri oamenii au făcut un crucifix. Mai târziu, acest crucifix a fost cumpărat de un cavaler cruciat şi a fost adus în Europa. Până la urmă acest cavaler cruciat s-a făcut călugăr într-o mănăstirea a sfântului Francisc din Assisi (1181-1226). Într-o zi, pe când noul călugăr se ruga în faţa crucifixului său, Isus s-a însufleţit şi, plângând cu lacrimi de sânge, i-a zis: "Spune oamenilor să-mi usuce lacrimile care curg pe obrazul fraţilor şi surorilor mele. Cine va lua parte la această lucrare, va ajunge bucuria mea!"

Isus a cerut compasiune faţă de fraţii lui. Compasiunea este purtarea durerii altora în inima ta. Isus a fost primul care a purtat durerea noastră în inima lui (cf. 1In 4,19). Acum, Dumnezeu vrea ca şi noi să purtăm durerea fraţilor în inima noastră şi să-i aducem la el ca să-i scape de ea.

A fi ucenic al lui Isus şi al împărăţiei sale veşnice, înseamnă a pune iubirea faţă de el şi faţă de evanghelia lui, faţă de sufletele de mântuit, faţă de împărăţia cerurilor, deasupra oricărei alte iubiri, chiar faţă de iubirea faţă de: tata sau mama, soţ sau soţie, fiu sau fiică. Acestora, ucenicul împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să le spună deschis: "După Isus, după evanghelie, după sufletele de mântuit şi după împărăţia cerurilor, pe voi vă iubesc cel mai mult".

Sfânta Perpetua l-a iubit pe Isus, mai mult decât pe tatăl şi copilul ei. Sfântul Alexie (sec. V) l-a iubit pe Isus mai mult decât pe mireasa sa. Sfânta Blanca de Castilia (1188-1252) l-a iubit pe Isus, mai mult decât pe fiul ei, sfântul rege Ludovic (1214-1270), şi pentru aceasta a avut fericirea de a-l vedea rege pe pământ şi în cer. Sfânta Daria l-a iubit pe Isus mai mult decât pe ochii ei. Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591) l-a iubit pe Isus mai mult decât toate bogăţiile şi titlurile de nobleţe. Sfântul Ioan Columbini (1304-1367) l-a iubit pe Isus mai mult decât pe soţia sa, Biagia Cerretani etc.

Ernest Hello (1828-1885), un francez, romano-catolic convins, scriitor de cărţi şi articole despre filozofie, teologie şi literatură, atunci când s-a căsătorit, i-a spus soţiei sale: "Îţi cer pentru mine locul doi în inima ta; căci pentru a putea fi fericiţi, primul loc trebuie să-i dai lui Dumnezeu; aşa am făcut şi eu".

De dragul lui Isus, de dragul sufletelor de mântuit, de dragul evangheliei împărăţiei, ucenicii lui Isus au lăsat toate cele pământeşti, chiar şi viaţa lor şi l-au urmat. Iar acum stau pe tronuri de mărire în cer (cf. Mt 19,27-29). Tronurile de mărire cerească, aceasta este răsplata tuturor care fac asemenea lor. Unde sunt martirii acum? În paradis! Unde sunt mărturisitorii acum? În paradis! Unde vom fi noi care primim chemarea de a participa la apostolat? În paradis!

Apoi, a fi ucenic al lui Isus şi al împărăţiei sale veşnice nu înseamnă a suporta crucea dată lui de Dumnezeu spre mântuire, ci înseamnă a lua singur crucea, cu drag şi în fiecare zi (cf. Mt 10,38; Lc 9,23), ba chiar să se laude cu purtarea ei (cf. Gal 6,14), căci fără cruce nu există coroană veşnică.

Un om mereu nemulţumit nu contenea să cârtească împotriva lui Dumnezeu, că a dat oamenilor câte o cruce mare. Acestuia Dumnezeu i-a dat un vis, unde a văzut viaţa oamenilor de pe pământ ca o neîntreruptă procesiune, unde fiecare mergea cu crucea sa pe spate, procesiune în care era prezent şi el, purtând cu greu cu crucea sa. Ducând cu greu crucea, a crezând că este prea lungă, a retezat o bucată din ea. Acum mergea mai bine şi a ajuns la ţinta procesiunii. Era o prăpastie largă, dincolo de care însă începea pământul fericirii veşnice. Nu erau poduri, nici pasarele pentru a traversa, totuşi oamenii treceau cu uşurinţă; fiecare îşi lua crucea de pe spate, o sprijinea pe malurile prăpastiei şi apoi trecea pe deasupra. Au trecut toţi, numai el nu, căci crucea lui era prea scurtă. De spaimă, s-a trezit, la propriu şi la figurat, căci din acel moment nu a mai murmurat niciodată că are o cruce mare. A înţeles că Dumnezeu ne dă crucea, iar crucea ni-l dă pe Dumnezeu.

A-ţi lua crucea dată de Dumnezeu înseamnă a renunţa la voinţa proprie, care fuge de cruce, şi a urma voinţa lui Dumnezeu care cere purtarea crucii. A-ţi lua crucea dată de Dumnezeu, înseamnă a vedea şi a accepta prezenţa lui Dumnezeu în toate bucuriile şi suferinţele tale.

Să facem o comparaţie: A urma numai voinţa proprie este ca o bucată de lemn aşezată de-a lungul drumului vieţii, pe care se lunecă spre cele de jos ca pe un tobogan sau ca pe o cale largă (cf. Mt 7,13). A urma voinţa lui Dumnezeu şi nu voinţa ta este a accepta o bucata de lemn aşezată de-a curmezişul drumului vieţii, care opreşte căderea în osândă. Aceasta este înţelesul acceptării crucii!

Îmi place să amintesc aici un gând minunat al sfântului Francisc de Sales (1567-1622), referitor la cerinţa lui Isus ca fiecare ucenic, ca fiecare creştin să-şi ia zilnic crucea proprie pregătită lui de Dumnezeu potrivit cu puterea sa şi să-l urmeze. Iată ce ne spune el: "Înţelepciunea veşnică a lui Dumnezeu a avut din veşnicie în vedere crucea pe care ţi-a dat-o după inima lui, ca un dar preţios. Dumnezeu, înainte de a-ţi da crucea, a contemplat-o cu ochii săi atotştiutori, a pătruns-o cu mintea sa dumnezeiască, a examinat-o cu mintea sa înţeleaptă şi a încălzit-o cu îndurarea sa iubitoare; apoi, a cântărit-o cu amândouă mâinile sale, ca să nu fie cu un milimetru mai lungă şi nici cu un miligram mai grea. A binecuvântat-o cu numele său preasfânt, a uns-o cu harul său şi a înmiresmat-o cu mângâierea sa; apoi, a mai privit odată curajul tău, şi în felul acesta ţi-a venit crucea din ceruri, ca un salut deosebit din partea lui Dumnezeu şi ca o comoară a dragostei sale divine".

Acum înţelegem şi povestirea conform căreia un om, voind să-şi schimbe crucea dată lui de Dumnezeu cu o alta, nu a găsit alta mai bună decât tot crucea lui pe care voia s-o lase. Altă cruce decât cea dată de Dumnezeu este abandonarea voinţei divine, pentru voinţa proprie cerută de satana. Crucea după voinţa omului şi nu după a lui Dumnezeu este o cruce fără valoare mântuitoare. Sunt mulţi oameni care suferă în zadar pentru că au ales să urmeze voinţa proprie inspirată de satana şi nu voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu exprimată în Scripturi.

Mulţi oameni nu renunţă la voinţele lor, la iubirile lor, la fericirile pe care şi le fac singuri, la vieţile lor pe care le trăiesc după plac, crezând că toate acestea sunt mai bune pentru realizarea fericirii lor. Isus le spune astăzi tuturor ucenicilor săi că cine va căuta să-şi păstreze viaţa o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru el, o va câştiga (cf. Mt 10,39). Cine îşi jertfeşte viaţa pentru Cristos, pentru evanghelie, pentru mântuirea sufletelor, pentru împărăţia cerurilor, acela nu numai că nu-şi va pierde viaţa, ci o va primi înapoi spiritualizată şi nespus de fericită, în împărăţia iubirii sale veşnice.

Să privim la toţi martirii creştinismului, care au murit pentru Cristos şi pentru răspândirea evangheliei, începând cu sfântul Ştefan, şi până astăzi. Oare şi-au pierdut ei viaţa şi fericirea, sau mai degrabă şi-au câştigat o viaţă fără de moarte şi o fericire fără de sfârşit? De aceea, sfântul Paul spunea: "Vreau să mor, ca să fiu cu Cristos" (Fil 1,21). Oare fiul risipitor, după ce a văzut ce primire i-a făcut tatăl şi în ce fericire a intrat, a regretat că a venit la slujirea lui şi a fraţilor? Nu!

În omilia sa de la 15 august 2013, episcopul nostru de Iaşi, Petru Gherghel, spunea: "Nu vă fie frică să fiţi generoşi cu Cristos. Merită! Ieşiţi şi să mergeţi cu curaj şi generozitate în munca de apostolat, pentru ca fiecare bărbat şi fiecare femeie să-l poată întâlni pe Domnul. Mergeţi şi faceţi tot ceea ce vă va spune el".

Dar duminica aceasta Isus are nişte cuvinte frumoase şi pentru toţi cei care îi primesc pe ucenicii săi, cu evanghelia împărăţiei: "Cine vă primeşte pe voi mă primeşte pe mine; şi cine mă primeşte pe mine primeşte pe cel ce m-a trimis pe mine. Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata" (Mt 10,37-40).

Prima lectură adevereşte aceste cuvinte ale lui Isus şi ne prezintă un exemplu în acest sens.

O femeie cu vază din Şunem se purtase deosebit de mărinimos faţă de profetul Elizeu, mergând până acolo că împreună cu soţul ei i-au pus la dispoziţie o odaie în catul de sus, în care acesta să poată sta când trecea pe acolo. Însă această femeie era sterilă şi nu avea copii. Îi cere lui Dumnezeu un copil, prin profetul Elizeu. Iar Dumnezeu îi împlineşte cererea, pentru ospitalitatea oferită profetului său.

Iată alte câteva exemple biblice în acest sens: Abraham l-a găzduit şi ospătat pe preotul Melchisedec, iar pentru asta a fost binecuvântat de Dumnezeu, primind harul mijlocirii şi copilul mult aşteptat (cf. Gen 14,20; 18,1-10). Rahav din Ierihon i-a primit pe trimişii lui Iosue, iar pentru asta a primit un loc în poporul ales şi mântuirea lui Dumnezeu (cf. Ios 2,1-6). Văduva din Sarepta l-a primit pe profetul Ilie şi l-a ospătat, iar pentru asta n-a mai dus lipsă niciodată şi a primit şi un nume în cer (cf. 1Rg 17,9-16).

Corneliu, un centurion roman, îl primeşte pe apostolul Petru în casa sa; pentru asta, Corneliu primeşte harul botezului, darul Duhului Sfânt şi bucuria mântuirii (cf. Fap 10,40). Lidia, o vânzătoarea de purpură, îl primeşte pe apostolul Paul în casa sa; pentru aceasta Lidia primeşte harul Botezului şi moştenirea bunurilor veşnice prin credinţă (cf. Fap 16,14).

Iată în aceste exemple, adeverirea cuvintelor lui Isus: "Cine pe voi vă primeşte, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte pe mine primeşte pe cel ce m-a trimis pe mine" (Mt 10,40).

Astăzi să spunem şi noi împreună cu un suflet ales: "Doamne, Isuse, din dragoste faţă de tine, faţă de evanghelie, faţă de suflete şi faţă de împărăţia cerurilor: trăiesc, muncesc, învăţ, călătoresc, predic, slujesc, mă jertfesc, aşteptând răsplata robului credincios".

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 18.